Povestașul și condeierul (Nici nu știți ce pierdeți, ignorându-l!!)

Aici, fiule*, apare o problemă!
Se pune întrebarea: cum știe cel ce se crede posesorul harului de a crea lumi și direcții de viață dacă este „condeier” sau „povestaș” - în termenii aceluiași Mario Vargas Llosa?

Ce frumoasă, ce nebună!...

Hai să-ncercăm... diseminarea (horribile dictu!). Mai întâi, aș observa că amândoi scriu dintr-un soi de desperare (știi că prefer termenul!) existențială: și unul și celălalt cred că, fără scrisul lor, el și lumea n-ar exista: povestașul se știe (și chiar e!) organizator al lumii și, atunci, face ca trecerea lui pe pământ să capete un sens prin creație, prin reordonare permanentă a elementelor cosmosului, mereu aflate la un pas de... entropia care-i stă (stă, adică persistă!) în fire încă de la Facere; condeierul e mândru că a găsit, crede el, „rețeta” organizării infailibile a lumii și se crede, din această perspectivă, absolut necesar omenirii. Și, astfel, el însuși stă!!! Primul e înfrigurat, al doilea e mândru că există! Primul străbate jungle și inițiază poteci, al doilea merge pe... autostrăzi, făcând-o pe ghidul cititorului.
Condeierul a aflat, cândva, accidental și contextual, o formulă care i-a adus iluzia..., succesul clipei și, de-atunci, o tot repetă sigur că receptorul îl (și-l va) recunoaște în toate textele sale și-i împărtășește necondiționat punctul de vedere. El nu-și face nicicum probleme, este sigur pe el și pe..., crede el, previzibilitatea lectorului: crede că a aflat orizontul de așteptare al cititorului și-i oferă, cu toptanul, mostre ale presupusului său talent creator. Povestașul pleacă auzul la tainele Cosmosului și-ncearcă să le capteze sensul, conștient că greșelile de interpretare a mesajelor acestuia e profundamente nociv, primejdios (fatal, așadar!) pentru Lume. De aici, înfrigurarea căutării sale neobosite și responsabile. El caută întruna, condeierul crede că a găsit DEFINITIV!
Condeierul e mulțumit că există și-mparte celorlalți „lumina” pe care el o răspândește, povestașul, la polul celălalt, e mereu nemulțumit de ceea ce a descoperit și nuanțează, adâncește, stilizează, sau, dimpotrivă, simplifică. Primul crede necondiționat în succesul și infaibilitatea muncii sale, al doilea e nesigur, precaut și circumspect. Normal, primul ajunge, mulțumit, la artefacturi, la kitsch, al doilea, neliniștit, descoperă noul perpetuu. Condeierul creează serii, povestașul - unicate.

La pas prin lumea noastră cea de toate zilele...

Condeierul e meseriașul creator de acumulări, povestașul este revoluționar, prin el se produce doritul și spectaculosul salt calitativ, ceea ce creează el nu exista (nu există!), încă! Primul are, stabil, un public pe măsură, al doilea și-l cucerește încet, încet, dar definitiv..., unul strânge mediocritatea, celălalt culege, strop cu strop, elita! Lumea e mai frumoasă (mai plină de sens și de mister) după... povestaș, e mai fără speranță (infinit repetabilă, sufocantă) în urma condeierului! Comoditate versus efort - ambele, în mod necesar, intelectuale!
Să zicem c-ajunge, deocamdată! Așadar, s-auzim numai de bine!
* Evident, încerc să mi te-apropii, internautule, virtualule, docil-ascultătorule!!