vineri, 31 octombrie 2014

Totdeauna, doar noaptea...

   Proza lui Anton Nicolae ne arată într-adevăr cît e de "dificil
să-ţi cari prin lume singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o".
Nu doar povestirea de faţă, ci în general epica acestui autor
brăilean (care ne aminteşte mai degrabă de Mircea Eliade, cel 
din "La ţigănci" şi Ştefan Bănulescu, cel din "Iarna bărbaţilor"",
decât de Panait Istrati şi Fănuş Neagu) pare un discurs înfrigurat
asupra fantasmelor pe care le naşte solitudinea. O singurătate
nocturnă, noctambulă aproape, speriată de ideea încremenirii 
într-un singur loc, se insinuează ca un fin păienjeniş peste pagini.
   Anton Nicolae scrie uşor şi fluent. Stilul lui de o firească 
naturaleţe ignoră cu nonşalanţă graniţele dintre realitate şi vis,
dintre halucinaţie şi întâmplarea efectivă. Stările, faptele curg
dintr-una într-alta într-un decor mereu în mişcare, mereu incert.
Picarescul de factură onirică, simţul acut al relativităţii actelor umane, 
fascinaţia faţă de aspectele hipnotice nocturne ale vieţii, ştiinţa
curată a povestirii, toate acestea fac din Anton Nicolae un prozator 
adevărat, pregătit pentru o devenire spectaculoasă, decisă.
                                                               (Gheorghe CRĂCIUN)

                                                                                                                În memoria lui Paul Grigore
 
   Liber (adică burlac) toată săptămîna şi căsătorit doar duminica, mă bucur de oarecare independenţă. Hoinăresc, pornind de la Ozana mea, prin întreg Bucureştiul, privesc vitrine, cercetez anticariate (odată am găsit un Menéndez Pidal pentru care n-am avut... opt sute) sau fac vizite. Protocolare sînt doar vizitele spre fraţii tatei; celelalte, la prieteni, nu sînt nici anunţate, nici la ore convenţionale, dar sînt (impresie?) binevenite. Sufletului meu îi trebuie sprijinul altora şi am găsit în marele oraş destui inşi care să mi-l acorde bucuroşi, primind în loc mult-puţinul pe care, la rîndul meu, îl ofer necondiţionat.
   Un astfel de prieten este colegul meu, Ticu. Foarte comunicativ (dar şi caustic), gata mereu să-mi ofere ajutorul (dezinteresat), atunci cînd acesta mi-este mai mult decît foarte necesar, pare să-mi semene şi la fire (fiind doar o părere şi, pe deasupra, recunoscîndu-mi şi neputinţa de a-mi realiza autoportretul, trec peste acestea). Aşadar, acum sînt liber şi nu-mi arde să urc în garsoniera mea (noastră!) de la etajul opt. Nici nu ştiu ce-aş putea să fac la ora aceasta a confuziilor în mica mea cutie de chibrituri (cînd sîntem toţi trei acasă, unul trebuie să stea în pat, ca să nu-i încurce pe ceilalţi doi), aşa că pornesc spre locuinţa lui Ticu, aflată undeva prin apropiere, pe una din aleile care dau în Macaralei. Sun şi-mi deschide Geta, soţia lui Ticu. Sărut mîna. Scuzele de rigoare. Bucuria unor momente petrecute în sînul familiei lor... Ticu nu-i acasă. Nu întreb şi nici nu mi se spune unde este plecat. Probabil va sosi curînd..., zic eu, iar Geta, convinsă, îmi confirmă. Curînd... Acum...
   Mi se oferă o şansă (?!).

luni, 27 octombrie 2014

Precizare

Totdeauna, doar noaptea... reprezintă debutul meu ca prozator - şi cu el am rămas... Cu atât mai preţios, nu-i aşa?
Conceput prin '81, '82, textul a mai fost migălit vreme de unu-doi ani, apoi i-am aflat posibile continuări şi a stat binişor la dosar, până în 1990, când a fost publicat în numărul 2 al revistei Interval. Până la publicare, am avut şansa de a mă alătura grupului de profesori care, în vremurile acelea ('83-'89), se întâlneau aproape săptămânal într-un "cenaclu" al C.C.D. Braşov. Printre alţii, Gh. Crăciun, Ovidiu Moceanu, Ion Pop Barassovia, Al. Muşina, Paul Grigore, Vasile Gogea, Al. Ţion, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Claudiu Mitan, Ruxandra Ivăncescu... Revoluţia ne-a risipit în toate direcţiile...
Am zis că, dată fiind dificultatea de a găsi revista (frumoasă şi de ţinută!!), n-ar fi rău să republic textul aici.
Singura modificare e în titlu: nu ştiu din ce motive s-a cules Totdeauna, dar (sic!) noaptea...
Impresionantă pentru mine, şi de neuitat, prezentarea lui George trebuia să însoţească (cu gust amar astăzi...) şi această reeditare.

duminică, 8 iunie 2014

***

— Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...

(Cu scuze pentru cei avizați: citat din G.Călinescu, Enigma Otiliei)

sâmbătă, 24 mai 2014

De pe net..., da'mi place cum sună! (cu adaos!)

