miercuri, 14 martie 2012

1. CLAUDIA

Acilea voi consemna tot ceea ce eu şi draga mea fetiţă regăsită avem a ne spune astăzi, la câţiva ani de la terminarea liceului!!! De ce să mai aşteptăm 'şpe ani pentru momentele revederii live, care oricum nu ne sunt de ajuns pentru depănarea atâtor întâmplări, bucurii, nu-prea-bucurii, chiar-ne-bucurii? Începem chiar de azi, don'şoară lector!
Ladies first!
*
Nu sunt vedetă... și nici nu-mi mai doresc să devin (așa cum visam în visare în anii de liceu). Nu mai sunt nici măcar ce eram... zâmbitoare, exuberantă, cu capul în nori, crezând că tot ce zboară se mănâncă (după spusele dumneavoastră). Îmi cer scuze pentru greșeala de a vă înnebuni cu comentariile mele, la ceasuri târzii. Și pentru că nu vreau să mă afund în "greșeala gravă", mă retrag...
tot eu
*
Draga de ea chiar a răspuns, prompt și neașteptat pentru mine! Cine spune că e sau consideră pe altul vedetă? Dacă ți-i minte, internautule, invitația a venit abia după ce Claudia a aflat că urlu-n gând... și după ce mi s-a părut că m-a înțeles și că-și reprimă porniri asemănătoare alor mele. M-am înșelat și-mi cer scuze, fata mea, că te-am considerat tot „împușcă vânt”, ca mine!
Nu, nu m-ai înnebunit, doar m-ai bucurat, într-o serie de șase, șapte foști (asta e, foști...) elevi de-ai mei. De retras, n-ai cum să te retragi de-acolo unde locul tău e bine fixat pân-atunci... Iar dialogul ăsta nu se dorea frenetic... Dacă te vei uita mai în urmă, vei vedea că generației actuale îi... strig catalogul pe sărite, public acolo după cum bate vântul și vibrează condeiul. Se face mare pe măsură ce rămâne tot mai în urmă!
Așa se dorea și invitația mea în ceea ce te privește - nu un frenetic dialog... zilnic! Mai ales că ar trebui să știi că nu perseverența e punctul meu forte... M-am gândit și-am hotărât să nu șterg postarea... E un remember și ăsta. Voi ține minte că și de râs e bine să râzi tot în gând! Ca pe mai toate postările:
S-auzim de bine!
*
Fără scăpare...

De ce trăiesc?
De ce mai vreau?
Este sensul fiinţei fără scăpare...
Un gol imens într-un neant,
Simt cum refuz să mai decad
Din pietre, din iubiri, din nepăsare.
Purpuriu mai simt cum curge cerul în creştet, 
În norii ochilor mei vii,
Picură tristeţe, ambiţii, nebunii
Şi fir subţir din propria-mi visare.
Sunt doar un trecător pe nervurile speranţei,
Ma înnec şi tresar, la un simplu habar,
Sunt eu sau doar o urmă din mine?
De ce mor?
De ce mai vreau?
Este sensul fiinţei fără scăpare.

P.S. O dedicaţie (necizelată), scrisă într-un suflu, acum, aici... Îmi cer scuze că am înţeles greşit "greşeala gravă" despre care pomeneaţi într-un alt mesaj. Promit să revin, pe această pagină, în sensul de atunci, de acum şi în cel ce va să vie... Cine spunea că mă retrag din locul meu deja fixat???
tot eu,
Claudia
*
Deocamdată observ, cu diabolica-mi satisfacţie bine arborată pe neştiutu-mi chip - şi nu e chiar figură de stil aicişa! -, că am dreptate: ea este unica, irepetabila, exasperanta mea Claudia! (Prietenii ştiu de ce!!) Aş mai adăuga că, horribile dictu!, am corectat tacit partea impersonală a textului (sâcâitoarele scăpări de diacritice!!), dar am păstrat forma înnec, de multe ori reperabilă în interbelic, datorită unei anume sonorităţi care, mi s-a părut, s-ar potrivi cu textul pentru care, din tot sufletul, mulţumescu-ţi!
Pentru cine încă nu pricepe: între mine, proprietarul (brrr!) blogului şi buna mea prietenă (oare-ndrăznesc prea mult?), Claudia, se-nfiripă un sprinţar şi năbădăios şi natural dialog! Întrucât textele ei le preiau din Accept, am apelat la o banală convenţie: textele Claudiei sunt scrise - pentru voi - cu italice, ale mele, normal!
*
Dacă stau doar un pic şi mă gândesc, noi cu toţii, nu doar noi doi, nu conversăm - monologăm, dacă pot folosi barbarismul ăsta; stăm temeinic, bătrâneşte de vorbă cu noi înşine, iar celălalt este întotdeauna un resoneur bun... ca un rău necesar (zicea cândva Arghezi "Ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă..."): îl acceptăm şi ţinem sau nu seama de sugestiile sale amabile, înfocate, neutre, dezinteresate... Şi aşa ni se naşte povestea la care visam sau nu. Înţelegi? EU argumentează, construieşte, nuanţează - TU  îi oferă contextul necesar mărurisirii, dar autonomia este perfectă şi se arată în toată splendoarea atunci când ambii textualizează armonios şi independent. Se nasc, astfel, două frumoase poveşti n-au nicio treabă cu principiul vaselor comunicante, cu principiul oglindirii, cu principiul complementarităţii, cu alte principii, teorii, axiome... La urmă, ambii sunt fericiţi de dialogul fructuos, interesant, antrenant etc. pe care l-au avut. Principiul care funcţionează infailibil este cel al înţelegerii surdului cu orbul... Claudia, internautule indiscret etc., s-auzim numai de bine!
* 
Da, aveți dreptate, ca întotdeauna. Principiul înţelegerii surdului cu orbul funcționează... Numai că... eu simt că acest dialog-monolog nu se bazează numai pe acest principiu. Eu cred că, la un moment dat, surdul se transformă în orb sau orbul se metamorfozează în surd, iar ambele personagii implicate vor desluși, cândva, aceeași limbă (dacă nu o vorbesc deja!). Și mai cred că acest blog l-ați creat și pentru orbul sau surdul din mine. Nu mă gândeam că pot rezona, cu atâta ușurință și încântare, la un asemenea dialog-monolog. Este o provocare, iar eu, trecătorul, accept provocări. Fără să vrea, poate, orbul/surdul l-a influențat pe surd/orb. Mă simt atât de bine în această lume virtuală, încât, deși nu am mai scris de mulți ani poezii, desfătările mele, m-ati facut să creez din nou... Internautul indiscret vă mulțumește, și iar, din nou, că ați mai dat un sens existențe-mi... Astfel, recompunem EUL...
*
Măi dragă, cum ar fi spus dragul și eternul nostru director Petru Ludoșan, pe undeva am mizat pe faptul că te cunosc, apoi mi-ai confirmat-o prin asocierea la... urlat la lună, la stele, la ce pot și se pricep să urle cei ca noi! Sigur că da: în viziunea mea (citește: sufletul meu), eu și tu suntem capabili de a ne căuta pe noi înșine, fără strângeri de inimă și înălțări din umeri la vorbele celuilalt, adică, vreau să spun, rezonăm (aproape) la fel... și la aceiași stimuli! 
Deci nu aici, draga mea, trebuie căutată lamura id est creanga de aur a acestui, horribile dictu, experiment în care ne avântăm suflet lângă suflet cu aparentă, deci înșelătoare, inocentă aventură a scrisului nostru, individual totuși. Eu, unul, simțeam nevoia tovarășului, dar, vezi tu?, eu colaborez la încă două bloguri de clasă și abia fac față dialogului cu copiii. Dar nu e chiar ce-mi doream, acolo intru-ntr-un joc potrivit lor, aici, în cele mai multe postări, mă caut, bâjbâi, mă risipesc... Și-atunci ai apărut tu, asemenea lui Ianus: oferindu-mi, galantă, un pupic pe-un obraz și, apoi, bărbătește, o palmă zdravănă pe celălalt. Apoi totul a revenit la firesc și, după cum vezi, ne căutăm frenetic fiecare în sine și-n celălat, și ce bine că suntem pe rând surd-orb și orb-surd!
În sfârșit, prietenul meu, internautul, este primul tovarăș de drum și, așadar, primul meu sprijin! Dacă nu te deranjează, acceptă-l și tu cu bucurie, că oricum el ne e tovarăș sine qua non...
P.S. Să știi că la coppy-paste preiau inclusiv ora trimiterii textului!... Cu drag, AN! 
*
Se poate să păstrăm doar câte un pupic, pe ambii obraji și să dăm Delete pe... palma zdravănă? Ca și cum nu a existat... deoarece nu am dorit (nici în visele cele mai sumbre) o astfel de interpretare. A fost, pur și simplu, o reacție la alegerea unor cuvinte (gen... greșeală gravă) de a răspunde insistențelor (exasperărilor) mele scrise, cuvinte la care nu am putut să rămân pasivă (probabil că nu le-am înțeles adevăratul sens! Pe moment, m-au afectat, pentru că... departe gândul de a vorbi în van, "ca o moară stricată" și de a-mi exaspera ființele dragi mie). Gata... eu am uitat acest episod!
Din descrierea dumneavoastră, cea de început, nu mă mai regăsesc, din păcate, în sintagma "tot ce zboară se mănâncă". Mi-ar fi plăcut să nu am "ocazia" să întâlnesc personaje care să-mi spulbere entuziasmul..., dar este imposibil de evitat, cel puțin în această viață. Atâta vreme cât trăim printre atâtea răutăți gratuite, este inevitabil să nu devenim suspicioși... și, cu toate acestea, eu încă mai am încredere în oameni. Dacă aș mai avea șansa de a întâlni OAMENI ca dumneavoastră, atunci, cu siguranță, mi-aș recăpăta și entuziasmul.
Acum am înțeles, de fapt, ceea ce căutați atunci, acum... și... mizez pe faptul că mă cunoașteți...
Vă îmbrațișez, cu mult drag,
Claudia
*
Cred că în altă parte, pe blogul lui Bogdan, făceam un scurt comentariu la un gând al său privind scrisul, scriitura, supraviețuirea prin scris, „povestașul” lui Llosa etc. Reiau cu alte vorbe, draga mea. Scrisul, ca formă de manifestare a lui „a fi altfel”, reține: e deja o nuanțare de la „a fi” al Șeherezadei și al personajului lui Eliade din „Strada Mântuleasa”, parcă: aceștia emiteau textul din pura și simpla voință de a supraviețui, una rostea noapte de noapte, celălalt scria zi și noapte cu „sabia lui Damocles” deasupra..., este cel care dă (ar trebui) viață și sens întreprinderii noastre fragile, nostalgice și... inedite (ce-am fi râs pe vremea noastră visând la ce facem azi!! - amândoi!!!)
Noi, încet, încet, cătinel, cătinel, ca doi înțelepți (te rog să bagi samă la... eufemism!), încercăm, tot prin vorbă, să ne definim, adică să ne delimităm de semenii între și, implicit, întru care (supra-)viețuim. Nu ne consolăm (necum bucurăm...) cu „a fi” și tot încercăm întru adăugarea hotărâtă, adică evidentă ca lumina zilei, a lui „altfel” alături alături de verbul cu pricina!...
După cum observi, nici făgașul dialogului nu l-am aflat, dar cred că nici nu vrem să-l aflăm, așa ne-ar paște sigur blazarea, plafonarea, renunțarea... Oricum jucăm ca pe sârmă! Și ne-am prins, cu recunoscută „veselie crispată”, în jocul ăsta al schimbului de replici încruntate, cred unii! 
În vorba mea de mai sus, importantă era, dragul meu învățăcel (dacă-mi permiți să-ți spun așa...), comparația cu Janus, iar la ea nu renunț, așa cum nu renunț la sărutările unei copile dragi mie... Cele două forme de manifestare ale lui... bifrons erau aleatorii. Nu pupicul și nici palma nu erau esențiale, ci antiteza, știi?, ca-n vorba aia: „c-așa-i viața de artist, ziua vesel, noapte trist!” Că adunăm cioburi și le lipim răbdători, că spargem, furioși, vase de Murano..., nici nu (mai) contează... 
Încă ceva! Dacă nu te supără prea tare, hai să nu ne mai uităm prea-n urmă! Ajunge să luăm notă de ultimele replici pentru a putea să ne continuăm fragilul, plăcutul și, aș vrea, îndelungatul nostru dialog. Uite!, de exemplu, faptul că nu te mai regăsești în niște vorbe de-ale mele e o dovadă a trecerii tale spre o altă vârstă, faptul că eu (încă mai) văd este, zic eu, îmbucurător: ceva (din liceanca cea veselă, zglobie, plină de viață) mai persistă, mai încântă pe cineva care te cunoaște... Asta ar trebui să-ți dea un pic, doar un pic, de gândit și, obligatoriu, să nască un zâmbet pe obrazul sărutat... internautic! Așa că eu te pup, restul e de la tine!... Relaxează, de dragul meu, crispatu-ți univers interior! 
*
M-am gândit… un pic, mai mult... şi iar am învăţat că gândul porneşte şi din dorinţă, din ambiţii, din răsuflări, din trăiri mai mult sau mai puţin rumene, din cuvinte nerostite, care stau să erupă, din atomii firii noastre. Niciodată nu este prea târziu să realizezi că, atunci când gândeşti, te creezi, te descoperi, te cauţi sau te induci... Eu mi-am zărit universul... Petele de culoare sunt gângurelile oricărei vârste, care nu pot fi şterse, boabele de piper sunt crispările interioare afectate de nevroza lumii, grăunţii de sare (iodată sau ne...) sunt rezultatul ambiţiilor mele, picurii de apă sunt speranţe uneori extreme, cubuleţul de zahăr este liniştea mea... de fapt, ca orice om, doresc să-mi cumpăr mai multe cubuleţe. Boabele de cafea, norii existenţei mele, le-am aruncat din univers, că nu-mi place cafeaua... Când văd culori vii sau urme lăsate de aurora boreală, universul se inundă de bucurie, satisfacţie, iubire, credinţă. Acum încerc să clonez aurora boreală, că de atins, pot să o ating... chiar şi cu gândul.
Cred că demult, pe vremea când încă mai recomandam la greu elevilor mei lecturi considerate  sine qua non, pe vremea când, culmea!, ei notau şi chiar căutau cărţuliile indicate, trebuie să vă fi fluturat, uşor ca zefirul, şi numele marelui poet ieşean Emil Brumaru. De ce-l evoc şi aici? Pentru că modul în care-ţi creionezi fiinţa (substantiv derivat de la a fi, fire şi bază pentru verbul minunii: a fiinţa) îmi evocă marea plăcere a poetului de a-şi contura inefabilul, melancolicul şi blazatul său balcanic imaginar poetic din elementele atât de savuroase, misterioase şi... comune care ne încântă, incită, excită, surprind simţurile, ascunse fiind prin cele frumoase borcănaşe au recipiente ale dulapului din bucătărie..., al tău, al meu şi, mai ales, al bunicii.
 Ştii? Piperul meu, adică boaba mea de piper, e o sferă uşor îmbătrânită, dovadă urmele vizibile de pe suprafaţa ei, globulă care ascunde tainice savori orientale, parfumuri exotice abia ghicite şi un pic de iritare... mai degrabă plăcută, decât supărătoare... E-o fată frumoasă mereu inaccesibilă, gata de autosacrificiu dac-o lezezi... Neapărat visez frumos la caravane şi saraiuri, la senine şi înfrigurate nopţi în deşert! 
Boabele de cafea?... Eheeei! Boabele de cafea mi-amintesc de buzunarul tainic de la geacă în care le ţineam pitite, spre a-mi completa peste zi, oriunde şi oricând, doza necesară de băutură magică. Le ronţăiam/ măcinam în amfiteatre sau pe aleile Copoului şi extazul papilelor era fără margini, incomparabil chiar. Da!, boabele de cafea înseamnă amintiri frumoase rămase până azi în vreun fund de buzunar de blog... Iar îmbătătorul miros mi-o evocă - nu ştiu de ce/ sau ştiu că mă prefac că nu!... - pe Sultana, frumoasa tânără pe care bătrânul Ioanide o admiră din pură plăcere estetică..., zice el..., zic şi eu..., zicem noi!
Deşi descoperite de mine mai demult, cuişoarele mă readuc şi azi în vremea liceului vostru, poate şi-n cea a liceului meu... Poate că explozia de simţuri mângâiate şi biciuite de micuţe mi-ar putea defini chiar viaţa... Poate.
Cât despre sare, draga mea! În nici într-un caz iodată! Nu! ci sarea aceea uluitoare şi măreaţă, vârstată cu dâre de diverse minerale, cărată de la ocnă cu carele trase de boi, ajunsă-n bătătura câmpeanului sub formă de bolovani, unul - neapărat mai mare - pentru vitele din ogradă... Da, Claudia! "Sarea slăvită la ospeţe de barbari"! Nu cea adusă, culmea! taman din Grecia, aici în ţara binecuvântatei sări minerale!  
Te sărut şi, ca ziua asta incredibilă, sar într-un picior de bucurie că am aflat un făgaş al căutării noastre în spaţiul virtual! să nu mă contrazici din nou, ai răni o "gleznă care şchioapătă"... 
                                                                    *                                                                
N-aș putea să rănesc o “gleznă care șchioapătă”... Ar fi ca și cum aș lovi ochii care nasc plânsu-mi... Și n-aș putea să ating nici lacrimile... mi-aș sugruma, astfel, puritatea care se mai destăinuie, din când în când, în fața oglinzii sau în adâncul inefabilului. Nu vreau să mă scufund în rutina celor ce au învățat să-și însușească verbe... Prefer să fiu lucidă în propria-mi credință și să nu cobor pe valuri alunecoase, unde și apa poate răni. Doresc să nu mai existe antiteze, revoluții, cutremure, maree sau ogașe pe fruntea lumii. Aș (am) putea fi... altfel?
*
Cred că mă enervez şi renunţ la copiatul datelor tehnice - mă irită!! De ce neapărat data!, de ce ora? - oricum sunt ca mărgelele..., oricum o vorbă a unuia o invită la viaţă pe aceea nenăscută a celuilalt!... Cu verbele şi mai ales cu cei care le conjugă asiduu şi eu am unele probleme, şi-aici prefer, cum (sper că mai) ştii rarităţile, un perfect simplu cu sonorităţi..., cu sonorităţi!, un viitor mai exotic prin raritatea folosirii..., eheei!, prezumtivul (aşa ceva nu există!!) şi gata, să nu-l plictisim pe virtualul nostru companion cu lecţii de gramatică negramaticală. Cei ce-şi văd de însuşirea verbelor (subtil cuvânt ai ales!), mai învaţă încă din dicţionar, mai consultă conştiincios, ca Trăsnea, cele Gramatici ale Academiei şi asudă muncind din greu cu spor (merge şi cu spor din greu, adică viceversa!).
Azi, mergând spre şcoală, priveam Tâmpa golaşă, visând pe unde-o fi fost, acolo sus, plasată efectiv ca un cuib de vulturi, cetatea Barassovia... şi-am băgat de seamă, barbară, apariţia a încă unei antene de telefonie mobilă! Ce frumoasă şi ciudată e, primăvara, viaţa!
Superbă şi adevărată, naivă şi imposibilă visarea din finalul vorbei tale! dar, repet, fără ruşine - dar cu dragoste, zâmbire şi-o lacrimă-n colţ de ochi: Aș (am) putea fi... altfel? 
 *
Ce frumoasă şi ciudată e, primăvara, viaţa! Superb... Iar eu doresc să renasc, din condei, altfel, şi alte primăveri, la fel de sărate şi piperate, la fel de ciudate (că s-au trecut) şi frumoase (că încă mai există). Îmi amintesc... primăvara cea dulce şi suavă, când mergeam cu fetele mele zglobii din clasă (XIIF97) să simţim roua ierbii cum ne trezea chipurile şi fluturii vântului cum ne adiau sufletele pure, pe tărâmul eternei Biserici Sf. Nicolae... Primăvara, când plecam cu soarele-n cap, alături de Mary, Păli, uneori Ioana, să zărim ogarii plimbăreţi pe care nu-i puteam prinde decât pe la amiază şi care ne descreţeau toate simţurile... Primăvara, când cartofii prăjiţi „á la Păli” făceau furori şi inegalabilul ceai de fructe de pădure ne adăpa inimile... Primăvara, când uitam să plecăm de la şcoală, decoperind unii de la alţii viaţa şi apoi deşirând-o în atomi filozofici, alături de Puşu şi de Ioana... Primăvara, când spionam teologii, că tare drag ne era de unii dintre ei (dacă nu de toţi), la unii mai puţin, la unele mai mult... Primăvara, când privirea nu mi se mai desprindea de priveliştea liniştitoare ce se deschidea în pragul casei Ioanei... Primăvara, când... Şi mă gândesc... ce multe primăveri pot pierde unii, atunci când uită că există... Aș (am) putea fi... altfel.
*
Dragă Claudia,
Eu cred că înăuntrul tău ai rămas aceeaşi Clau' a mea dragă!!! Când mă gândesc la tine, mi te văd râzând, cu pletele de rockeriţă în vânt..., gălăgioasă şi zburdalnică! Însă aşa e viaţa, toţi am trecut prin asta după ce am zburat din 'cuib'.
Trebuie să rămânem optimişti, La vita e bella!!!
Poate treci prin Braşov între 2-14 aprilie, atunci vin pe acasă!!! Mi-ar plăcea să ne vedem la un suc şi să ne imaginăm că suntem două liceence care chiulesc de la ora de Logică !!! :)) Cine mai are tupeu să chiulească cu mine???
Vă pup!!
Kris
*
Cum Krisztina a ţinut să comunice cu tine prin intermediul postării ce-ţi poartă numele, îţi dai seama că n-am putut-o refuza...
*
Se simte primăvara în condeiul şi, implicit, în sufleţelul tău, chiar dacă evocarea ţine de cald prezentului... E soare, e frumos şi la Braşov, e lumina aia incredibilă, orbitoare, proaspătă, unică a oraşului nostru. Năucă şi plină de vitalitate debordantă... Ca un pui proaspăt ieşit din găoace!! Străzile şi oamenii sunt parcă năuciţi, nepregătiţi de atâta exuberanţă venită pe neaşteptate asupra lor, s-a trecut direct la mânecă scurtă, iar parcurile, zonele verzi se ruşinează, negreşit,  de neputinţa de a fi şi ele-n ton cu ceea ce ne oferă spontan cerul! 
Niciun nor pe cer şi, cum nu vrea să stric bunătate de moment de bucolic macedonskian (vezi Noaptea de mai!), te sărut şi-i doresc soarelui Blagoveşteniei să-ţi binecuvinteze sufletul!
Draga mea Kris,
*
Îți mulțumesc foarte mult pentru mesajul tău. Cu siguranță, vântul schimbării nu poate mișca stâncile. Am rămas aceeași tipă încăpățânată, statornică, optimistă... Iar tu, buna mea prietenă..., cred că ai rămas aceeași tipă de gașcă, hotărâtă, îndrăzneață, mereu cu zâmbetul pe buze... Regret enorm că nu ne putem întâlni în perioada când ești în țară. Speram să pot pleca din București, dar sunt implicată în prea multe proiecte și nu pot să lipsesc... Doar blog-ul dirigului mă mai deconectează de la stresul cotidian... Dar... sper că vei reveni... Mă gândeam că am putea să ne revedem, cu toții, și la 15 ani după terminarea liceului [subl. A.N.], nu?? Adică în acest an. Și am putea chiuli și de la Logică... Sau, dacă nu, pentru a evita "lupta cu fiara", aș putea recita poezii, în timp ce profu' de logică cu siguranță ar trage un pui de somn (sub camuflajul celebrului său diplomat)... Îți mai amintești??
Te îmbrățișez cu mult drag și dor...

