miercuri, 26 martie 2014

Visez?!...

Vineri, 'șpe și 27 de minute. Pe Tocile. A terminat cu orele pe azi. A ajuns la timp în stație, așa că urcă în celebrul 52 care mai mult stă decât merge. Obosit, plictisit, blazat. N-a fost tocmai bine..., a ratat ceva... De unde copii cu care să meargă la Bookland, când ştirea a venit după terminarea orelor, pe drumul spre staţie?!... Zece, cinşpe, musai. Asta-i viaţa! Nu mai e nimic de făcut... Bleah! S-așează. Banca a treia din spate, dreapta - locul favorit. Se gândește la multe alte cele...  Celebrul autobuz va pleca la fără 25... Mai e de așteptat...
Și iacătă-o, apare Ea, o domnișoară care a terminat (sau nu?...) liceul. E politicoasă: îl salută veselă, el îi răspunde, cu toate că se miră de asemenea distinse maniere. O fi o fostă elevă, pierdută-ntre meandrele memoriei?... Are fața rotundă, e frumușică, fără ostentație, îi râde tot chipul și e ușor cam... plinuță pentru gustul lui... Dezinvoltă. Observându-i impetuozitatea, devine atent la ceea ce se petrece. E ușor amuzat, deocamdată... Așteaptă.
E nehotărâtă și se flendură prin partea din față a mașinii. Îşi caută locul... După ce pare că ar vrea să se așeze undeva pe-acolo, tot pe dreapta microbuzului, se răzgândește și se postează pe banca din fața lui, chiar lângă ușă. Locurile pe care, de regulă, trebuie să le cedezi celor în vârstă. Ezită?... Nu. S-a decis!... 
- Pot să stau lângă dumneavoastră?... 
- De ce nu? (binevoitor şi zâmbitor, fără să-şi schimbe poziţia strategică
Ar fi vrut oare ca el s-o fi invitat alături?... În sfârşit, nu pare necăjită de lipsa lui de reacţie.
- E mai plăcut să ai cu cine să stai de vorbă până pleacă...
- Așa e... (contrariat!)
- O să mă așez aici... (hotărâtă)
- E bine... (???)
- Câte grade sunt azi?... (hlizită...)
- 19, 20... parcă așa au anunțat... (blazat)
Ea are o pungă de un leu în care se află oarece și e îmbrăcată într-o geacă închisă la culoare, de sub care se ițește un elegant pulover albastru intens marin. Se foiește și dă semne că i-e cald... N-are stare. Ea. El, contrariat. Tot un zâmbet, i se adresează, lui:
- Cred că nu m-am îmbrăcat potrivit... E cam cald. O să-mi scot puloverul... Vreți să mă protejați?...
El nu prea pricepe în ce constă protecția și zâmbește tâmp, adică aprobator... În picioare, ea-și dă jos geaca și apoi frumoasa chestie albastră. Numai că, după această mișcare (șoferul autobuzului vine spre mașină!), ea-şi reîmbracă geaca: o mânecă, cealaltă..., apoi o îndreaptă pe trupşor în timp ce el constată că se pot observa toate dusuurile fetei: colanți, chiloței la modă... și o bluză tot albastră, băgată (sic!) în colanţi, dar ceva mai deschisă la culoare..., că nădragii (blugi) sunt de-ăia scurți în talie... Şocat, adică uimit, urmăreşte priveliştea incredibilă, de o naturaleţe dezarmant dezgustătoare, crede el. Ea, tot în picioare, mai oferă o dată imaginea şi-şi desface geaca, etalându-şi intimitatea, şi apoi o strânge înapoi în jurul taliei ("oare chiar nu ştie cum şi-a dispus harnaşamentul?" - se-ntreabă el, halucinat). De-ar fi mai tânăr!... Ea se foiește fericită, el e interzis de situație. Totuși:
- Nu crezi că ar trebui să scoți bluza pe-afară?...
- Mie-mi plac bluzele cu decolteu (cealaltă era mulată pe gât...), zice ea, nevinovată.
El îi arată cu degetul despre ce-i vorba în propoziție. Ea privește... priveliștea și consimte zâmbitoare: pac-pac - nici vorbă de stânjeneală! - schimbă ordinea apariţiei veştmintelor. A urcat șoferul și fiecare dintre ei rămâne pe locul ales. Ea încă gângurește veselă și plină de aplomb.
Urmează stația din Prund. Urcă și C., colega de Informatică, iar el o invită să stea pe aceeași bancă - ea acceptă, iar domnișoara nu e foarte deranjată de mișcare, dar tot întoarce capul spre cei doi, care discută de-ale lor, legate de școală. Simulările..., „cum vezi rezultatele..., dar măsurile de luat?...” Bla-bla-bla pe teme dureros-rutinate... Ea se foiește, se vrea băgată în seamă. La Șaguna, mulțime..., urcă un bătrân căruia, generoasă, îi oferă locul rămas liber pentru că pe el trona celebra pungă de-un leu. Tot mai întoarce privirea spre cei doi, evident, C. e, pentru ea, o intrusă care i-a furat „jucăria”. Cei doi colegi îşi continuă neinteresantul şi rutinatul dialog..E clar, ea trage cu urechea, de vreme ce se-ntoarcela un moment dat, şi, cu o privire şăgalnică, întreabă:
- Sunteţi profesor, nu-i aşa?...
- (amuzat) Da.
- Aţi fost cumva în Construcţii!  
- (şi mai amuzat) Nu, dar trag speranţă!
- (insistentă şi dornică să reintre în discuţie) La Liceul de Construcţii, vreau să zic...
- Aşa am înţeles şi eu... (apoi, către C.), cred că am fost acum vreo doi ani de două, trei ori la Construcţii...
Au trecut de Patria.
- Poate la Hidro... Ştiţi, aici pe Iuliu Maniu...
- (uşor blazat) Nu, nici la Hidro...
- Am şi eu talentul meu! Fac desen tehnic şi-s bună... Am dat nişte probe care, să vedeţi...,
- (intervenţie binevoitoare, C.) Felicitări! Continuă tot aşa.   
Am trecut de giratoriul de la Trei Alimentare. El se ridică, C. îl urmează, deşi mai are de mers o staţie...
- La revedere, domnişoară!
Zâmbet galeş. 
Confuz încă, porneşte spre casă. 
P.S. Luni, C.: Am crezut că o cunoaşteţi, că-i vreo fostă elevă. 
N-a visat...
(pentru conformitate, 21 martie 2014)

