sâmbătă, 23 martie 2013

EU nu sunt voi!

Mi-a parvenit un

Text de Mircea Cărtărescu 
şi consider că am dreptul să-l comentez, că doar de-aia am condeiul necivilizat în mână!
 
   Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme  îndelungată, în ţară, e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă.
   În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt
prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricaturaă. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate ranile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţiala pentru fluidizarea substanţei sociale.
   Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, daca eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devinenzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem  vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.
   Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.
   În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi
sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate
nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
   Cred ca asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe.
Pot fi şi alte explicaţii obiective.
   Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci  în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibitionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel  de incapabili de a distinge binele de rău ca  târfele şi noii îmbogăţiţi.
   Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu
preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.

..................................................................................................................................................................
Comentarii 
la textul, presupus..., nu-i așa???, al maestrului propus la premiul Nobel pentru literatură.

Primul paragraf: Citindu-l (paragraful...), eu am ajuns la concluzia că acela care crede că, după el, nu mai nimic de scris în „poezeaua” română se referă la personalitatea ACELUIA care (nu-i așa?) tună și fulgeră la adresa „țigăncii împuțite”, a „țării de mămicuțe și bebeluși”, la adresa constatării că învățământul românesc „produce tâmpiți”, la îndemnului adresat doctorilor de a pleca din țară, dacă nu le convin salariile, a demonstrării pe masă a nu știu căror proceduri medicale. Numai din această perspectivă, cred eu!, poţi să te simţi, după o vreme petrecută în "raiul" de-afară, anormal într-o ţară anormală. Acolo totul e robotizat, programat, aici, totul e haotic, imprevizibil. Când ţipam că avem o problemă cu o anume etnie, ni se reproşa... discriminarea, când "discriminaţii" au ajuns la ei, am devenit cu toţii discriminaţi, socotiţi, cu toţii, cerşetori, hoţi, violatori. Greu, fie şi prin psihanaliză, să-l robotizezi pe român!!!
Al doilea paragraf: Îmi permit, pentru început, să-l citez pe cel care e, nu-i așa? - o cam declară singur -, deasupra „părosului” Eminescu: O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţiala pentru fluidizarea substanţei sociale. Frumos și educativ, nu-i așa? Românul însă-i barbar, cum să știe el cum e să te pupe cineva și-apoi să-ţi înfigă șișul în șale?... El, săracul, nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Mi se pare corect. Din când în când, românul chiar nu poate fi așa. Pentru el, nu e normal ca atunci Când cineva te calcă pe picior, (să) te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. Oare despre ce vorbește aici cel mai mare scriitor român din toate timpurile (nu-i așa??), despre condiția de a accepta orice, doar să te bage-n seamă ăla care te-a călcat pe picior, pe gât, pe cap? Așa fac neamțul, franțuzul, englezul? Despre ce vorbim noi aici? Am uitat concluzia subînțeleasă: nu suntem o țară civilizată. În Germania am avut probleme nevorbind nemţeşte...
Al treilea paragraf: Și urmează prea frumoasa comparație: omul bun (scriitor, artist, om de cultură) este asemenea unei vânzătoare la un magazin de cartier care este agresată, verbal, evident, de niște cumpărători bădărani. Și atunci ce să facă biata de ea, cea bună, cea educată, cea bine intenționată? Păi simplu, uite asta va urma: după un an să avem  vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi. Păi vezi, măi românule!? Nu știi să te porți frumos cu aceia care știu prea bine că Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa e spre binele tău, nu al lor și al celor care i-au făcut frumoase vânzătoare... de marfă, ... și ce marfă?! NU NE SPUNE POETUL! Nu, că nu se mai consideră POET!!! Acum e treaba cu taraba... [N.B. Sunt uluit de frumoasa comparație a UNICULUI, A GENIALULUI!!!]