*
"Fiara" a ieşit la pensie şi nici nu a mai avut ore la noi la şcoală (cel puţin în ultimii 5 - 6 ani...), se "retrăsese" la şcoala sa de bază, liceul economic (l-am grafiat aşa pentru a nu-i reproduce prea complicata titulatură actuală!).
*
Scuze, dar nu prea mai am inspirațiune... Cu Sărbătoarea Pascală, cu dorința de a termina sarcinile de serviciu pentru a avea și eu o zi liberă (vineri), m-am pierdut în cotidian... În fiecare dimineață dau un ocol al parcului Izvor și admir statuile, care nu demult înfrumusețau Piața Universității. Și tot în fiecare dimineață mă întâlnesc cu o doamnă care își plimbă ogarul... Știți despre ce vorbesc... rasa aceea ciudată de câini supli. Astfel, zilnic îmi amintesc ce distracție era când vedeam cei doi ogari din Schei, împreună cu fetele... Râdeam de nu ne mai puteam opri..., era o adevărată splendoare imaginea celor doi ogari îngrozitor de urâți. Mi-ar plăcea să-i regăsesc, plimbându-se țanțoși, dar mi-aș dori, mult mai mult, să revăd Scheii Brașovului și oamenii care însuflețesc, fie doar și pentru câteva ore pe zi, această zonă mirifică... Keep in touch! Cu mult drag, Claudia
                                                                        *
Cu egoismul caracteristic, probabil,unei anumite vârste, am postat gândurile tale aici, cumva gelos că ai uitat conveția noastră și te-ai angajat, firesc, numai în Carusel...
Mai că lăcrămez acum, astă seară, cu gândul că vreo două zile, neștiut, am fost atât de aproape, fără a ne ști, fără a ne vedea, ieri, de exempul, de pe la unu până spre șapte am stat singur cuc în apartamentul lui Bog, plictisindu-mă cu... spor. Și el stă undeva, în Obor... Mi-ar fi plăcut să stăm să povestim undeva prin zona... comună! N-a fost să fie!... Și-am trecut de trei patru ori prin zonă, cu mașina, bineînțeles, dar n-a fost să fie... Și eu, în SATUL ăla mai mare, după cum știi, trăiesc cu nostalgiile tinereții... Piața Universității nu e ea fără dragele mele statui, pe lângă care treceam de câteva ori pe săptămână, deși eu locuiam pe undeva prin Titan, zona Sălăjan-Macaralei. Mai este oare excelentul anticariat de lângă librăria „Eminescu”, iar ea, librăria, s-o mai fi numind așa? Sau, și mai grav: o mai fi librărie?... N-a fost să fie... Cu tot dragul din inima-mi, AN.
*
Dacă ştiam... Marţi, pe la ora 14.00, terminasem cursul de GIS şi Teledetecţie spaţială şi, cu o dorinţă de evadare din monotonie (monotonia drumului spre casa din Drumul Taberei), mi-am întrebat studenţii care este parcul lor preferat, pentru a-mi recăpăta inspiraţia. Doi dintre ei mi-au spus că este superb şi deosebit, prin felul său de a fi, parcul Titan... M-am gândit că nu mă pot duce chiar atunci în acest parc, deoarece mă chinuia puţin durerea de spate. Aveam şi un rucsac cam greu, prietenul meu de nădejde, cu care îmi car laptop-ul... Cu siguranţă o să ajung şi în parcul Titan, zilele acestea. Citeam în Catalog... că vă plac prezentările în ppt. Ei bine, şi studenţilor le plac tot astfel de prezentări, aşa că, vrând-nevrând, dar pentru că-mi sunt dragi, în fiecare weekend mă delectez cu ppt-ul. Din păcate, tehnologia modernă a cam înlocuit farmecul anticariatelor... Ştiu că mai este librăria Eminescu, dar anticariatul... Dacă ştiam că veniţi aici, în SATUL acesta mare, cu siguranţă ne revedeam..., puteaţi fi şi în capătul celălalt al SATULUI. Nimic nu mi-ar fi adus o bucurie mai mare... mă cam întristează gândul că am pierdut câteva clipe de suflet... Îmi promiteţi că ne revedem data viitoare? Cu acelaşi mult drag din inima-mi, CC 
*
Draga mea! Eu am venit la București pentru un control la... „Marius Nasta” (dacă-ți spune ceva numele...), a fost de bine!!, așa că Bogdan, în loc să mă lase să mă-ntorc, mi-a propus să stau până miercuri dimineață, să ne bucurăm împreună, dar serviciul său nenormat îl obliga să se ducă musai la slujbă, așa că... am rămas cuc (nu chiar!, cu Paco!...), până seara, când aveam în plan să mergem pe Lipscani, tot pentru vindecarea unor nostalgii. N-a fost să fie... Laptopul lor nu mi-a alungat plictisul, pentru că netul vostru e infernal! Mai mult cade... Așa că m-am plictisit cu spor și cu... sforăitul lui moș Paco!
Cât despre parcul cu pricina (înduioșător nume, nostalgic după copilăria altor timpuri: „Titanii”!), știi că nici Bog n-a fost încă pe-acolo, deși e-n București de vreo opt ani?! Îl știe doar din poveștile noastre, dotat cu bănci vesel pastelate pe alei largi, pietruite, cu buburuze rotitoare cam scorojite și balansoare haioase care, desigur, nu mai există de mult..., cu vata de zahăr aferentă, cu insistențele pruncului de a mai zăbovi... E minunat, încă mai are (avea) ceva din poaiana unei păduri dispărute, te simțeai în natură, nu în... Bacovia. E destul de ușor de ajuns: prima stație de metrou spre Republica (???), de pe Sălăjan..., lângă Policlinica Universitară unde cândva îi făceam vaccinurile, obligatorii pe-atunci! Nu e vreme urâtă pentru o plimbare în parcul ăsta, mereu te-ncântă cumva...
Fără a-l face public aici, poate-mi dai numărul tău de telefon și-atunci se schimbă situația... Dar fiind de bine vizita la spital, trebuie să vin la următorul control peste trei, șase luni, în funcție de cum mă simt! Iar altminteri..., știi că-s leneș! Plec greu de-acasă... Cu dor nespus!
*
 Prefer să vă simţiţi bine şi să nu fie nevoie să reveniţi în Bucureşti. Dar, pentru un control de rutină, cu siguranţă va trebui să mai faceţi o deplasare... Sănătatea este mai importantă decât orice şi sunt sigură că, după cum vă ştiu eu, un suflet rebel, mereu tânăr, ambiţios şi puternic, veţi doborî toţi zmeii...
Claudia
P.S. Voi reveni cu o descriere a Parcului Titan, cel din zilele noastre... 