Eu încep... (2)

Aşa am promis/zis că fac... Iaca, mă ţin de cuvânt!
*
Ce mai faceti, domn profesor? Ştiu că ar fi trebui să ne întâlnim sâmbăta trecută, dar mi-a fost ruşine să vă sun şi să vă întreb... :) Am avut şi am în continuare o săptămână plină şi foarte aiurea, mai ales cu un car de teme la LFC şi alte chestii de franceză. Dumneavoastră sunteţi bine?
Cu drag 
*
N-am cuvinte, dar la mine a fost la fel şi..., dată fiind vârsta, continuă până mâine cel puţin. Nu mă disculp, fie din orgoliu, fie, mai ales, din cauză că lista ar fi prea lungă. Va ieşi soarele şi pe strada noastră!
Drag, drag, drag!
*
Domn' profesor, nu ştiu când o să ne putem vedea... Eu am început de astăzi cursul de coafor, este destul de lejer. deci nu mă plâng, însă vreau să ne întâlnim (dacă aţi terminat de citit romanul, bineînţeles), doar că sâmbăta aceasta şi următoarea voi merge în excursie cu facultatea pentru a-mi face prezenţele la sport. Deja mi-e dor de dumneavoastră şi să ştiţi că îmi face mare plăcere să discut cu dumneavoastră. :)
Cu drag,
R. 