Al patrulea paragraf: cred că n-am nimic de comentat aici, ne spune totul, cu ingenuitate, autorul însuși: Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. Dragul meu cetitoriu, vezi tu însuți ce și cum spune autoriul, constată singur cum e cu schimbarea de persoană și vezi cum e cu cei deveniți „scârboși” după ce ciolanul nu mai e de partea lor. Deși, citindu-l de-a lungul şi de-a latul timpului pe candidabilul la Nobel, nu știu ce să zic apropo de bădăranii din născare, sau nu...  (vezi fragmentul din Levantul, în care-și pune cenușă-n cap după moartea Poetului înjurat asiduu cât bruma a mai trăit după impunerea - N.M. fecit - a încurajatului optzecist)... Nu uita, în logica articolului, că ai simţit pe pielea ta că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Nuuu..., în Occident toată lumea e drăguţă cu tine... preţ de cinci minute, după care deja te priveşte cu suspiciune: de ce-ai venit şi ce vrei?... Dacă-i arăţi cât de fidel îi eşti (elitei lor!!), devii bun, dar aparţii unei naţii needucate, ia educ-o tu!, arată-i cât de troglodită e!
Paragraful cinci: În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate  profund alienată psihic, o societate isterică. E jenantă comparația societății românești cu armata (pe care, de altfel, Cărtărescu a făcut-o la termen redus, deci nu știe decât din povești cum e cu „sergenții”!), pentru că, din filmele americane, se vede mult mai clar cum e... implementată (sic!) „disciplina” în alte armate, ale unor societăți mult mai „civilizate”, nu-i așa?... Cât despre comportamentul celor deveniți „sergenți”, ne-o arată Cărtărescu însuși, care, pierzând avantajele oferite, se supără, alături de alți elitiști, pe România și nu participă la Târgul de carte de la Paris, unde ROMÂNIA, nu Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Gabriela Adameșteanu, ori Mircea Cărtărescu (ei nu sunt România???), a fost invitată!  O fi o formă nouă de demonstrare a atașamentului față de țara de baștină!... Apoi, „sergenții” rămân credincioși celor care i-au „gradat” (nu-i așa??), nu societății civile căreia i s-au dedicat demult, tare demult. Ciudată evoluție a GDS-ului, a revistei 22, de Dilema (veche, nouă...) nici nu mai vorbesc!! Mă gândesc: au fost vreodată cinstiți domnii și doamnele respectivi cu intelectualul de rând, neangajat politic și dornic de restabilirea normalității în țara asta? Că avantaje, mai mici sau mai mari, le-au oferit toate „puterile” politice, doar, doar s-or îmbuna. Acum se pare că au ales (prost!) definitiv. Ce deosebire caracterială pot afla în cazurile Cărtărescu și Cristoiu?... Opinez că eu sunt de vină, pentru că am crezut sincer, cândva, în mesajele lor („ai crezut în vorba mea prefăcută?,/Ea glumea!...”) și acum tot eu am rămas fără apărare în gerul de Păresimi. Melc nătâng, melc nătâng!...” 
Paragraful şase: Din gândirea profundă a bardului prozator eseist aflăm că bellum omnium contra omnes este, genetic, un principiu tipic românesc: Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. şi eu, neştiutorul, care-l credeam occidental. Parcă el însuşi uşor speriat de afirmaţie, autorul notei lansate pe internet adaugă o precizare tare dragă celor care afirmă că şcoala românească produce tâmpiţi: Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Clişee frumoase şi străvechi, având în vedere că ţin de epoca Ţoiu, Breban, Preda... Dar noua elită intelectuală, dar noua clasă politică, dar noii lideri de opinie ce făcură timp de douăzeci şi... de ani? Că îmbătrâniră şi se lamentează ca pe 22 decembrie '89... Ce frumos şi emoţionant, nu-i aşa?...
Trec pestea al şaptelea paragraf. Citeşte-l tu, internautule, şi-i desluşeşte mesajul "dulce". 
Pe mine mă încântă mai mult şi fără comentarii finalul apoteotic: Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată. 
Nu-i aşa că e mobilizator şi încurajator? Nu-i aşa că nimic nu e mai important de reţinut decât nevoia ca tot neamul să aibă parte de o lungă terapie, mai precis, de un demers psihanalitic. Popor român, cred că observi, EU nu sunt voi!, adică includerea autorului în plural este doar un artificiu menit să-ţi arate cât de "bonlav" mental eşti!... nu uita: EU nu sunt voi!   

duminică, 17 martie 2013

Un dialog...