Mulţumesc pentru toate, draga mea şi pentru sfat, şi pentru încredere şi pentru... promisiune!
*
Ştii ce se-ntâmplă? Se-ntâmplă că-ntr-o zi cu soare (celebra mea expresie... pentru ziua Z) am constatat, pur şu simplu, subit şi instantaneu, că a dispărut, că a murit copilul! Mai întâi l-am căutat pe ici, pe colo, convins că, pişicherul!, se joacă doar, s-a pitit prin vreun ungher mai dosit al sufletului şi aşteaptă să-l găsesc - gândeam eu, chiar uşor amuzat de ultima năzdrăvănie pusă la cale. L-am lăsat în umbra pe care-o alesese..., făcând mai apoi pe ofuscatul om serios care nu pierde vremea cu glume proaste. Nimic. Într-o zi şi-ntr-o împrejurare propice evoluţiei lui surprinzătoare şi-ncântătoare de altădată, am încercat să-l arăt, ca de obicei, celor din jur... Nu mi-a ieşit! Senzaţia mea (a MEA!) a fost că un bătrân cu îndoielnic caracter încearcă să facă pe junele prim, boit tot pe chip şi cu lalnice ţoale ţipătoare. M-am evaluat ca penibil ad hoc şi am făcut un pact: dac-o fi să mai apară, e treaba lui, dacă nu, eu nu-l mai chem.
Şi uite-aşa, draga mea, deodată, acum vreo doi-trei ani, într-o zi cu soare am devenit subit şi iremediabil bătrân, sărind, totuşi, peste chibzuita, aşezata maturitate! Nu l-am plâns, nu l-am bocit ritualic, doar, aşa, o nostalgie parcă mă-ncearcă uneori. Chiar a fost??...
Asta numai o uimire, o uimire mărturisită în şoaptă la urechea sufletului unui prieten drag!
*
Încercați să căutați sufletul tânăr, mereu tânăr... Sunt sigură că-l veți regăsi, nu într-un colț al existenței dumneavoastră, ci pretutindeni, inclusiv în sufletul celor din jur. Poate nu credeți sau nu mai vreți să credeți... Poate că, în anumite clipe, anumite persoane sau pur și simplu..., v-au făcut să credeți... Eu aș dori să fiți sigur de certitudinea unui suflet mereu tânăr... dinlăuntrul dumneavoastră, ce ne încântă pe noi, cei ce au privilegiul de a-l cunoaște... CC
*
Ei, n-a fost ușor să mărturisesc, cu uimire, zic eu..., adevărul ăsta grozav de supărător, de incomod pentru mine, în primul rând, însă, după cum constat, jenat, și pentru tine (voi!) care mă cunoști (cunoașteți...) alt fel (vezi? - în două cuvinte...). Să nu crezi că nu fac eforturi... consistente în acest sens (să par)... Uite, în Carusel, Kris spune că-s ca (sunete, cum știi!!, alese întradins) altă dată, ca-ntotdeauna... Zâmbesc și zic în barbă: „Mi-a ieșit!”
Vorbeam mai devreme de jenă..., pe vremea voastră se (mai) citea, așa că vei înțelege unde bat: ca și prințul Maxențiu din inegalabilul roman al Hortensiei, am început să mă distrez (amuz, chiar!), studiindu-mi trupul, o entitate care-ncepe să-și afirme tot mai insistent, supărător de insistent, independența. Și-ntocmai ca și el, prințul ofticos și pe moarte, încerc să apelez la artificii pentru ca ceilalți să nu observe... evidența! Îmi port părul în vânt, car același (vorba vine...) același ghiozdan pe același umăr drept, cumpăr (incomparabil mai puțin) ca ieri cărți și alte nimicuri pentru suflet, pun la cale chestii originale cu elevii mei și... 
Dar mă mai uit și-n oglindă și pe la fotografii din vremuri revolute, și prin hârtii străvechi...
Ce-i frumos și emoționant peste poate e că tu aici, acum, Kris ceva mai jos, Ioana cu șirul ei de inconfundabile metafore încercați să mă convingeți că... Asta da!, îmi dă întradevăr putere să merg și mâine... Să merg!!! Dar despre asta, altădată.
Cu drag!
*
Nu mă întrebaţi de ce... Nu mă întrebaţi de ce simt că „sufletul pustiu” nu poate fi pustiit din cauza unor impulsuri grave şi injuste. Nu mă întrebaţi de ce cred că “leul rănit”, pe care îl cunosc eu, nu poate fi devorat şi nici măcar doborât de hienele contemporane... Nu mă întrebaţi de ce vreau să credeţi în puterea dumneavoastră, pentru că şi alţii, ca şi mine, cred... Nu mă întrebaţi de ce simt nuanţele, vibraţiile, pulsul cuvintelor dumneavoastră şi mă minunez, mă recreez, mă descopăr, mă simt un suflet colorat de viu... Şi... nu mă întrebaţi de ce îmi doresc să rămâneţi aşa cum sunteţi... ALTFEL. Altfel decât alţi lei răniţi, încolţiţi de hienele înfometate care, în aşteptarea pradei ideale (în opinia lor naivă), se hrănesc cu propria răutate, ignoranţă, invidie...
Cu mult drag,
Claudia
*
Din când în când, chiar și leii sunt răniți, ai dreptate și, atunci, dragele de hiene, curajoase foc și-n haită, atacă mortal. Dar barem leul a fost REGELE și i-a trecut vremea, dar hienele tot hiene rămân. Singularul e utilizabil doar în gramatică, în habitat însă nu funcționează decât pluralul... 
M-am lăsat antrenat în hățișul grozav de atrăgător al metaforei tale ușor amuzat și cu o vagă senzație de... deja vu, până când, aprinzându-se beculețul, am constatat cu surprindere că două ființe dragi mie, amândouă din Satul ăla mare..., gândeau cam în aceeași termeni, unul filosofând pe marginea destinului unui mare magnat al presei, celălalt, gândind la... mine! De fapt, nu numai leul rănit v-a legat, întru spirit, pentru un moment de grație, ci și evocarea personalității irepetabile (he, he, heeee! - citat din Marin Preda). Chiar că-i culmea coincidenței! (pentru conformitate, vezi ultima postare de pe Romanul Gașca - P.S.-ul!!)
Cu cele mai calde sentimente, fata mea dragă!
*
Am aflat acum, undeva mai sus, o vorbă asupra căreia, indirect, revin acum. După ce mi-ai trimis sensibila-ţi poezie, notam: "Dacă stau doar un pic şi mă gândesc, noi cu toţii, nu doar noi doi, nu conversăm - monologăm, dacă pot folosi barbarismul ăsta; stăm temeinic, bătrâneşte de vorbă cu noi înşine, iar celălalt este întotdeauna un resoneur bun..." Acum, în astă seară, simt aproape dureros nevoia să vorbesc cu tine. Nu mă-ntreba de ce, ar fi ca şi cum m-aş întâlni cu cineva care ăntreabă ivariabil şi enervant: "Ce mai faci?"
Am început să mă tocesc, Claudia, ştii? merg şi simt cum, ţentimă cu ţentimă, pe măsură ce, cu încăpăţânare merg şi merg, roade asfaltul din mine şi mă fac aproape vizibil tot mai mic şi uneori mă mir şi uneori mă enervez, şi uneori, tot mai des, mă consolez cu: ei!, asta-i viaţa!, ia-o ca atare, tinere!... Şi, dacă tocirea ar privi trupul, mai că aş râde superior din adâncul sufletului cel impetuos, dar nu-i aşa - trupul se toceşte parcă mai încet, mai subtil decât înlăuntrul, pentru primul: mai o pastilă, mai o renunţare la una din plăcerile vieţii, te mai păcăleşti şi amâni. Dar ce să faci când vezi că el, trupul, aşa şubrezit cum e de la o vreme,
începe să sune a gol, ca o armură-ntr-un muzeu, că el stă ţapăn, falnic aparent şi tu ştii că o simplă adiere de vânt l-ar putea transforma într-un morman de fierătanii? 
Nu am altă postare şi alt partener de discuţie pe care să-l simt că mă-nţelege, cum cred că mă pricepe autorul poeziei de mai sus... Cu drag şi dor. 
P.S. Nu considera nici lamentație, nici toană toată chestia asta de mai sus! E pur și simplu materializarea unei stări care mă încearcă de-o bucată de vreme. Nu e mortal, dar e întristător ce mi se-ntâmplă, iar tu..., tu nu trebuie să te necăjești prea tare din cauza asta, trece și ea cum trec toate. Mai am încă putere să urlu!... 
   *
Uneori simt și eu că anumite trăiri, străine mie odată, mă copleșesc, deși nu aș vrea. Uneori simt că trupul este prea obosit pentru a mai lupta cu durerea, cu voința, cu efemerul... dar nu pot renunța. Totul vine de la elementul care ne mobilizează, creierul. Atâta vreme cât este funcțional, pot să cred că nu pot renunța. Unii mă întreabă cum pot să fac atâtea lucruri, că ei nu s-ar descurca cum mă descurc eu. Diferența este că ei nu vor, nu că nu pot... Creierul meu are voință și voința mă face mai puternică. Și cum știu sigur că articulațiile creierului dvs. sunt de invidiat, trebuie doar să credeți... cu cât vreți mai mult, cu atât se vor reactiva toate simțurile... pro vita. Cineva îmi spunea, cândva, că durerea umanizează... Eu i-am dictat creierului meu că durerea ne face mai puternici și că nu putem renunța. Mobilizați-vă creierul și nu veți mai simți slăbiciuni! CC 
*
Nu ştiu de ce, dar de data asta nu-ţi dau dreptate... 
Creierul e precum computerul, detaşat, exact, calculat, pragmatic. Un organ special făcut spre a fi şeful întregului consorţiu numit fiinţă, dar, vezi tu!, permanent există în preajmă-i un subaltern gata să nu asculte preţioasele comenzi venite de deasupra, gata să facă aşa cum îl taie... capul (:)) ) pe el. E instabil, adeseori contradictoriu, calcă-n străchini, e optimist/pesimist, e râsu' plânsu', îi pare rău, promite şi... recidivează, dar e afectuos, ştie să mângâie şi să aline, crede acolo unde "şeful" spune că nu mai e nimic de făcut şi e gata să cedeze. Tună şi fulgeră, plânge şi se văicăreşte, râde şi e pus pe şotii. El caută mântuirea, nu rezolvarea. Rezolvările sunt ale conducătorului iubit şi ele împing căruţa mai departe pe drumul cu hârtoape. Faptele cestuilalt fac chiar şi trupul să zboare şi chiar să se creadă veşnic (ceea ce nu e cazul!, şi oricum are creierul grijă să-l aducă înapoi pe pământ).
Ca orice motoraş, creierul cunoaşte derapaje (uneori, cu efect incalculabil pentru întreg stabilimentul), se cere tratat cât se poate de... la propriu. Ciudatul istalalt nu se declară niciodată complet sănătos, complet nesănătos (dinadins n-am zis "bolnav!), are întotdeauna o doză de... cealaltă parte care ajută incredibil întreaga făptură şi-l pune şi pe celălalt (boss-ul) să-şi revizuiască atitudinea şi, uneori, să-i dea dreptate!
Deci, Claudia, ceea ce se-ntâmplă acum se petrece  cu... "măscăriciul regelui"!!
*
Este mai interesant, uneori, să avem puncte de vedere diferite. Cred că acesta-i farmecul vieții, că suntem diferiți, noi, muritorii. Acum aș dori să vă aduc, în suflet, un crâmpei din mirificul parc IOR (pentru mine, Parcul Titan!). Pe mine m-a fascinat naturalețea naturii în fiecare boboc de lalea, în fiecare pui de rățușcă sălbatică, în fiecare pană a lebedelor albe și negre, chiar și în urma lăsată de câteva broaște țestoase. Ca să nu mai vorbesc de peisajul cerului încununat cu ramurile plopilor, oglindit în luciul lacului. Culori vii, emanate atât din inima naturii, cât și din glasuri inocente de copii. Mulți copii, bunici, tineri ce-și alintau vibrațiile în ochii partenerei/partenerului... Absolut superbă imensitatea aceea de petic de Rai... Am făcut și poze, însă, din păcate, nu le pot posta aici... Am simțit cum fiecare pas făcut pe aleile parcului îmi aduce din ce în ce mai multă liniște și echilibru... O să revin, cu siguranță, pentru încă o porție suavă de Rai... CC 
*
Frumos parcul IOR! Mergeam destul de rar pe-acolo din motive cât se poate de banale: era destul de departe de casă, iar mama voinicelului nostru obosea destul de repede şi-atunci ne opream la Titanii, parcul special amenajat şi ca spaţiu de joacă pentru copii, mult mai aproape de casa noastră, chiar pe Sălăjan, lângă Policlinica Universitară. 
Dar tu ai dreptate, frumos păstrat acest colţ de rai al Bărăganului de altădată, cu lacul bine întreţinut (fără păsări, pe vremea aceea, dar cu câteva bărcuţe...), cu multă, multă lume dornică să scape de praful străzilor, de arşiţă şi aglomeraţie, da vacarm. Copaci bătrâni şi mulţime de tufe aparent crescute unde-a dat Domnul... Spre deosebire de altele, acesta situat la intersecţia Liviu Rebreanu - Sălăjan, avea (mai are??) avantajul... absenţei chioşcurilor, tarabelor, teraselor, de aici, lipsa de interes pentru o anumită parte a populaţiei capitalei, spre bucuria bunicilor cu nepoţei, a mamelor cu pruncuţi în cărucioare sport, a îndrăgostiţilor... Şi-apoi, în Bucureşti, orice spaţiu rupt de blocuri, asfalt şi magazine lângă magazine are un farmec pe care, să zicem la Braşov, n-ai cum să-l apreciezi la justa lui valoare. Normalul frumosului nostru oraş devine excepţional pentru bucureşteni...
Mi-ai adus în suflet linişte, parfum ingenuu de iarbă grasă şi, mai ales, o dulce nostalgie şi, pentru asta, îţi mulţumesc!
*
Mă paşte un gând cu iz de nedumerire după ce am analizat un picuţ capitolul "Statistici" al blogului... Când ţi-am propus dialogul, pe care mulţumesc (fără determinant corespunzător în cuvinte) că l-ai acceptat, mă gândeam că, date fiind firile noastre, subiectele nu tocmai sprinţare pe care le vom aborda, va deveni, el - dialogul, unul dintre cele mai puţin vizitate postări ale blogului, un spaţiu de-nşiruit confesiuni la gura sobei... Chiar credeam asta! Iar acum constat că este, dimpotrivă, un spaţiu public mai frecventat decât... Cişmigiul. Şi-atunci mă... nedumeresc! Tu ai vreo explicaţie?
*
Și pe mine mă paște un gând... cred că, pur și simplu, noi ăștia mai vechi și mai mari la ani suntem puțin mai înțelepți... Dumneavoastră ce credeți? CC
*
În primul rând, îți salut din inimă reîntoarcerea (și) pe postarea care-ți poartă numele. 
În al doilea sunt fericit că am convins-o pe Ana să revină în clasa-Carusel!
Ei, și acestea fiind spuse, să revenim la subiect... Acum vreo trei zile am postat o notă în care-mi exprimam satisfacția pentru reîntoarcerea celor patru statui din Piața Universității. Bine, o făceam în stilul meu... Și-i dădui titlul cuvenit, ceva legat de bucurie...
M-am învățat însă ca, din când în când, să urmăresc statisticile blogului... și, surpriză!, faptul că mă bucur atrăsese până aseară un cititor..., așa că pe la ora asta am schimbat titlul cu RĂU!!! Ce crezi? Acum sunt patru cititori...
Dacă ai priceput unde bat... La fel și cu dialogul nostru: el atrage, pentru că prezența,, pe blogul unui prof ruginit, a unui titlu cu nume de... domnișoară stârnește (hai să-i zicem) curiozitatea terților. Oricum, acum mă amuză faptul, nu mă mai intrigă. Te îmbrățișez cu sufletul, cum ar spune Ioana!
*
Sunt sigură că dialogul nostru este citit și de unii dintre dragii mei colegi. Îmi pare rău că pe unii i-am cam supărat, fără să vreau acest lucru. Credeam că amintirile și trăirile împărtășite împreună ne vor uni mai mult, chiar dacă, fizic vorbind, suntem departe unii de alții. Însă, anumite remember-uri au cam dezamăgit câteva persoane dragi mie. Îmi cer scuze pentru comentariile pe care unii le-au considerat supărătoare... Da, cu siguranță am crescut toți și este normal ca alte atitudini, idealuri etc. să ne caracterizeze existența în momentul de față... Însă, eu readuceam, nostalgică, trecutul în prezent, trecut care va rămâne mereu în seiful sufletului meu... CC  
*
Mă mâhneşte doar gândul că s-ar putea să ai dreptate! Oare atât să fi durat entuziasmul revederii? Sunt un optimist sceptic sau, mai degrabă, un sceptic plin de optimism, deci sper să te înşeli. Ar fi însă, pe de altă parte, o explicaţie pentru apatia în care a cam căzut Caruselul... 
Nu! Nu cred!, suspicionăm fără motiv! Vei vedea, e doar o perioadă de acalmie şi lucrurile vor reveni la matca normalităţii... 
Chiar să credem că există orgolii pentru fapte (hazlii, până la urmă!!) ale adolescenţei?! Eu nu vreau să cred... E doar o pauză... 
Ruptura după regăsire e (nu vreau!!) iremediabilă!... 
Nu! te înşeli! Iar eu i-am mustrat şi ei vor reveni la ora de dirigenţie!...
*
De fapt, eu mă refeream mai mult la câteva persoane care încă nu au scris pe blog-ul dirigului. Unii au sugerat ca mai întâi să ne facem autocritica și să nu-i mai criticăm pe alții. Am simțit că fac parte dintre cei vizați, datorită faptului că am scris, cred, cel mai mult pe blog-ul dvs. Însă, eu nu simt că am criticat pe cineva... Atâta vreme cât sunt foarte aspră cu mine, nu-mi permit să critic pe altcineva... De acum înainte, mă voi rezuma să port un dialog-monolog numai cu dirigul meu drag, care simt că mă înțelege... Mulțumesc persoanelor din umbra blog-ului care au rezonat altfel citind cuvintele așternute... Și, nu în ultimul rând, permiteți-mi să vă mulțumesc dumneavoastră, domnule diriginte, pentru simplul fapt că existați și că vă simt atât de aproape și, permanent, în inima-mi... CC  
*
Offf! Mi s-a luat o stâncă d'aia de-o studiezi tu de pe sufletul destul de tracasat în zilele astea de sfârşit de ciclu... Păi, revenind la durerea noastră, atâta vreme cât nu participanţii sunt în tăcere autoimpusă, există posibilitatea ca şi ei să trăiască având aceeaşi reţinere manifestată şi de tine... Eu n-am nimic împotrivă (în cazul în care ne citesc aici) să-mi ceară fereastră de dialog fiecare, o fac cu dragă inimă! Da'i păcat de Carusel! 
Mă bucur că EŞTI exigentă cu tine însăţi şi cred că nu te superi dacă afirm că-i o calitate dobândită în confruntările cu viaţa de după Edenul liceal... Uite ce! Eu te rog să trecem de faza discuţiilor cumva generale şi... aeriene, şi să ne apucăm să vorbim despre împliniri şi visuri, despre ce-am văzut/făcut/întâlnit/încântat, să ne destindem puţin sufletele ieşite cam şifonate din confruntarea asta cu parşiva formată din clipe, ore, zile, ani... şi să stăm la o cafea virtuală, povestind cu drag şi ascultând cu drag!... Ce zici? Zâmbeşte, fată frumoasă şi bună! Râzi în soare, că doar s-o-ndrepta... şi sufletul obosit al dirigului. Cât despre Carusel, când inima-ţi va da ghies, vei mai urca şi-n el... 
Şi-apoi, să ştii că eram chiar gelos, la un moment dat, că erai mai prezentă în Carusel decât pe postarea noastră - doar a noastră! 
Te rog să-mi admiri echilibristica interioară..., dar şi să primeşti profundele mele mulţumiri pentru nemeritat de frumoasele tale cuvinte dedicate mie, păcătosului!...
Aştept să-ţi înflorească repede, repede condeiul!
Te sărut, Claudia şi te-aştept cu drag şi dor!
*
Dragă dirigule, scuze că nu am mai scris pe acest minunat blog, unde mă simt atât de bine... Am fost în delegație, la Călărași, pe malul Dunării... Nu mi-am mai luat laptop-ul cu mine, din lipsă de spațiu. A fost pentru prima oară când am avut de făcut o prezentare directorilor din țară (iar eu eram cea mai mică din sală: la stat, la sfat, dar și ca funcție... nașpa!). Faptul că predau studenților m-a ajutat enorm de mult. Niciodată nu am reușit să-mi stăpânesc emoțiile și de aceea îi admir pe cei ce reușesc acest lucru. Dar de data asta a fost altceva, altcumva. Când am văzut sala plină, mi-au dispărut toate vibrațiile trupului, ci doar mintea îmi vibra. Și mă gândesc... cât de mult înseamnă exercițiul!! Cu cât exersezi mai mult, cu cât te concentrezi mai mult și cu cât îți dorești mai mult... Ce părere aveți? Cu mintea, poți mișca munții?
Cu mult drag și dor... CC 
*
S-o luăm pe râââând! Mai întâi, bine-ai revenit, scumpă don'şoară! După cum ai constatat deja, mi-a fost cumplit de dor de rândurile tale. Mai apoi, mă uit pe blog, şi constat că dialogul nostru s-a maturizat nu numai în conţinut, ci şi ca poziţionare, umblu un pic pe listă, până să-l găsesc! Dar asta-i dă valoare, mai ales că ocupă unul din locurile fruntaşe la capitolul vizitări, ceea ce (de-un timp!!) mă-ncântă. 
Mai apoi, eu te ştiu emotivă, dar mă gândeam că experienţa la catedră te-a călit... Observ că, parţial, nu greşesc... Dar, dacă asta te consolează, să ştii că şi eu sunt grozav de emotiv (uită-te la mâinile mele, iar, dacă spaţiul mi-o permite, vezi că nici picioarele n-au stare atunci când vorbesc în împrejurări speciale!!). Aşa că... nu râde hârb de oală neîntreagă!!!
He! Ia să te-apuci tu să-mi povesteşti pe ce temă le-ai vorbit directorilor (care directori?...). Deci informează-l pe tăticul spiritual cu toate cele, că mor de curiozitate! Şi tot aşa, odată când ai timp, povesteşte-mi despre ce predai tu la facultate, că şi asta mă interesează foarte tare!! Şi eu am atâtea să-ţi spun, dar nu acum,  că-s pur şi simplu asaltat! Cu dragoste!
*
OK... Acum chiar am timp să vă povestesc cu ce mă ocup eu, iar dumneavoastră, tăticul meu drag, cu siguranță îmi veți transmite un feedback, atunci când veți fi mai puțin ocupat. S-o luăm pe rând... La Institutul Național de Statistică (INS) dețin funcția de expert principal (din păcate, tot funcționar public înseamnă) și, în prezent (că până acum am abordat mai multe domenii de activitate pentru care m-am perfecționat și în cadrul unui stagiu de pregătire în străinătate), mă ocup cu partea de gestionare a documentelor cu caracter special (ați înțeles despre ce este vorba)... La Călărași a avut loc ședința cu direcțiile regionale / județene de statistică, care sunt în subordinea INS. La facultate sunt angajată cu contract (sau plata cu ora), deoarece cartea de muncă este la statistică. Predau Biogeografia (mai pe scurt, răspândirea plantelor și animalelor pe glob, în acord cu condițiile geografice) și GIS și teledetecție spațială (adică... Sistem Informațional Geografic și aplicații ale teledetecției în diverse domenii geografice). În același timp, sunt studentă la ASE - Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori, în anul II. Uneori simt că nu mai pot face față atâtor provocări... și de aceea prefer să citesc postările dumneavoastră, care îmi încarcă sufletul, gândurile, simțurile, cu altceva decât cu stres. Numai eu sunt vinovată de tot ce mi se întâmplă, dar nu pot renunța. Ambiția mi-a coordonat o mare parte a vieții... și nu mai știu sigur dacă e de bine sau e de rău... Asta e... din păcate sau din fericire pentru mine, sunt născută în zodia Taurului... De asemenea, am de făcut și o alegere dificilă... deoarece se va scoate postul de lector la concurs, va trebui să aleg între postul de titular la facultate sau să continui la INS, unde lucrez într-un domeniu interesant și unde sunt și apreciată. Un element de comparabilitate ar fi acela că primul post este mai bine plătit decât cel de-al doilea... dar... Mă puteți ajuta în alegerea variantei ideale? Cu mulțumiri și dragoste nemărginită, CC
                                                                                *
Greu!, greu de tot să-ţi dau sfaturi... Statistica, mie-mi sună a... statistică, fie ea şi specială (şi mă mir că fata mea, A MEA!, se poate pasiona de aşa ceva...), dacă-nţelegi ce vreau să spun... Funcţionarul, fie şi foarte apreciat, tot (scuze!!!) hârţogar rămâne: se prăfuieşte, se plafonează, se robotizează... Asta una, a doua, când ai ales facultatea, bănuiesc c'ai ales-o cu sufletul... Ceea ce-mi spui că predai îmi sună bine, studenţii sunt... studenţi - sunt o provocare, spectaculoasă altfel decât elevii! În geografie, va fi mereu ceva de descoperit, în sensul demonstrării creativităţii tale ca cercetător. 
Nu ştiu să te ghidez fără greşeală, draga mea, dar... Eu aşa aş alege cum transpare de mai sus... şi eu nu-s Taur... Visez la numele tău pe cărţi, de specialitate sau de poezie... Nu cred în... (nu mai spun, că spun prostii!...) Tu hotărăşti şi sunt sigur că vei alege bine, nu neapărat cu inima, ca mine. ASE-ul, aşa cum l-ai ales, e la fel de... bun şi colo şi colo!... Deci nu cred că el înclină cumva balanţa. Ufff!, bătrân sentimental! ameţeşti copiii de cap! 
Oricum ar fi, să-mi spui şi mie ce şi de ce ai ales! Îţi sunt, cu sufletul, mereu alături.
*
Iar m-ați făcut să lăcrimez... Voi alege... POEZIA!! Promit că voi mai scrie încă un volum pe care, cu siguranță, vi-l voi dedica!! Iar pentru a doua alegere... cred că aveți dreptate... și cu sufletul și cu mintea... Vă mulțumesc că-mi sunteți mereu aproape! Cu dragoste! CC
                                                                              *
Iar eu te rog să mă crezi că mi-am rolul foarte în serios şi am încercat să cântăresc (cu mijloacele - sufleteşti -  pe care le am..., că altele...). N-am lăcrimat atunci, că eu cam plâng (mai clar sau mai puţin...) de vreo zece zile (încă o generaţie de pui îşi ia zborul (d'aia-ţi spuneam că am de povestit, când dispun de timp şi se mai aşează apele...), dar m-am simţit, ca pe timpuri, având pe umeri responsabilitatea părintelui care-şi îndrumă odorul! Şi tu eşti un odor!!! Nu ştiu cât timp mai ai până la examen, dar dosarul - te rog mult!!! - depune-l la termen, apoi, până la examen, mai gândeşte-te. ...Că eu tot te văd şi cu o carte de specialitate, fie ea şi de curiozităţi geo... Puuuup!
*
Dragă dirigule, cred că sunteți singurul care mă poate înțelege, de aceea simt nevoia să vorbesc cu dumneavoastră, pentru a-mi deschide puțin sufletul. Mă simt îngrozitor de rău, în adâncuri... Nu știu de ce, eu optimista incurabilă, m-am îmbolnăvit de tristețe. Nu mai pot și nu mai vreau să fiu altfel. Simt că nu mai am încredere în mine, în oameni, în speranță. Îmi vine să plâng de condiția mea de om care nu mai vede luminițe și nu mai vrea sclipiri. Parcă sunt într-o agonie perpetuă... spre decădere. Asta simt, în sufletul meu bolnav. Sunt dezamăgită de viața monotonă, rece și rea pe care o trăiesc și de faptele imprudente pe care le fac fără să mai gândesc. Nu mai vreau să gândesc!! Nu mai vreau să simt cum mă afund, din ce în ce mai tare, în ravenele sau capcanele vieții. Ce să fac sau ce mă fac?? CC 
*
 Scumpa tatiii incomensurabil de scumpă, e rândul meu, bag samă, să pun umărul întru... reechilibrarea dragului meu pruncuț!... O fac cu toată dragostea pe care ți-o port. Mai întâi, nu uita vorba lui Nichita: nu mor caii, când vor câinii - dă-l de colo până dincolo de... context socio-profesional! Sau cum ar spune mult încercatul de soartă Hasdeu: Răzbunarea cea mai dreaptă este când dușmanul tău / E silit a recunoaște că ești bun și dânsu-i rău! Și-apoi, bucureștenii-s hahalere, invidioși, dar nu răi în profunzime, când te recunosc bun și puternic, se dau în lături ca hienele în fața animalului uriaș pe care-l credeau mort..., iar acesta dă semne de vivacitate! Caută ca, pe principiul cui pe cui se... cui (vorba mea!), să-ți afli prietenul tot printre ei, sunt calzi și, zic eu, de nădejde!
Apoi, tămăduiește-ți sufletul cu o plimbare în Icoanei, în IOR, du-te și admiră spectacolosul joc de culori din Cișmigiu, ostoiește-ți dorul hoinărind prin Muzeul Satului, sau fugi în cărți bune și foarte greu de citit (după mine, fugi în Dostoievski, Proust, Eco, J. D. Sallinger!!).
Caută, precum (aș vrea să cred) încă mentorul tău, să-ți canalizezi spre frumos energiile negative: fii și tu Împăratul norilor, scrie despre Lehamite, sau, tot ca el, Urlă-n gând! și...-n scris.
Același tată, care te iubește nemărginit și necondiționat, te îmbrățișează cu drag și așteaptă să vadă soarele de pe strada ta!
*
Din energia pozitivă a sufletului meu, vă mulțumesc pentru tot! Vă mulțumesc, în primul rând, pentru că știu că, undeva, cineva mă iubește nemărginit și necondiționat... deja simt că-mi pot recupera optimismul. Vă mulțumesc că mi-ați indicat o altă viziune asupra prezenței și a prezentului, ceea ce cu adevărat poate să-mi alunge norii monotoniei, neîncrederii și pesimismului. Știam că nu mă veți lăsa la greu... De aceea și nu numai, cu aceleași sentimente, vă mulțumesc din inimă! CC  
*
Îmi pare nemaipomenit, extraordinar că am reuşit să aduc o rază de soare pe strada ta (orice absenţă a unui adjectiv după cele două superlative nu este întâmplătoare, ea se datorează convingerii nestrămutate că, uneori, cuvintele nu acoperă încărcătura sufletească pe care vrem s-o transmitem măriei sale, Celălalt!)!! Claudia, atât cât îţi permite activitatea universitară, caută-ţi emuli, caută studenţi pe care să-i îndrăgosteşti de pasiunea te pentru ceea ce predai cu plăcere. Vei vedea ce bine face sufletului, grija, speranţa, bucuria emanate de paşii lor în viaţă! Ia-i pe concetăţenii tăi aşa cum sunt, caută să le arăţi că eşti unul de-al lor, nu fi doar doamnă, dar nici doar ţigancă - fii din toate cât şi când e necesar. Şi, precum Midas, schimbă noroiul sau praful în... momente şi schiţe! (sper că simţi râsul dulce-amar..., dar care, totuşi, nu-i grimasă!!!) Caută frumosul, că ai unde, du-te ca mine prin toate anticariatele din centru, de pe Magheru, până la Curtea Veche, nu ca să cumperi, ci ca să visezi văzând ce-au strâns unii şi risipesc alţii, du-te la premiere, la Sala Dalles, du-te oriunde e un licăr de frumos. Şi râde la soare, fata tatii, că doar s-a îndrepta vremea de râsul tău... De data asta, te sărut părinteşte pe creştet.
P.S. M-am distrat şi m-am încrâncenat postând comentariul la dialogul nostru (vezi?, aşa se face!!)!
P.P.S. Şi pentru cei ca tine şi ca mine, măcinaţi de dor, am schimbat pagina de pornire a blogului... După tine (şi după tine!!) mă uit, draga mea!
*
Stăteam amândoi cu sufletul pe gânduri
banca pe care odihneam
a dulce zăbavă era
atât de lungă
de nu ne vedeam 
unul pe altul în ceața cărării
banca-i cărare
și cărarea-i tot bancă
publice
asemeni
a semeni
mai zăbovea câte unul obturând vremelnic
priveliștea înlănțuită cu zale subtil de trainice
existau și evenimente
rămâi, o nu pleca,
rămâi
și dă-te bă la o parte
că nu vezi
stânjenești
la mine se plouă
la tine se plânge
la mine--ncrustările băncii se-astupă 
la tine așchiile picură sânge custurii
pe custură
dar totu-i 
din când în când 
mira-m-aș 
și
mira-te-ai
atât
*
Cândva, exista o unealtă factotum, se numea cheie franceză, era greoaie și semăna cu litera F, atunci când partea mobilă era coborâtă. Mai mult mai puțin. Înșiruirea de mai sus, voit, nevoit, seamănă cu o... dublă cheie franceză care prinde, spre a înșuruba... a deșuruba sufletul lectorului nost', insistent și amuzant și întristător ca brațele mobile ale „francezei” ce suntem. Noi nu vrem să-l  (te) întristăm!... Așa-i, Claudia?...
P.S. Cu muchia se putea bate și floarea cuiului...
*
Stăm amândoi cu sufletul pe gânduri,
Eu sunt agonie și tot în extaz,
vibrez ca o floare năucă,
ce-ascunde trecutul sub mâlul de pe mal.
În propria visare furibundă,
încerc să mă caut,
încerc să mă vreau...
Încerc...
La tine se plânge valul,
se roade stânca, gemând a pești vii,
Talazurile se lovesc de mii de simțuri,
de mii de semințe pierdute sau nu...
Te rog să mai poți...
Încearcă să te cauți,
încearcă să te vrei...
Încearcă...
Hai să mai fim!! 
*
Vă mulţumesc din suflet pentru sfaturile date Claudiei, de care avea aşa de multa nevoie, şi pe care încerc să le pun şi eu în aplicare. De câte ori am timp, citesc şi eu site-ul acesta, căci tare dragă îmi e sufletului meu Claudia, şi văd că azi tare bine am făcut că am citit, căci sfaturile ei mi se potrivesc şi mie, căci parcă am uitat să caut frumosul şi să râd... mulţumesc din suflet şi eu, domnule diriginte. Cu drag şi dor, Păli! Vă pup şi vă îmbrăţişez!
 *
Nici nu ştiu cu ce să încep... Mai întâi, bine ne-ai găsit, Cristina mea dragă! Îmi pare bine că citeşti ce scriem noi aici, sprijinindu-ne, ca doi răniţi, unul pe celălalt! Şi tu eşti dragă sufletului meu, bunătate întruchipată! Dacă vrei, putem deschide o postare asemănătoare...
Apoi, Claudia, cum ştii, am scris ceva la comentarii şi nu mă dezic, aşa că dacă se iveşte ceva de la persoane dragi nouă, cum sunt tizele acestea, prefer să le fac părtaşe dialogului nostru. 
Cât despre alinare, constat că tot mai mulţi ne alinăm unul pe umărul (rănit?, de sticlă?) al celui pe care-l simţim aproape mereu şi pretutindeni. Vă iubesc şi, dacă voi priviţi fără teamă şi cu încredere înainte, privesc şi eu... liniştit şi mulţumit!
*
Vedeţi ce mult contează câteva cuvinte pornite din suflet? Din suflet... pentru suflet. Mă bucur că dialogul-monologul nostru rezonează şi în sufletul altor persoane dragi nouă. Păli este nu numai una dintre cele mai dragi fiinţe, ci şi o persoană care a avut nevoie de mult, mult timp pentru a-şi echilibra eul. Dacă îi putem aduce un strop de linişte, un zâmbet, optimism, speranţă, prin simplul fapt că avem această legătură strânsă (scrisă sau nescrisă), atunci cu siguranţă mă declar mulţumită. Cu dragoste... din dragoste, CC
                                                                              *
Draga mea, nu am decât să-ţi mulţumesc pentru lecţia de dirigenţie! O primesc cu drag şi humor. Vezi tu..., nu întotdeauna ştie bărbatul ce ştie tot satul - zice-o vorbă veche românească, iar eu, extrapolând, adaug, nu ştie taticu' (căci neîndoielnic Păli este unul dintre copiii pentru care-am fost... - şi mă bucur dacă şi pentru ea mai sunt!) ce ştiu fraţii, surorile, cunoscuţii... - şi asta produce sufletului meu mâhnire! Tocmai de aceea, în măsura în care poate (nu, n-am scris asta!), vrea, eu sunt gata să deschid înc-o postare! Aşa ca la cabinetul de consiliere, unde toţi au acces şi află un sfat, dar fiecare în parte! Încolo, cu drag de toţi, pentru toţi! Şi, dragă Cristina, aştept reacţii!
*
Măi să fie... Vin fetele în București? La mine??? Super!! Dar să știu și eu... când. Nu de alta, dar eu chiar sunt gospodină adevărată (Maria știe de ce..) și vreau să impresionez. Adică... trebuie să mă pregătesc, că eu prefer să gătesc decât să cumpăr produse cu aditivi. Sper ca fetele să vină pe 9 iulie... ce zici Marry? Facem o petrecere în pijamale de ziua ta? Să știi că am loc suficient, așa că poți veni cu întreaga familie, nu pe fugă... Vă aștept cu mult drag! Pot veni și alți doritori... ușa mea va fi mereu deschisă pentru toți cei dragi mie. Vă îmbrățișez cu mult drag și dor, Claudia
                                                                        *
 Zic și eu ca tine: măi să fie! cum de face blogul așa minuni, voite și nevoite! Spre exemplu, numai azi... Asta-mi umple inima de bucurie..., dar eu am reținut de la Maria că e o adevărată magiciană în a gestiona timpul... Ceea ce-nseamnă, în opinia mea, că va fi ceva conform vorbei mele (o mai ții mine, scumpo?...): veni, vidi, fugi... Cât despre partea... culinar-gospodărească, las' că vin eu, marele mâncăcios, și-ți fac pagubă mare în cele bucate meșteșugit pregătite... Te pup, vă pup! Sunt un tătic fericit!
*
Am plâns, iar am plâns, la un moment dat mi-am înseninat fruntea pentru că şi voi aţi făcut-o, am mulţumit Domnului pentru imensa bunătate, am urcat pe vârf de munte de unde, din păcate sau poate totuşi din fericire, am căzut, am plâns iară şi iară de oftică pentru că eu te-am pierdut la fel de şcolăreşte ca atunci, din cauza unor alte persoane ce n-au trăit cu sufletul nici atunci şi nici acum, e prea târziu s-o mai facă. Îmi cer iertare de amalgam, dar mă încearcă atâtea gânduri, cuvinte şi sentimente, că nu ştiu căruia să-i dau prioritate.
Deci să mă strădui să o iau cu începutul, deşi nu ştiu dacă ar fi vreunul.
Eu n-am mai citit de foarte mult timp această pagină dialog-monolog, iar azi din întâmplare şi timp am citit toate postările. Şi iar plâng, pentru că aveam impresia că-mi citesc propriul suflet. Şi eu, cu toate că nu există termeni de comparaţie, ca şi dumneavoastră, dirigu meu drag, m-am întâlnit cu răzvrătirea trupului odată cu venirea anilor tot unul câte unul şi nu doar atât... când eram tineri şi frumoşi întâlnirile cu plecarea din astă lume erau parcă doar nişte noţiuni pe care le auzeam şi cărora nu le-am dat importanţă; cu anii, din păcate, m-am întâlnit tot mai des cu "plecările" şi am ajuns să mă gândesc tot mai mult cât de fragilă ne e viaţa, nici nu bănuim, dar Dumnezeu nu ne lasă... ştie El ce-i rânduit fiecăruia. Înainte mă uitam doar la tinerii frumoşi ce treceau pe lângă mine, tineri cărora iubirea le lega sufletele şi mâinile, azi mă uit şi la bătrânii legaţi tot de iubirea de odinioară, cu sufletele şi cu mâinile. Cred cu tărie că nu teama trebuie să ne fie alături, ci seninătatea şi mulţumirea de absolut tot ceea ce ne încojoară. Ştiti cât de frumoasă e lumea??? Şi eu am acelaşi antidot pentru rătăcire şi spaimă, ca şi dirigu: parcurile, florile, copiii, natura... de-aţi şti câtă minunăţii ne înconjoară, nu trebuie decât să le vedem...
Claudia, îmi cer iertare, dar sunt supărată pe tine. Cu ce drept mi-ai luat privilegiul şi bucuria "de-a te auzi"??? Zile la rând deschideam net-ul şi, tristă, constatam că draga de tine iară nu scriseseşi nimic, dac-ai şti cât am aşteptat un cuvânt scris de tine... Ca să descopăr că tu nu mai vrei să scrii în "Carusel" şi că tu scriai aici de zor. Nu pot să cred că încă-ţi mai aranjezi ţinuta de frica părerii altora şi-apoi, dacă eu te vreau, restul nu mai contează (şi nu sunt singura care te vrea). Şi DA, venim la tine. Nu-ţi dau o zi exactă, pentru că nu am cum, dar venim; stai liniştită, te anunţăm noi (de ziua mea nu cred că pot, pentru că trebuie să fiu prezentă la o nuntă).
Dirigu meu drag, mi-aţi frânt de atâtea ori sufletul şi de fiecare dată mi l-aţi cusut înapoi, dar ce e important : E VIU!!! Şi vă mulţumesc cu toată fiinţa mea pentru asta.
Şi încă plâng, Maria
                                                                              *
Sunt stupefiat (stare de perplexitate greu explicabilă) de multitudinea de gânduri cuprinse în freneticele şi întristatele tale rânduri, Maria! N-am ştiut niciodată, oricum, n-am intenţionat să-ţi frâng sufletul, iar, dacă am făcut-o, degeaba l-am cusut, urma rămâne... pe veci! Încolo, textul tău mi se pare zguduitor şi criptic, în acelaşi timp, simt multă suferinţă, dar nu-i cunosc nicicum cauzele. Plâng alături de tine, dar nu ştiu decât că plâng de... plânsul tău. Acum mă apasă şi o cumplită şi neştiută culpă cauzată de nenumăratele frângeri ale sufleţelului tău curat...
Aici Claudia nu scrie "de zor", şi eu intru şi văd că nu dă, uneori, semne de viaţă. Am acceptat amândoi prezenţa dublă, şi aici, şi acolo. I-am respectat şi-i respect orgoliul, căutând să scriu eu pe ambele postări... Mă doare şi reproşul adresat ei, Maria, pentru că şi de asta tot eu sunt de vină, pentru că eu i-am propus monologul-dialogat... - se pare că-i un delict - de altfel, din motive asemănătoare, o postare de aici, ştearsă şi rescrisă după ce am iertat, a condus la spargerea mailului meu şi la priderea a tot ce aveam acolo - o întragă arhivă... Deci..., încep să cred că nu mă pricep să comunic cum trebuie, ca să mulţumesc pe toată lumea. Eu nu plâng, Maria, că mâine am "Ultimul clopoţel", dar n-aş vrea să fii în sufletul meu acum, te-ai speria... de vraiştea de-acolo! Cu drag şi durere nemăsurată şi de... necusut!
*
Stat-am, cugetat-am, hotărât-am cu amărăciune în suflet. Acestă postare a fost gândită ca una privată, fără niciun fel de legătură intențională cu „ora de dirigenție” numită Carusel. Am și reacționat ca atare amândoi. Ne-am adresat unul altuia aici, ne-am simțit parte integrantă dincolo... curat, sincer, din suflet! De astăzi (probabil trebuia să fac așa de la început) nu mai postez altceva în afara dialogului... Dragă Claudia, dacă accepți să continuăm, e foarte bine, dacă nu, îți respect hotărârea... și-ți mulțumesc pentru această minunată experiență care nu s-a vrut forum. Cu drag (tot) îndurerat!
*
Dragul meu dirig (a se interpreta: tătic, prieten, confident etc.), dialogul nostru trebuie să continue. Eu am nevoie de sufletul, de cuvintele, de trăirile dumneavoastră, dar şi de acel CINEVA care, cu siguranţă, mă înţelege, mă sfătuieşte, mă îndrumă. Sper ca dialogul nostru să vă aducă măcar jumătate din liniştea, plăcerea, siguranţa şi încrederea pe care le simt eu când scriu aici şi când citesc ce-mi scrieţi dumneavoastră. Nu am înţeles-o pe Maria, sincer. Probabil că înţeleg mai greu... sau comunicarea nu este punctul meu forte. Noi aici dialogăm cu sufletul, iar oricine doreşte să audă rezonanţa sufletelor noastre, o poate face... pagina aceasta poate fi citită de absolut toţi cei care doresc acest lucru. Nu există restricţii în acest sens. Iar eu nu refuz CARUSELUL!! Asta... niciodată!! Caruselul este parte a existenţei mele de care nu vreau şi nu pot să mă ascund. În Carusel există veselie, optimism, viaţă, iar ori de câte ori voi simţi nevoia să scriu / să povestesc ceva relaxant (pentru că acolo nu este loc de tristeţe), o voi face. Dragă dirigule, simt nevoia să vă mulţumesc pentru că aţi creat această pagină pentru sufletul meu!! Sper că şi pentru sufletul dumneavoastră... Cu dragoste nemărginită, CC
                                                                             *
Mulţumesc mult, Claudia! Aşa gândeam şi eu..., anume că postarea asta nu e creată pentru altceva decât pentru a ne putea tămădui (nu e bine...)... pentru a ne convinge, unul pe altul că şi mâine e o zi plină de soare, că şi mâine ne aşteaptă ceva  bun, necesar, util, frumos de făcut, de continuat, de... Mai cred că pustiurile pe care noi încercăm să ni le facem fertile ne sunt suficiente... Maria mi-e dragă, aşa cum toţi îmi sunteţi dragi, dar mi se pare că dialogul ăsta trebuie să fie numai în doi, aşa cum cred (am şi lansat invitaţii, dacă te uiţi în urmă) că sunt în stare să port astfel de dialoguri (doar în doi!!!) cu Maria, Cu Păli, cu Ioana, dacă ele (ie) o vor şi o simt necesară! A transforma dialogul ăsta într-o sursă de dispute cu cealaltă postare la fel de dragă (vorba cronicarului) "este inimii durere"! Sufletul meu e destul de larg să-i cuprindă pe toţi copiii mei, dar nu e-n stare să reziste unor halucinante reproşuri...
Şi-apoi, draga mea! Cred că un dialog, fie el şi-aşa public, merită stropul lui de intimitate. Nu vreau ca sporovăiala, râsu'-plânsu', visarea de aici să fie motiv de reproşuri între noi... De ce adică aş sta să cântăresc cât şi unde am scris? Eu, oricum, scriu şi colo şi colo cu mare drag, dar, cum observai şi tu, şi eu cred că în Carusel se vădeşte veselia, bucuria reîntâlnirii, dorul de TOT... Aici, oamenii mai (se) şi plâng, mai au şi probleme existenţiale obscure (adică nevăzute şi neştiute). Şi asta nu se poate face în gaşcă, asta presupune grup restrâns...
Mărturisesc că m-am temut că vei fi de părere să închidem dialogul ăsta altfel (şi care, fie vorba-ntre noi, nu prea interesa pe nimeni mai demult) şi m-ar fi durut, pentru că şi eu caut aici, ca şi tine, liniştea, tămăduirea unor răni ascunse-n cotidian!... La fel, Claudia, la fel!...
*
Odată, când așteptam nemurirea,
M-am trezit...
Mi-a fost greu să zac din nou în lehamite,
Din tot, de tot..
Profund simt un nor apus
În sufletu-mi
Nu gol...
Golit?
Vreau liniște aici unde mai zbor
Pe încă un nor golit
De lehamitea aripilor frânte
Și-a clipelor pierdute
În gol...
De ce mă doare lehamitea?
Pentru că nu știu
Să mor
Neafectată de nor.