*
Mă înşel sau de data asta eşti uşor protocolară?...
Halucinantă chestia privind cursul... M-a lăsat perplex, deşi orice curs e folositor în ziua de azi... 
Eu... am scăpat de s(t)imulări, inclusiv de şedinţele cu părinţii altor clase şi mă îndrept voiniceşte spre atât de simpatica "Săptămână Altfel". Şi chiar e altfel!
Să ştii că şi mie mi-e la fel de dor!
*
Nu am cuvinte... Am vrut să vă sun de dimineaţă, când am aflat, dar nu cred că aş fi putut vorbi. Încă nu pot să cred... Dumnezeu să-l odihnească!
*
Îl iubesc enorm pe copilul ăsta luat nedrept de repede la ceruri. L-o fi chemat Sandu, să nu fie stingher, cum zice Luciana? Cine ştie?
Abia eu n-am cuvinte şi, în schimb, am un enorm nod în gât. Este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Şi câte n-am depănat noi în timp?!
*
Domn profesor, îmi cer scuze că nu v-am mai scris de atât de mult timp, dar, cu ocazia acestor zile, vreau să vă urez sărbători fericite şi pline de căldură şi dragostea celor dragi!
De asemenea, eu am vacanţă începand de săptămâna viitoare şi m-aş bucura mult dacă aţi putea şi avea timp să ne întâlnim, în speranţa că aţi citit romanul. :)
Cu nespus de mult drag,
R. 

*
Mulţumesc pentru gândul cel bun. La rându-mi, îţi urez ca Sfintele Paşti să te găsească senină, sănătoasă, plină de viaţă, fericită alături de cei dragi.
Încolo, nu-ţi (mai) fac promisiuni, pentru că, din păcate, nu sunt ce par a fi, deşi mă căznesc...
Lumină lină din lumină să fie-n sufletul tău, draga mea!
*
Niciun fel de reacţii după ultima noastră întâlnire?...
*

luni, 17 martie 2014

N-am cuvinte!!!

Cândva, Brăila: unul dintre oraşele boeme ale ţării de-atunci, Portul, Progresul, CCH Chiscani, Laminorul, Braiconf, Combinatul din Galaţi făceau ca tot omul să aibă un loc de muncă. Noi, fiii lor, ai celor care lucrau te miri unde, dar onorabil. Părinţii ne ofereau atât cât puteau şi cât le permitea... "religia" timpului. Şi puteau! Singura noastră şansă de a ne simţi (mai aproape) de Lume era să ne-mbrăcăm în blugi, să purtăm mini şi adidaşi, să ascultăm muzica de la Metronom.  Urmarea: la capetele corsoului brăilean, Republicii, se instalau poliţişti (pardon!, miliţieni), la fel, la intersecţiie tuturor străzilor care dădeau spre Republicii. Scopul era sfâşierea fustelor fetelor, tăierea blugilor şi... a pletelor băieţilor (sic!!!), inventarierea lor, ca "duşmani ai poporului", a tinerilor care voiau altceva decât înregimentare! Lumea, oameni de toate vârstele, se plimba în linişte..., şi deodată... Cu dube, cu bătăi, cu foarfece de tuns oile... Nu eram altceva decât nişte adolescenţi care aveau contacte ilegale cu Lumea Liberă (mulţumim, Cornel Chiriac şi C.N.Munteanu!!!) şi simţeam că suntem solidari cu altceva decât politica Partidului, dar neapărat nu împotriva lui... Eram mai altfel. Blugii erau un semn de recunoaştere...
Prima mea pereche de blugi am căpătat-o când să plec spre Iaşi (mulţumesc "iubita mea cu căprui şi păr de culoarea castanelor coapte"!!!) şi erau aduşi din Canada... Au intrat însă la apă, după prima spălare, aşa că am făcut rost de ceva piele neagră, iar mama, draga de ea!, mi-a... prelungit blugii, astfel încât să-i pot purta.
Era în prag de plecare spre "dulcele târg"... şi eram disperat că n-aveam blugi... Blugii...
Cum articolul este deja "depăşit", mă întreb totuși ce caută în toată povestea cu "generaţia-n blugi" cutare personaj blond, care-l cunoaşte bine pe preşedintele Norvegiei, care trimite sinistraţilor pantofi cu toc înaaalt, care-şi poartă cu mult talent genţile (da!, nu neapărat poşete...), care se furişa pe poarta din dos de la Cotroceni, care..., care... Care are potenţial să-l bată fizic pe Ponta şi reale şanse la alegerile prezidenţiale!!!
Blugii zilelor noastre sunt doar un articol de îmbrăcăminte cotidian, banal - salopetă pentru necăjiţi  (face parte din uniforma unor şcoli!) -, nu un simbol şi, dacă cineva le adaugă şi nişte pantofi cu toc super, atunci kitschul e la el acasă.
Omagiul meu, Adrian Păunescu