Buna seara,
    Ma numesc XYZ, anul 3,RE. Am participat la orele de asistenta la practica la dumneavoastra, doar ca nu am mai reusit sa va intreb si cand as putea sa predau si ce lectie,mai ales deoarece am fost ocupata si cu serviciul si practica la limba engleza.  Stiu ca saptamana viitoare este ultima saptamana de predat si va rog frumos sa imi spuneti cand ma pot prezenta si eu, si ce lectie ar trebui sa pregatesc.
   Astept raspunsul dumneavoastra,
   O seara frumoasa!
*
    Domnişoară, sunt stupefiat de modalitatea în care abordaţi problema practicii la română! Având atâtea alte priorităţi, e evident că puteţi bănui că se poate discuta pe acest urât mijloc de comunicare lucruri pe care doar face to face le rezolvă doi oameni care se respectă! Cum spuneţi că aţi participat la practică, aveţi un orar conform căruia puteţi să veniţi pentru a VĂ STABILI SINGURĂ, conform încărcatului program, subiectul, clasa, ziua în care să predaţi, bineînţeles, dacă aveţi interes! Sper să aveţi o seară bună, că pe-a mea... AN
*
Buna seara, 
   Imi cer scuze daca v-am deranjat in vreun anume fel, nu asta era intentia mea. Eu am vrut doar sa va explic un anume detaliu si acela era ca nu am mai putut veni sa vorbesc personal ci dumneavoastra despre acest aspect din cauza faptului ca : muncesc( pentru ca nu ma intretine nimeni si este singura modalitate prin care imi pot permite sa ma intretin) , am mers la practica la limba engleza( deoarece doamna profesoara ne-a grabit mai mult si am predat cate 2 studenti deodata) si pe langa asta am mai mers si la cateva seminarii la facultate pentru ca se cere prezenta obligatorie si daca nu mergem ni se scad notele la examene. Nu am vrut sa credeti ca nu va respect, nu v-am sunat ca sa nu va deranjez, si nu am venit sa vorbim personal deoarece chiar nu am avut cand si nu credeeam ca o sa va deranjeze atat de tare mailul meu.  Si stiam ca oricum nu voi mai avea cand sa predau in aceasta saptamana deoarece colegele mele erau programate. 
   O sa vin oricum luni sa vorbesc cu dumneavoastra, mailul vi l-am trimis pentru a va anunta din timp, nu din alt motiv. 
   O seara frumoasa!
*
    Domnişoară, eu am fost înţelegător, nu grăbit... nu eu am propus vacanţă după sesiune! Apoi, săptămâna asta au predat două colege, din... unsprezece posibilităţi (cum e cu orarul meu?! îl aveţi?), deci... În sfârşit plainingul ni-l facem fiecare!..., dar şi consultându-l pe celălalt, pe partenerul de... afacere! Tot o seară minunată!
*
    Stiu, domnule profesor. Dar eu una nu am avut vacanta, ci am lucrat, o data la 2 saptamani cate 12 ore in weekend si 7 zile lucratoare consecutive. Eu stiu ca puteti fi intelegator si, din acest motiv nu va veti supara pentru faptul ca v-am deranjat acum cu aceste mailuri. O sa incerc sa vin luni si vom vorbi personal. Va trimisesem primul mail in ideea in care imi puteati spune ce lectie as putea preda pe saptamana viitoare, la clasa a 9a sau a10a, in functie de disponibilitatea dumneavoastra, si pentru a avea timp in acest weekend sa imi pregatesc si un plan de lectie reusit. 
  Sper ca nu v-am deranjat prea tare.
  O seara frumoasa!
*
  Eu nu mai am ce comenta, stimată domnișoară, de vreme ce mâine nu se poate, iar clasa nu contează!... Înțeleg că nu-i o problemă clasa, lecția... Cât despre înțelegerea mea - n-am cuvinte...
*
N.B.: Am păstrat întocmai mesajele şi grafia... aferentă. Vorbim de practică pedagogică, vorbim de interesul studenţilor pentru a deveni profesori, vorbim... Degeaba! 
Trăiască Alexandru Muşina şi celebrul său roman!!! Câtă dreptate avea!...
Discuţiile au avut loc în weekend-ul trecut. N-au avut urmări. 
P.S. Ce să mai vorbim de respectul minim pentru tine oglindit de textul pe care-l emiţi?!  
......................................................................................................................................................................
Addenda
(răspuns la un plan de lecţie trimis fără mesaj) Oare aşa se concepe un scenariu didactic?
*
Și să îmi spuneți dacă pot veni mâine de la ora 9, deoarece am curs de la 8 și trebuie să  vorbesc cu doamna profesoară.
*
Nu! poţi să nu vii! Acesta nu-i un proiect didactic!
*
 Bună ziua!
Îmi pare rău că nu v-am trimis niciun mail până astăzi, dar nu am avut Internet deoarece am fost internată în spital. 