CC
                                                                        *                                                                       
... şi mă bucura faptul că am ajuns să-ncercăm ne'ncercatul dar al vorbirii divine în dodii, cel phitiac, descifrat doar de vorbitorii în dodii, că, uite, se făcea că stăteam pe un soi de scaun-clepsidră, cu capul sprijinit de mâinile aşezate cu coatele pe genunchi (reminiscenţe hamangiace?...) şi ascultam cu ochii mijiţi şi urechile ciulite la vorbele toarse molcom ale Bătrânului Mag ce-mi sta alături şi mă miram foarte că-mi vorbeşte cel de veacuri, îmbrăcat cu neaua hainei celei în veac neîntinate, aureolat de albul mătăsos al pletelor şi-al bărbii totuna, sprijinit în toiagul înţelepciunii, încălţat în sandale de rafie aurie, iar el îmi spune, acolo în templul cu cerul coperiş şi colonade închipuite de scăuieşe dodoloaţe, povestea acelui phoenix care, înconjurat de cârduri de pui (phoenicşii cresc taaare greu!...), grijea de năbădăioşi, că şi ei sunt ca oamenii, după fire, şi culmea, cei mai bătrâni încercau să se-adune parcă sub cloşcă, mai fugea câte unul, mai se ciupeau dureros, mai croncăneau ameninţător unul la altul, dar se adunau - masa asta a tăcerii avea tot douăsprezece scaune, toate albe, toate clepsidre, şi noi doi, din când în când, ne mutam ca la un semn, de la stânga spre dreapta, mereu de la stânga spre dreapta -, în timp ce alţii, ceva mai mici făcuseră un soi de horă şi revendicau prezenţa păsării-mamă în mijlocul ei, ceva mai puţini, ceva mai risipiţi, ceva mai dezuniţi, în încercarea lor de unire, însă cei mai mici, încă purtătorii de puf grăbeau în stânga şi-n dreapta, încercând să-şi caute drumul..., dar pasărea-mamă încerca să-i prindă-n priviri pe toţi şi ajunsese deja să-şi rotească privirile ca ne nişte girofaruri şi penele se-nroşeau şi fumegau şi, pe-alocuri, se-aprindeau că parcă-i venise vremea autocombustiei dătătoare de viaţă prin moarte, şi puii protestau cu toţii că fuge de răspundere - ziceau ei - şi-i lasă înc'o dată şi'nc'o dată, iar aici ajuns cu povestea, bătrânul îşi ridica domol genele cu vîrful cârjei şi căuta insistent privirile-mi (goale??), să prindă reacţia ce-ntârzia; templul nu ne mai răbda, dar noi căutam eufonii şi sensuri - nu noi, eu, că bătrânul emitea mesajele dodiace, eu pricepeam doar cât puteam, mai nimic -, mirându-ne că nimeni nu ni se alătură întru descifrarea poveştii fără... momentele subiectului, dar fascinantă în incantaţie, şi, ziceam, templul începu să freamăte a nerăbdare şi a viaţă cotidiană, căutătoare de certitudini de soiul "vreau să te pipăi şi să urlu: <este!>", pe când eu, învăţăcelul, eram de-a dreptul scandalizat că ne deranjează, că nu pot pricepe, un mesaj aşa de simplu, în ciuda puzderiei de conotaţii, dar care pretindeau, totuşi, un pic de dragoste pentru a se lăsa revelate, izbucnea pe dată puzderie de culori, de parcă phoenixul-mamă se disipase într-un curcubeu de scântei iar noi, asemenea puilor, le urmăream jocul imprevizibil, unul cetindu-le semnul, celălalt bătând, ca un pruncuţ, din palme, iar acum, când mă gândesc cu capul sprijinit în palmele braţelor sprijinite pe genunchi, hamangian, observ că pasărea s-a reîntrupat, iar puii i-au reintrat în circuitul firesc al vieţii, ciugules, caută pereche, ba unii chiar încep s-adune, la rându-le, puzderie de pui şi tot aşa, bătrânul de piatră albă nu-şi mai mişcă trupul, toiagul sprijină, acum, cerul şi pământul, genele-au recucerit calea ochilor spre lume, iar mie-mi creşte barba colilie, totuna cu pletele albe, devin piatră albă, arzând ca magneziul şi tot aşa...
*
De foarte multe ori doresc să fiu altfel. Şi doresc acest lucru, din ce în ce mai des, mai ales după ce am pierdut-o pe bunica mea, acum un an şi jumătate. Bunica mea, cea care m-a crescut, cea care m-a învăţat poezii şi cântece pe care şi acum mi le amintesc, cea care era de o inteligenţă sclipitoare deşi avea doar patru clase, cea care îmi atrăgea atenţia că sunt domnişoară şi ar trebui să mă îmbrac în fustă, cea căreia îi aduceam fructe şi dulciuri ori de câte ori veneam acasă, cea care... Şi gândesc altfel... Gândesc altfel şi simt altfel, poate şi datorită ei. Ceva m-a atras spre casă când am auzit că stătea de două săptămâni în spital, fără să aibă pe cineva în permanenţă alături. Şi mulţumesc acelui CINEVA care m-a îndrumat spre ea. Am reuşit să mai stau cu ea doar o noapte şi două zile în spital şi am trecut prin atâtea stări, printre muribunzi şi nu numai, încât văd altfel totul acum. De atunci am mereu în faţa ochilor chipul acelor persoane care nu mai sunt printre noi şi care, prin simplul fapt că au existat, mi-au schimbat viziunea asupra vieţii şi a morţii. Ce este oare viaţa/moartea, atunci când un medic îi spune însoţitorului muribundului că cel din urmă mai are doar câteva clipe de trăit, în condiţiile în care muribundul era perfect lucid? Atâta cruzime, pe care o simt şi acum, nu o pot descrie în cuvinte... Dar, oare, porumbelul alb care a apărut la geam, odată cu apariţia soarelui, venise pentru sufletul bunicii mele? Şi tot mă întreb... cum pot oamenii să fie atât de tari în faţa morţii rezistând până ajung pe patul lor, acasă, după ore lungi de chin? Am atâtea întrebări după acele două zile şi o noapte... Cât de puţin timp îi poate ajunge omului ca să se schimbe!! CC
*
Azi sunt confuz, adică nu-mi găsesc busola... petagogică (sic!!), așa că amân, un pic, un răspuns de suflet... echilibrat. Draga de ambiguitate! Hotărăște tu, Claudia, pe cine determină epitetul! Mie mi-e imposibil ast'sară! Poate povestim, poate...
Fie vorba-ntre noi, sună bine încurcătura mea... eufemistică!!! E zloată-n gândurile sentimentelor mele (tot sic!)...
*
Și iar n-am somn... Mâine am un examen la o materie ciudată - Modelarea deciziei financiar-bancare... un fel de matematică combinată cu un fel de nu știu ce, oricum, încă o materie pe care o înveți ca să nu zici că nu înveți, de dragul de a învăța și de a exersa probleme. Că de ajutat la ceva... În vara aceasta am multe planuri, sper să le pot duce la bun sfârșit. În primul rând, doresc să-mi public lucrarea de doctorat, că deja a trecut un an de când am susținut-o și nu vreau să mă trezesc că trebuie să actualizez toate tabelele și hărțile din lucrare. Apoi, trebuie să mă gândesc și la alte lucrări care trebuie scrise... de mine. Mă stresează gândul că îmbătrânesc și nu mai termin odată cu învățatul!! Dar, efectiv, îmi place să învăț... poate fi și acesta un dezavantaj, nu-i așa? CC
*
Bătrân și cu... mustața albă (părul nu vrea să-ncărunțească!!), învăț chestii care chiar nu cred că-mi vor servi la ceva... Sunt dascăl prea bătrân pentru a trece, așa deodată, la Petty, la constructivism și la alți minunați și la alte minunății... și totul pentru niște amărâte puncte de credit, că fără ele nu-s bun de profesor! Aflu despre importanța emisferelor cerebrale în învățare, despre cum se corectează o lucrare astfel încât să nu lezezi demnitatea elevului, cum se face un plan de lecție în noua viziune... Scriu eseuri despre gestul de a arăta cu deștul, deși eu știam că nu-i frumos... Sunt coleg de grupă cu o elevă de-a mea, dragă mie, din generația următoare vouă... Ei, scumpo! ce zici?? asta chiar că e minunea minunilor, zic și eu... Și eu nu-ncetez să mă minunez... Și eu mă gândesc să dau anunț la Monitorul Oficial: „Pierdut simțul umorului. Îl declar nul!” Și eu... Și eu???
*
Dragă dirigule,
Având în vedere faptul că mă declar și sigur sunt un fan de-al dumneavoastră, am zis să revin cu câteva rânduri. Sunt foarte încântată că am terminat cu brio încă un semestru din postura dublă de profesor și de student, așa că mă așteaptă o vară incendiară... la propriu, sper că și la figurat... De-abia aștept revederea din luna august... poate Ramona ne va menționa și perioada când va reveni în țară... Vă îmbrățișez tot cu sufletul... CC  
*
Pastişez, iubito, şi spun mă aşteaptă o semi-lună toridă (ceea ce, stilistic vorbind, a altceva decât incendiară), având în vedere imposibila postură de evaluator, student... (vorba ta!!!) şi coautor al încă unui dicţionar de personaje!... Mă rog cerului să nu plesnesc! - la figurat, se-nţelege!, că doară, "nu mor caii când vor câinii..." - Nichita dixit!
Cred că voi posta textul şi pe Carusel... Nu ştiu dacă Ramona se numără printre vizitatorii acestei postări!...
*
Draga mea dragă! A venit vacanţa (poate nu ştii!...) şi atunci şi sufletele noastre-s mai destinse, mai senine, mai... ca tine!... Cea dragă mie şi care nu se dezminte nici acum (din când în când...). Păi, dacă aşa stau lucrurile, nu cumva e normal să adăstăm mai des şi nestresaţi la o parolă, că tot e "căldură mare, monşer!"... Uite eu... Am terminat a douăşpea acum o lună, am terminat şi şcoala, acum o săptămână, am terminat cursul de perfecţionare vineri şi, ca să nu mă plictisesc şi nici să nu mă angoasez (cum mă sfătuiai tu gingaş ceva mai demult), acum am de făcut, la termen patru articole pentru un dicţionar (articole imposibile, fie vorba-ntre noi: Luceafărul, Noapte de decemvrie, Riga Crypto... şi Viaţa ca o pradă într-un dicţionar de personaje!!!), articole pe care le-am luat ca o provocare! Tre' să-mi iasă! nu?!
Şi, cum finis coronat opus, m-am trezit şi membru într-o comisie de... evaluare?! Deci nu corector, cum am fost de-atâtea ori!... O săptămână blocat cu hârţogărie!... Ce bine-i de mine! Îmi vine să-mi strig fericirea pe străzi... Dar tot aştept un răspuns de la tine! Cu dor şi disperare-l aştept!...
*
Dragul meu dirig drag,
Nici nu-mi fac probleme... cele patru articole pentru respectivul dicţionar vor fi foarte apreciate, cu siguranţă. Iar postura de evaluator vi se potriveşte perfect... că doar sunteţi cel mai tare!! În rest, da, este vacanţă... pentru unii. Pentru alţii, cei care nu sunt prea cuminţi, încă nu a sosit în gară acest tren. Și eu m-am trezit într-o comisie... de organizare a unui congres internațional de geografie, aşa că mai trebuie să mă ocup şi de elaborarea unei prezentări. Şi sunt la fel de fericită ca şi dumneavoastră, din acest punct de vedere... În altă ordine de idei, m-am apucat de cel de-al doilea volum de poezii... măcar să fac ceva util cu inspiraţia, nu-i aşa? Mă tot gândesc că şi gândurile nu mai au izul celor de la 20 de ani... Parcă mă întristează puţin această apăsare... vom vedea ce va ieşi! Vă îmbrăţişez cu mult, mult drag... CC 
*
Fetiță mică și scumpă,
observând eu, cu multă și deloc mobilizatoare stupoare-n al meu suflet rătăcitor (cum spune titulușul blogului, nu?), și mai având experiența celorlalte postări de gen (care cam stagnează), am crezut că și tu ai intrat în... silenzio stampa (cum zic cei din din lumea sportului)! De aici, invocația fierbinte de mai sus. Acum m-am mai liniștit și m-am mai și... mobilizat, ca un om al muncii...Hai să rupem gura târgului, dacă tot ne-am pus pe treabă! N-ai înțeles bine, sunt hârțogar (împart și preiau lucrările de la corectori și-apoi fac „bucătăria” centrului de corectare) și asta n-am mai făcut niciodată... Mă bucur că poetul se-ntoarce la ale sale! Înseamnă c-a venit timpul! Ce bine! Caniculă afară, fierbințeală interioară!!! Nu uita, poetul de-acum e altul decât cel de-acum 13-14 ani, apud Nichita. Eu tot cred că, așaaa, din când în când, mai putem sporovăi și pe-acilea! Mulțumesc pentru încrederea în „forța mea creatoare” ( :)) :)) ). 
*
În primul rând... felicitări pentru bobocii care au obţinut rezultate excelente la BAC! În al doilea rând, sper că aţi elaborat articolele de care vorbeaţi mai ieri. Eu una, în urma Congresului de geografie, m-am ales cu un amic din Serbia... şi tare mult mă bucur pentru faptul că am şi un frate, acum... pe el (atât de tare ne-am ataşat unul de celălalt). Apropo... mai vine odată luna august?? Cu mult drag, CC
*
Mulţam pentru (vorba ta!...) bobocii mei şi rezultatele obţinute de ei! Noooo..., doar ştii că hărnicia se dădea pe cartelă în decembrie '53... Glumesc! M-am procopsit cu o frumuşică de comisie de evaluare, de nu m-am văzut nici eu pe mine... vreme de vreo zece zile! 
Mă bucur tare mult că ţi-ai aflat un frate, chiar taretaretare mult mă bucur că ţi-ai aflat un frate!
P.S. Eu (şi zău că nu glumesc deloc!!!), după ce mi-am găsit prietenul cel mai bun, cel mai de încredere..., la vreo doi ani, m-am căsătorit cu el... "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!" (ei! nici chiar aşa, da' pe-aproape!...)
P.P.S. Chiar!, ştie cineva dacă mai vine anu' ăsta luna lu' august???
*
Aștept cu o nerăbdare toridă revederea din luna lu' august. Că am aflat că va trece și pe la noi această lună... Chiar simt nevoia să vorbesc cu dumneavoastră face to face și sunt onorată și privilegiată că am mereu un sprijin, fie el și ascuns în spatele unui blog. Cuvintele dumneavoastră mă fac să revin la viață, mă fac să-mi recapăt încrederea în mine și să perseverez. Blog-ul dumneavoastră este, de cele mai multe ori, o oază aducătoare de echilibru sufletului meu. Nu știu alții cum sunt și cum receptează mesajele postate, însă eu, când le citesc, mă salvez și mă redescopăr atunci când chiar simt că mă pierd. Vă mulțumesc pentru tot, domnule diriginte, dar mai ales pentru faptul că existați!! Cu dragoste nemărginită, CC
*
Am încredere în zvonurile receptate de tine, că doar, prin meserie, eşti cumva mai apropiată de astronomie, de meteorologie şi alte ştiinţe de-astea ceva mai depărtate de mine, cel care, dacă n-are condiţii, şi le creează cu puterea... imaginarului. Când vei veni, în această "lungă vară fierbinte" (Faulkner) sper să nu fie nevoie să-mi pun un A4 pe piept, pe care să scriu cine sunt... Nu! Nu cred. Instinctul te va îndrepta spre mine şi fără biletul cu pricina.
He! Ia spune drept: tu ai cetit ultima postare şi de-aia ai simţit nevoia să-mi scrii... Ai consonat cu fetiţa mea aflată (şi ea) în derivă... Aşa-i? Eu am trăit un moment, precum demult cu tine, în care am simţit că trebuie să-mi revărs ceva din surplusul (bine ascuns!!) de optimism şi încredere în viitorul copiilor mei din toată lumea şi din Bucureşti... Iuliana avea realmente nevoie de ajutor (aşa am simţit eu...), iar dialogul e copiat ad litteram de pe Messenger, umpluturile epico-scenaristice îmi aparţin... aşa-mi închipuiam azi dis-de-dimineaţă că stau lucrurile... Cu drag, dor şi nerăbdare
*
Ce mai contează, dragă dirigule, dacă am citit sau recitit anumite postări? Contează doar faptul că scriu ceea ce simt şi simt ceea ce scriu... Şi nu-mi retrag cuvintele! Staţi liniştit... instinctul nu mă înşeală niciodată! CC 
*
Criptică, grăbită, geloasă?... :)) Nu-nțeleeeeg! Da' mi cade bine! Stai liniștită TU, eu nu pot fi liniștit niciodată, iar vorba asta, când îmi e adresată, mă face și mai NEliniștit, mai frenetic! Cu dragoste părintească
*
Adevărat că sunt de neînţeles... nici eu nu mă mai înţeleg, uneori... Dar nu e vorba de gelozie... Cu mult drag, CC
                                                                          *
Nuuu, nu eşti de înţeles, iubita!... Eşti (dă, Doamne, să ţină muuuult!!) tu, cea sprinţară, cea care se joacă şi cu mine, şi cu ea, şi cu vorbele. Eşti tu, dar în formă, aşa sper, aşa cred, aşa vreau... şi, atunci, (metaforic, bineînţeles!...) şi eu săr într-un picior de bucurie. Să nu-mi răspunzi că mi se pare, că am vedenii şi..., ai răni grav un suflet care, din când în când, are nevoie şi de sprijinul tău. E rândul tău să fii de ajutor, nu dezamăgi speranţa aşteptării...
P.S. Uitându-mă pe statistici, constat amuzat că dialogul nostru "atentează", încet dar sigur, la primul loc, deţinut de Carusel... Mă mir şi zâmbesc, cu gândul la bâjbâielile noastre iniţiale...
*
Cred că şi comunicarea noastră este mai mult decât un simplu dialog. Poate că şi alţii, aşa... ca noi doi, se regăsesc în anumite bâjbâieli mai mult sau mai puţin influenţate de sintagma "împuşcă vânt". Este mult mai interesant ce căutăm prin această formă de comunicare, ce am descoperit deja şi cum ne-am receptat unul pe celălalt... de fapt, esenţial este că suntem altfel... Vă îmbrăţişez tot cu sufletul... CC
                                                                          *   
Adevăr grăieşti, fată dragă!... Mai constat că ai ceva mai mult timp să comunici cu mine, cel mult încercat în ultimele zile (de la începerea bacului până... mâine, poimâine...).
Aşa, pentru amuzament: azi am stat blocat lângă telefon, aşteptând ca oarecine important şi de la celălalt capăt al firului să mă anunţe că trebuie să fiu în cutare loc, la cutare oră... Şi, cum mă ştii conştiincios, n-am mâncat, n-am beut, am fumat ca turcii, până cînd a venit telefonul izbăvitor, pe la cinci!!, ca să mă anunţe că mâine, la 15,30 (sic!) trebuie să fiu în cutare loc, la cutare oră... Ei, ce zici?, pui mic şi scump! Nu-i haios ca la vârsta mea să stau smirnă şi să aştept o asemenea inepţie? Reluând o vorbă tocită şi... fără răspuns (încă) zic: în ce ţară trăim? Ce soi de lume civilizată e asta? Ce fraudam eu, dacă ştiam de ieri că azi, la 17, voi primi un telefon referitor la mâine, la 15,30???
*
M-am dezgolit de stresul cotidian, pentru trei zile, pentru a pleca într-o delegație pur și simplu fantastică, din toate punctele de vedere. Destinația... Sâmbăta de Sus! Mi-e și rușine să mărturisesc că eu, născută în inima țării, în Brașov, nu călcasem în acel loc divin. Izvorul părintelui Arsenie Boca și mănăstirea Sâmbăta de Sus mi-au limpezit atât mintea, cât și sufletul. Avem o țară atât de frumoasă... și este păcat că de cele mai multe ori uităm că există la noi o minunată combinație munte-mare-deal-câmpie pe care mulți nu o au, dar pentru care tânjesc... Uitasem să învăț să mai privesc natura pură și să descopăr armonia sunetelor ei. La toate acestea s-au adăugat și unele aprecieri asupra muncii mele... Nimic nu este întâmplător, dar combinația elementelor descoperite în aceste zile mi-a redat optimismul. Cineva, acolo sus, mă iubește! Cu tot dragul, CC
*
Tiii, ce de bucurii de la fetița mea dragă! Și toate, cu toptanul!.... Dar să le depănăm...
Mai întâi, din tonul tău deja simțeam multdorita reechilibrare interioară și Domnul ți-a trimis escapada... de serviciu în acel colț de rai în care și eu am poposit de câteva ori (mai întâi, celebra mea expediție cu copiii de la Școala 116, sector 3...). Puține locuri așa de binecuvântate de Dumnezeu, precum Sâmbăta de Sus. O minune pe pământ. șI, într-adevăr, spiritul, nu spiritul, DUHUL părintelui Arsenie e pretutindeni, și-n incintă, și pe culmile din jur! Cred că te-ai încărcat spiritual...
Mai apoi, vezi? trebuie să găsești minunile de lângă tine și să te obișnuiești să-ți apleci urechea, să le auzi și să deschizi ochii, să le vezi - așa, vei avea mereu sufletul senin și mintea ocupată cu... receptarea lor, spirituală, bineînțeles!
În cele din urmă, măcar cu mine puteai să nu fii modestă și să-mi dezvălui cum e cu „unele aprecieri asupra muncii mele...” Nu știi că reușitele copiilor sunt marea bucurie a părinților? Eeee! răutateo și egoisto :)) Deci aștept detalii! Te îmbrățișez cu drag și... ține-o tot așa!
*
Dragul meu dirig drag,
În mesajul anterior mă refeream la... Prefer ca detaliile să vi le dezvălui când ne vom revedea. Chiar dacă eu comunic mai des cu dumneavoastră decât ceilalţi colegi, timpul mă presează şi pe mine... dar, când mai fac câte o pauză, îmi face o deosebită plăcere să mai "vorbim". Acum sunt la serviciu şi cred că voi rămâne aici încă vreo 8 zile, inclusiv nopţi. Trebuie să termin o activitate deosebit de importantă şi am un termen limită stresant. Aş vrea să fiu, uneori, altfel. Adică... să nu-mi pese de nimic, însă nu pot fi aşa. Ieri, cineva îmi spunea că eu deranjez prin seriozitate şi perseverenţă. Asta îmi dă de gândit... o fi bine, o fi rău... Nu ştiu! Acum nu sunt în stare să desluşesc... Promit să revin... Cu drag şi dor, CC