Dacii, fiind un neam vechi european, aşezat, stabil, au răspuns la întrebări ale veneticilor care au ajuns pe meleagurile lor: “Voi de unde sunteţi de loc – că, uite, noi venim din colo, tocmai din stepe?…” “Noi suntem d’acia”, şi-aşa le-a rămas numele.
Poate, nici nu se gândiseră bieţii daci că trebuie să-şi ia un nume de ţară, să se separe de restul, că ei nu călătoreau de nebuni. Aici se năşteau, aici mureau. Ei stăteau pe la casele lor.
Fără să citesc în vreo publicaţie, şi eu am avut demult convingerea că aşa trebuie să fi fost.
Exact ca în povestea cu aborigenii întrebaţi de Cook, atunci când a văzut un animal ciudat ţopăind spre el: “Ăsta ce este?” Şi ei, politicoşi, l-au întrebat pe Cook: “Kan ga roo?” – adică, “Ce aţi spus?” Şi el a notat : “Cangur”.
*
Argumentul unei limbi curate vorbite pe întreg cuprinsul Daciei ar trebui utilizat pe măsura importanţei; faptul că se vorbeşte aceeaşi limbă, fără dialecte, între Nistru şi Tisa, dovedeşte existenţa unui popor cu o evoluţie unitară; orice alt scenariu (inclusiv românizarea pe porţiunea Daciei cucerite) nu stă în picioare, pentru că ar trebui să avem dialecte. Dacă în provincii care, peste 1800 ani de la căderea lui Decebal până în 1918, au făcut parte din structuri statale diferite (cum ar fi Basarabia şi Banatul), dar se comunica în aceeaşi limbă curat românească, fără dialecte, înseamnă că avem răspunsul: suntem aceiaşi daci de pe columnă, cu o evoluţie a limbii dace în limba română (idem greaca nouă faţă de cea clasică); şi dacă ne raportăm la puternicul stat dac, ne vom înţelege pe noi cei de azi, cu depresia care ne macină după 1800 ani de pustiiri. Să ne apreciem însă şi prezentul: suntem din nou liberi, după 1800 de ani, ne vom reveni şi vom construi din nou ” temple de marmură”, ca odinioară!
*
“Agatanghel sau Sfârşitul omului. Prorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa”, una din sutele de cărţi “profetice” ce circulau la începutul secolului XX, prin România (care, înca nu era Mare, dar îşi dorea). Era o traducere a domnului Ion Popescul, “primar de Ploieşci”, care spunea că a tradus-o la 1903 după o ediţie franceză, tradusă la rândul ei în secolele XV – XVI după originalul grecesc. Lucrarea era scrisă de un monah care trăise în insula Rhodos, pe nume Agatanghel, şi avuse descoperirea în anul 1272 –’73.
V. Maxim ne informează ca părintele Arsenie Papacioc ar fi avut această lucrare scrisă cu litere chirilice, iar această afirmaţie ne pune în situaţia de a face presupunerea că a existat o anterioară traducere în limba româna, dar scrisă în alfabet chirilic (se ştie că până la începutul sec. XX majoritatea cărţilor româneşti de cult ortodox erau scrise cu alfabet chirilic).
Iată ce cuprindea această carte. Unele descoperiri erau mai incifrate şi se refereau la perioda renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înalţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Virgil Maxim ne mai spune că în această carte se vorbea şi despre stadiul de decădere, ce începea cu anul 1789, despre revoluţiile din 1830 si 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, destre constituirea statelor naţionale în 1920. Atenţia ne este atrasă de un anumit text din această “profeţie”, este vorba despre “ţara Lupului”, “ţară aşezată pe Carpaţi până la Dunăre”.

  Profeția lui Agatanghel de la 1272“În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la Gurile Dunării, numită şi ţara Lupului, va apărea fiului omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon (Legiunea Arhanghelului Mihail, Miscarea Legionara, Nota F.N.). Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniti de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri, şi mulţi vor fugi peste hotare, prigoniţi de poporul duşman lui Dumnezeu (Cum de altfel s-a și întâmplat cu membrii Mișcării Legionare, Nota.F.N.).
În timpul acesta ţara Vulturului (Germania, Nota F.N.) va face război cu ţara Ursului (Rusia, Nota F.N.) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la “fiara de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru. Şi în timp ce ursul va înainta spre inima vulturului, toate cetăţile ursului vor striga : “pace!, pace!, pace!”. Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri (Comunismul si victimele făcute de acesta, Nota F.N.). Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei care vor mai fi rămas vii vor fi scoși afară din temnițe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva “lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” se va da în ţara Sciţilor. Şi atunci aceștia vor fi înfrânți şi va fi vai de tine “om roşu”. Şi după aceea va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor.”

De reţinut e că C.Z. Codreanu nu cunoştea acest text la înfiinţarea Mişcarii Legionare. Dar prin toate actele de gândire, de mărturisire şi de realizare, el se găseşte în această viziune împreună cu Legiune pusă sub patronajul Arhanghelului Mihail.








marți, 20 mai 2014

Se poate?...

luminareFie să renască numai cel ce har
Are de-a renaşte, curăţit prin jar,
Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!

                                                            (Phoenix)