Pot doar să vă întreb: se poate să predau în "restanțe", adică în luna mai?
*
???
*
Nu am putut preda acum 2 saptamani, deoarece planul de lectie nu a fost bun. Si vroiam sa stiu daca se mai poate preda si altadata. Mi-a spus o colega ca se poate veni si in restante, dar nu stiu sigur .. Iar saptamana asta trebuie sa predau si la engleza ..
*
Domnişoară, o voi întreba chiar în seara asta pe doamna profesoară ... cum e cu restanţele la practică! Eu n-am mai auzit de aşa ceva! Ce v-a spus o colegă nu vine de la mine! Problema mea este: chiar vreţi să deveniţi profesoare?
*
Inca nu m-am hotarat in legatura cu asta, dar daca ar fi sa o fac, as vrea ca profesoara de Limba Engleza.
....................................................................................................................................................................
N-am găsit de cuviinţă să mai răspund.
 



sâmbătă, 16 martie 2013

Atenţie, "Excelsior",

ţi se pregăteşte ceva!
Dea Domnul să fiu în stare să-mi duc planul la bun sfârşit, deocamdată, biruit-au gândul!...

Am început, deci caută pe ExcelsiorNews!

Normal

Nu întotdeauna scriu aşa cum vrei/aştepţi tu, dragă virtualule... Ce să-i faci?, eu accept slaba audienţă, deşi mă încarcă sufleteşte cea amplă, aşa cum tu ar trebui să accepţi ubicuitatea mea, omniprezenţa pe orizontală, adică pe blogul ăsta, şi pe verticală (pe bloguri care-mi sunt apropiate şi pe care mai scriu, mai îndrept, mai..., din când în când...). Şi acolo e viaţă!, şi-ncă ce viaţă!...
Mă mai gândesc: am un public stabil, care urmăreşte noutăţile şi care, dacă vede că acestea nu apar, stă în expectativă, aşteptând-o pe ea, noutatea...  Dacă nu-i, nu-i!
N-am! Dacă n-am, de un'să le iei?! Chitanţa ai tăiat-o degeaba... Chiar vrei să iei căruţa?, da' cum o duci?... (nici măcar să-mi iei!!!) - i-ar spune Moromete Jupuitului...
Şi eu, ca el!... Ascund mărunţişul, cumva fericit că l-am păcălit şi am rămas cu un oarece câştig care-mi conferă senzaţia de libertate.
Ce-i AIA?
Hasta luego...