                                                                                *
Ca un copil cuminte şi ascultător, eu te voi aştepta... Cât despre problema timpului vostru... mă simt vinovat, pentru că eu, paradoxal, tocmai pentru că, o simt!, nu mai am timp, fac în aşa fel încât să găsesc câte un strop pentru fiecare treabă. Probabil le fac prost pe toate... şi mai probabil, toată lumea continuă să creadă în "huzurul" estival al dascălilor... Şi asta chiar mă enervează! Toţi au dreptul să n-aibă timp..., noi, nu! Gata! Tac şi aştept! Ai grijă de tine! Sărutări, AN
*
Dragă dirigule,
Simt nevoia să mai vorbesc cu dumneavoastră... poate și datorită faptului că sunteți singurul care mă înțelege, mă acceptă așa cum sunt și mă încurajează. Sunt acasă acum, după trei zile-nopți de serviciu. Sunt pur și simplu extenuată, dar, din păcate, de mâine trebuie să revin la cele... zile-nopți. Am nevoie de concediu. De fapt, aș avea nevoie de liniște deplină, de iarbă verde, de flori, soare și de mine stând de vorbă cu propriul eu! Ce ziceți? Cer prea mult de la mine sau de la propriul eu? În așteptarea lunii august și a revederii, cu mult drag, CC

*
S-o luăm pe rând, scumpo! Mai întâi, e condamnabil că apar superlucrări în toiul verii, când bănuiesc că și personalul e diminuat din motive de... concediu, iar șefii trag cu forță de cei rămași. Bog a făcut singur treaba la ziar până să plece, iar la întoarcere a fost anunțat că-l va aștepta curier încă de la avion care să-i dea acreditarea, biletele ș.c.l. ca să plece pentru... publicitate (sic!!!) pe litoral!... Pe mine, om trecut prin multe, văzuși că mă stoarseră până după mijlocul lui iulie... și presimt că nu s-a terminat. Făcând haz de necaz, zic și eu: bine că-ți dădură o zi pauză și nu te ținură non-stop cele opt, zece zile... Pup pe frunte și implor: „mobilizare” generală, cu gândul că... toate trec! Aștept zâmbete relaxate, nu crispate. Hai că poți! 
*
Dragă dirigule,
Am revenit... Am reușit, pentru o săptămână, să mă sustrag din lumea celor mulți, cei care îmi influențează existența, și să mă pierd în mijlocul celor foarte mulți, cei care nu mă cunosc și nici măcar nu încearcă. M-am simțit absolut minunat, singură, la mare, fără niciun factor stresant în jurul meu! Mi-aș dori tare mult să mai am parte de o asemenea experiență!! Cu mult drag, CC
*
Waw! Simt un strigăt de izbândă, mă rog, de... satisfacţie în spatele mesajului. aşa că mă bucur, daaar AŞTEPT SĂ-MI POVESTEŞTI despre senzaţia nemaipomenită de a te pierde, relaxant, în anonimat! Deci urmează plata pentru bucurie... şi o aştept cu bucurie şi nerăbdare, mă rog, mai degrabă... viceversa! Te sărut cu drag.
*
Dragă dirigule,
Nu am cine știe ce de povestit. Pur și simplu, am participat la un curs, într-o stațiune de la malul mării, plină de populație și de vibrație... Având în vedere faptul că timpul alocat respectivului curs a fost redus la minim, am avut parte de liniște sufletească, agitație exterioară, soare și... mare. Desigur, ne-am simțit minunat... eu și cu eul meu!! Vă îmbrățișez, cu tot dragul! CC 