duminică, 3 martie 2013

4 martie 1977

   Vineri. Zi de primăvară timpurie, zi cu orar prevăzând cursuri puţine şi lejere, dar... de la prima oră! Soarele-ncepe să-și facă de cap! Plec spre Puşkin destul de târziu, aşa că iau tramvaiul din Târguşorul Copoului pentru că mă aşteaptă, la cafeaua de dimineaţă, Luciana. Relativ aglomerat, tramvaiul etern scârţâitor, dar nu merg pe scară... Ajung. Căminul Cinci, al doilea de pe alee, moneda de 15 bani (de aluminiu) şi draga mea apare la geamul de la etajul întâi şi-mi spune că imediat coboară. Vine pe bine cunoscuta şi tocita prispă din faţa căminului. E roşie la faţă şi-ncepe să plângă fără motiv. Încerc să aflu motivul, încerc s-o liniştesc, încerc să-i spun că n-am făcut nimic rău, nu ştiu să fi făcut... - efect zero. Geaba.  Duce înapoi în cameră ceştile, revine minteni, sărim peste micul dejun şi mergem la (nu ştiu ce) curs, ea stă în faţă, cu silitoarele, eu, în spate, cu... ceilalţi. Pauză de ţigară. Plânsul ei începe să mă intrige, dar aici suntem în public, nu-mi permit să "iau taurul de coarne". Plânge întruna. Şi tot aşa până pe la 12-1!...
   S-au terminat cursurile. Nimerim un gol de aflux, așa că aduc repede mâncarea la masa pe care am ales-o - una din preferate... Pe mijloc, stânga... Prânz mâncat cu ghionturi: ea plânge. Nici măcar glumele mele privindu-i pe "prietenii" ei africani n-o amuză. Nu ştiu cât mănâncă: plânge. Mergem la cămin, ne despărţim în hol. Luciana plânge. O întreb dacă mergem, aşa cum am promis şi ne-am propus, la cenaclul Domnului Profesor Ion Constantinescu. Îmi răspunde muteşte, dând afirmativ din cap. Plânge. Mă duc spre Căminul Trei din Târguşor şi sunt confuz. Nu ştiu când şi cum am greşit atât de grav, de nici nu-mi poate reproşa prin cuvinte culpa. Discuţii "filosofice" cu Gruie, tachinări la adresa lui George şi a ultimei sale cuceriri... în amor. Chestia cu spartul semințelor în timp ce... Glume cu Mihai, George şi Emil. Joc de cărţi. Timpul trece şi estompează îngrijorarea-mi. În sfârșit, e timpul să plec spre masa de seară (mâncăm în Puşkin, ca să fim mai mult împreună! Luciana face "dublu" cu Mihaela: nu vrea să se îngraşe!!!). Cină cu ghionturi: plânge şi nu-mi spune de ce, mi se tot accentuează nodul din gât şi-aş vrea explicaţii. Ultimativ, o-ntreb dacă mai mergem la cenaclu (parcă urmează să citească Tamara - dar nu pot garanta, după atâta amar de ani!), îmi răspunde tot printr-o mişcare fermă şi aprobatoare a capului. Mergem...
   Catedra de Literatură Română şi Comparată e la etajul doi al Universităţii, pe colţul dinspre sud al impunătoarei clădiri. Evident, la ora şapte nu mai merge liftul, care, oricum, nu prea ia studenţi, aşa că urcăm pe scările destinate studenților, trecem pe lângă atât de cunoscutul şi dragul III.11, dăm colţul şi iată-ne în faţa Catedrei, așteptăm până mai vine cineva (?) şi intrăm împreună, sfioşi, în spaţiul intim al profesorilor-idoli (Ciopraga, Drăgan, Apetroaiei, Husar, Sorohan...). Amfitrionul, Domnul Constantinescu, ne întâmpină zâmbitor. Încet, încet, se adună membrii fideli sau pasageri ai cenaclului: Nae Istrătescu, Tamara, Paul Iruc, Carmen (Bui-bui), Dorina, parcă, Elvira şi... noua vedetă a Facultăţii (chiar dacă-i la FF!!, venit de la o şcoală postuniversitară „capitalistă” de biblioteconomie - unica din țară!!, dar sub standardul domniei sale!...): Lucian Vasiliu. Poet de viitor şi deja apreciat în mediile culturale din "dulcele târg". Îmi cer iertare pentru că, neţinând jurnal, nu mai ţin minte cine era ceilalţi 10-15 participanţi... (totuși, dacă era Paul, nu e posibil să fi fost și Eugen??) Oricum, părea o întrunire de succes...
   Luciana face eforturi vizibile să-şi stăpânească plânsul, iar Domnul Profesor, colaborator al ei în pregătirea Festivalului de Poezie Patriotică, o priveşte intrigat (oare şi pe mine, reprobator?!!). Draga mea îmi atrage atenţia că cerul fusese de un roşu nefiresc la ora aceea a amurgului. Ridic din umeri, fără alte gânduri decât cele privind necazul ce-i asupreşte sufleţelul. Toată lumea se uită urât la mine, iar Luciana-și stăpânește lacrimile spre a-mi sări, astfel, în ajutor...
   [Context: relaţiile cu URSS nu erau tocmai bune: ei, rușii, aveau un diferendum cu China, iar Ceauşescu plasase România de partea asiaticilor, de unde zvonul răspândit, inclusiv printre studenţi, conform căruia vecinii... s-ar putea să repete, în ţara noastră, experienţa cehoslovacă. Mai în fiecare zi, priveam îngrijoraţi spre răsărit. Ne era teamă de intervenţionism!... În căminele fetelor era chiar un soi de isterie, pornind de aici! De altfel, la întâlnirea pe care o avusese cu studenții, primul om din județ, care a cucerit asistența cu „prestația” sa, chiar răspunsese curajos unor întrebări incomode pe această temă, provocând uimirea, dar și satisfacția noastră!]