*
Nu mai zic nimic!...
*
Dragul meu dirig,
S-a întâmplat și minunea de a fi vizitată de Mary, împreună cu familia ei. Deși m-a cam luat pe nepregătite, spunându-mi cu doar câteva ore înainte că va veni la București, m-am bucurat enorm de vizită. Din păcate, serviciul nu mi-a permis să petrec mai mult timp cu cei patru muschetari, însă am putut povesti vreo două nopți până pe la ora 2-2.30, dimineața. A fost frumos... Cu dragoste, CC
*
Şi... eram şi eu pe-acolo, musculiţă?... 
Aştept detalii! Apoi, să ştii că şi la mine s-a-ntâmplat minunea: m-a găsit, ca blogger, o colegă de facultate! Bucuria nu poate fi cuprinsă-n cuvinte, dar poţi vedea pe "Nostalgii studenţeşti..." şi pe "Uimire..." Din tot sufletul, AN
*
A ajuns ”Claudia„ pe locul I în accesări (întreb și eu, uimită...)?? Poate este doar o iluzie optică... Se pare că cele două balanțe vor fi în echilibru... mă refer la faptul că nu mai trebuie să aleg între cele două posturi, ci le pot avea pe amândouă. Sunt foarte încântată și mândră, în același timp!! Poate că sunt prea entuziasmată acum, dar... Vă îmbrățișez cu sufletul, CC
*
Da! A recuperat foarte puternic, pentru că primul „Carusel” a avut un avantaj demn de respect, dar, încet, încet, grație curioșilor, „Claudia” a tot crescut, așa că acum e cu un avantaj minim pe primul loc (ceva de genul 673 - 669). N-am noutăți formidabile, mai puțin cea anunțată ceva mai sus, dar pentru asta, tot te incit la... hărnicie scripturistică! Cu dragoste părintească, dirigu 
*
       Dragă dirigule,
Dacă aş fi fost în BV, cu siguranţă aş fi venit să vă văd şi să vă simt emoţia necunoscutului. Sper ca noii boboci să fie pe placul dumneavoastră şi să fiţi, pentru ei, aşa cum aţi fost şi sunteţi pentru noi, cei care vă iubim, "n" generaţii. Cu drag, CC
*
Dragă Claudia (ce-mi plac formulele protocolare!...), spunând... vorbe, îţi voi declara că o generaţie nu seamănă cu alta, e alt soi de provocare: aşa a fost cu prima clasă de-a cincea, apoi cu prima de filo, apoi, cu prima clasă de peda, apoi cu prima clasă de teologie... şi tot aşa până această ultimă generaţie dusă pe de-a-ntregul până la capăt (dacă vrea Domnul!!) - simţi nodul din gât?? Chestia cu placul nu se pune...: "Ce e scris şi pentru noi, bucuroşi..." Din suflet, AN
 *
Şi am pus umărul, sau mai bine zis mâinile şi cuţitul, la pregătirea celei mai mari salate vegetale din lume! Şi nu m-am tăiat... A fost super şi mă simt super, că am putut face ceva interesant pentru ţara mea... să ajungă din nou în Guinness Book!! CC
*
Iar eu rămân neconsolat şi înbufnat ( :)) ) că-mi trimiţi o... telegramă în locul unei... dări de seamă! Pupă tata!
 *
Să revenim... după câteva zile de tăcere. Doar mintea a lucrat în folosul ştiinţei, însă inima nu şi-a luat concediu şi m-a copleşit cu emoţii. Nici nu mai ştiam cum e să fii om, să ai palpitaţii, să simţi bucurii pe care nu credeai că le porţi în rucsac, adică... să te simţi bine. Şi mai apoi să te simţi rău, din cauza unei dureri cumplite de stomac, care încă nu mă lasă să lenevesc liniştită. Dar durerea umanizează, nu-i aşa? Şi poate, dacă mă simţeam bine, nu mai aveam timp să filozofesc. Ca să nu uit... vă mulţumesc pentru cele câteva ore petrecute la vestitul Caffino, care au trecut ca vântul... dar nu ca gândul. Next time... promit să fiu punctuală (în 99,99% din cazuri, chiar sunt!).
Vă îmbrăţişez, ca întotdeauna, cu aceeaşi inimă deschisă şi cu acelaşi drag şi dor! CC

*
Aş spune că şi eu îţi mulţumesc pentru cele ore petrecute împreună, la poveşti şi rememorări! Îmi place varianta pentru forma verbului "a filosofa", aşa că o păstrez şi-ţi păstrez şi-un zâmbet subţire, la gândul că te-ai molipsit de la mine, veşnicul jucăuş într-ale folosirii cuvintelor. Cum cu durerea care umanizează nu ştiu, mă dor prea multe de-o vreme-ncoace, pentru a mai putea realiza dacă asta mă umanizează sau mă face să urlu, când mai tare, când în gând (vezi ultima postare!...). Mă simt copleşit, fatigat, inutil... Cât despre Caffino, bag samă că încet-încet, devine chiar principiul organizator al revenirii într-un trecut drag nouă şi pe care dorim să-l reînviem, măcar şi pentru câteva ore... Cu aceeaşi afectuoasă prietenie, AN
P.S. Cred că s-a extins cam mult CLAUDIA, aşa că aş propune CLAUDIA II... Ce zici?
*
OK! O aştept pe CLAUDIA II, pentru că m-am cam plictisit să fiu cap de listă. Ce-o fi atât de captivant... nu ştiu şi nici nu vreau să mă doară capul. Cred, totuşi, că noi doi comunicăm destul de plăcut şi, poate, chiar pe placul unora sau altora. Who knows!! Pentru ultima dată pe această postare, cu mult drag, CC
                                                                              *
Un excelent roman al scriitorului siberian Vil Lipatov se intitulează Aşa sfârşi povestea lui... De ce? de unde? vezi 2. CLAUDIA...



 




2 comentarii:

  1. Impresionantă, unică şi specială postare!
    Are un farmec aparte şi cel mai important lucru care o face specială este faptul că este reală, scrisă din suflet...
    Felicitări, sunteţi nişte oameni minunaţi...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa cum am mai spus, aici nu accept comentarii (corect: nu AM acceptat comentarii!!), dar, odată terminată postarea, într-o vreme când nimeni nu mai poate modifica fluxul dialogului, am simţit că nu e rău, pentru sufletele noastre, să dau, totuşi, publicităţii acest text abia sosit, ca o recompensă pentru o zi cumplită (fizic şi moral...).
      Mulţumim pentru mesajul trimis!

      Ștergere