   Spre surprinderea noastră a tuturor, Domnul Constantinescu îşi pregăteşte, tacticos, o pipă... Nu l-am mai văzut fumând, deşi nu are nimic împotriva vicioşilor şi ne permite să fumăm la şedinţele de cenaclu, e întotdeauna condescendent, prietenos şi (feri, Doamne!) intransigent [vorba mea: noi, filologii ieşeni, terminăm anul I 50 de studenţi, în II suntem 75, iar în III, iar 50, motivul: Comparata şi Epoca Marilor Clasici, Constantinescu şi Drăgan!!!]. Mai mult, a adus o pungă de cafea şi le roagă pe fete s-o pregătească în camera alăturată, o anexă aflată după un glasvant. Pe partea dinspre Catedră: o bibliotecă impozantă spre care privesc întotdeauna cu jind... Amfitrionul începe cu glume care, evident, au scopul de a detensiona atmosfera. Atitudine de mare om de cultură care ştie că... noi ştim ce impact are opera lui în polemica timpului, în care el este de partea lui Edgar Papu: impunerea ideii de protocronism. Uşor teatral, aprinzându-şi tacticos pipa, întreţine cu succes atmosfera. Uite că şi... fumează! Lucian e invitat la o catedră, lângă gazdă. Luciana şi cu mine stăm pe două fotolii alăturate, chiar sub fereastra care dă spre BCU "Eminescu".
   Nu știu nici astăzi cât au durat discuțiile, cert este că, la un moment dat, se aude un huruit ca de tancuri. Mă gândesc la ruși... Toată lumea este atentă la zgomotul deosebit de puternic. Nu! nu-i de tramvai. Cerul - imposibil de descris, deși se înnoptează!... Uriașa clădire începe să se clatine, iar profesorul decretează: Cutremur! Cineva, o fată, strigă isterizată. Imediat se stinge lumina. Beznă. O strig pe Luciana. Nimic. E mare forfotă în jur. Haotică. Domnul Profesor îndeamnă la calm și la refugiere sub tocul masiv al ușii de la intrare.  Mai târziu, Luciana îmi va povesti cum biblioteca dintre cele două încăperi a pornit hotărât către ea, mai, mai să o strivească! O recuperez într-un târziu și ieșim din încăpere, ținându-ne de mână. Nimeni în jur. Hotărăsc (hotărâm...) să pornim spre ieșire pe holul bibliotecii, nu pe cel pe care am venit (???). Dăm colțul, pe la intrarea în bibliotecă și (iar!) hotărâm să ieșim pe la Rectorat. E o beznă indescriptibilă - noapte de-nceput de lume, dar cu spații contemporane... Pe scara Rectoratului observăm că zidul din stânga e puternic crăpat și, din zid, țâșnește apă: s-a spart o conductă, ne spunem. Râdem, nu știu de ce, dar râdem!
   În sfârșit, afară. Cele statui, care ne avertizează ce se-ntâmplă cu noi și dorința noastră (sau lipsa ei...) de a excela, sunt la locul lor, iar lumea se mișcă, pe stradă, aproape normal. Râdem. E prima dată pe ziua de azi când Luciana nu mai plânge inexplicabil!!! Ups! Nu chiar toate statuile sunt la locul lor: una dintre oribilele simboluri ale „iepocii”, masive, din piatră plumburie, poroasă (muncitorul sau țăranca???), zace sfărâmată chiar la baza scării impunătoare de la Rectorat. Pentru noi, e primul semn că n-a fost chiar un cutremur obișnuit. Convenim că nu ne pare rău de statuie, ba chiar ne dorim s-o dea „ăștia” jos și pe cealaltă... Totuși... au căzut câteva tone de piatră de la înălțime considerabilă... dacă s-ar fi aflat cineva prin zonă... E trecut de 21,30...
*
   Pornim spre Pușkin, „ciorile” (așa le zicem noi băieților pierde-timp care populează gărdulețul care mărginește spre Bulevardul Copou campusul fetelor!), cam puține și cam agitate în a conversa, nu par să aibă prea multă treabă cu fetele care se-ntorc singure la cămin... și ele, puține! Parcă-i preocupă ceva pe simpaticii „cuceritori”... Nu le dăm prea mare atenție, dar, pe alee, constatăm că e cam mare agitație: fetele de la Cinci par să fie toate masate în fața căminului! Mulțime, gloată! Mergem la Șase, abia reușim să urcăm cele vreo douăzeci de trepte, destul de late, dar pline de fete și băieții... corespunzători. În fața căminului recunoaștem doi, trei dintre activiștii UASCR, care încearcă să liniștească spiritele și... nu permit intrarea în cămin... Și totuși, una dintre colegele Lucianei e cumva rănită: a căzut pe scări în învălmășeala care a urmat cutremurului. Urc până la etajul unu cu Marki (prietenul Mihaelei!) chiar pe lângă celebra și temuta doamnă lector Frunză, responsabilă cu disciplina în căminul fetelor și care, de-atâtea ori!, ne-a ușuit din holul de la intrare. N-avem timp să ne mirăm. O găsim pe fată în camera binecunoscută... din exterior, bocește și nu-și poate mișca piciorul drept. Ne privim unul pe celălalt: Marki e la vreo cinșpe centimetri în urmă, ca înălțime, dar e bine legat, eu? - cum mă știți!... Dragele noastre ne privesc pline de încredere, chiar celebrul Cerber își pune speranța în noi... Asta e!, facem celebra încrucișare a brațelor, ca pe vremea grădiniței, urcăm fata și pornim ușor, ușor, pe scări, pe alee și, apoi, pe Copou în sus, spre spitalul cel mai apropiat. Frumos alai! Lume multă pe alee, pe stradă, nu mai vorbesc..., mă trece nădușeala, mâinile ne transpiră, fata scâncește - noi cu spor înaintăm. Din când în când, fata se spijină în piciorul sănătos și noi ne tragem sufletul, Luciana și Mihaela ne încurajează, iar lumea ne privește ca pe niște eroi ce suntem. Gata! Am ajuns. Vom afla a doua zi că Danei i-a fost pus piciorul în gips: luxație!

 P.S. Voi reveni!

vineri, 1 martie 2013

De Dragobete (II)

Emoţii... Atenţie! Intrăm la prima clasă, Ştefan e gata să dea tonul, dar unde e proful?!
Am anunţat această postare, dar jocul absurd al aşezării fotografiilor a condus la întârzierea de faţă!... A fost, şi acum!, nemaipomenit! Copiii au fost la mare înălţime, chiar şi bobocii s-au integrat perfect în grup. A XII-a, ca şi anul trecut, m-a cam refuzat, dar, tot ca atunci, a fost cineva care nu s-a putut rupe: anul trecut, Eidri, anul acesta, Bianca!... Am avut, în premieră, şi invitaţi din afară: Alina şi Oana, două studente de la Litere, ne-au însoţit şi au fost încântate de pelerinajul nostru primăvăratic... Au fost impresionate precum bobocii noştri, care nu ştiau de această tradiţie a celor din "Muraşanu" (sau... din "Peda"?!...). Ele mi-au trimis şi aceste fotografii pe care sper să le pot posta! Mai aştept poze!
Deja suntem... rodaţi! Mădă cântă în faţa propriilor colege! Va recita ceva mai încolo...
Ce vă spuneam mai devreme, apropo de aranjatul pozelor... Prima clasă, domnul director este vizibil emoţionat!
Alina e la fel de fericită ca şi noi, cei care ne dăruim dragostea tuturor colegilor noştri! iar Bianca mică încântă recitând...
Şi doamna profesoară de biologie a fost plăcut impresionată de apariţia noastră! Iar noi...,
mai ales bobocii..., la mare, mare înălţime!
Doamna profesoară de muzică, mentorul nostru, pune suflet la fiecare dintre evoluţiile noastre, de parcă ar fi prima!...
Încă o dată prezenţi în Poli, de data asta se vede şi profu' (pregăteşte filmul colindatului!).
Moment emoţionat pentru "Prinţese": una dintre ele en tendresse cu Ştefan!...

Păpuşarul acestui blog ar mai avea de povestit, dar, până una alta, aşteaptă alte fotografii, impresii, sugestii... Cu drag!