Nostalgii şi speranţe reactivate... (!!)

Căsuţele campingului de la Sâmbăta, în care, într-un târziu, vor dormi unii băieţi!
Diana (F) şi Carmen, împreună cu juniorul grupului...

Doamnelor şi domnilor, să fie vreo câţiva ani buni de când, într-o bună dimineaţă, ne adunam un grup de vreo 12, 14 copii şi doi profesori în Gara de Nord pentru a porni într-o adevărată aventură, pe atunci, dar şi acum: de capul nostru, fără nimic pregătit în prealabil, dar cu transportul asigurat de cei ce se (mai) ocupau, pe atunci, de educaţia extraşcolară a elevilor, cu ceva bănuţi calculaţi aşa, la inspiraţie, şi cu rucsacurile pline de merinde porneam spre mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, ctitorie a lui Brâncoveanu, pe urmele căruia se pornise expediţia noastră, după ce trecuse cu succes de etapele preliminare ale selecţiei la nivel de sector, de capitală... De prisos să adaug că cei mai "bătrâni" membri ai expediţiei erau vreo doi băieţi şi vreo trei fete care treceau într-a VIII-a...(de la E, clasa unde Romică era diriginte şi de la J, clasa mea de suflet, între cele de-a opta, clasa doamnei profesoare Duicu). Cei mai mulţi erau cei de-a VII-a, exclusiv E şi F, clasele unde eram profesor, respectiv diriginte. Aveam şi un prichindel care abia trecea a patra... (cam ilegal... pentru o expediţie a elevilor de gimnaziu!), fiul colegei mele de istorie.
Veneam, cum ştiţi tocmai de la... Ozana, vreo 26 de staţii cu tramvaiul 27! Asta pentru noi doi şi cei ai căror părinţi nu aveau autoturisme, dar nu conta şi nici nu ne purtam pică unii altora. Întâlnirea - cam la 7 şi 10 la peron! Ochi cârpiţi de somn, căscături discrete, zâmbete de circumstanţă... Părinţi grijulii...
Nu aveam emoţii! Deşi eram, acolo-n gară, înconjuraţi de părinţi fremătători... Indicaţiile emoţionate ale dânşilor se împărţeau, frăţeşte..., între noi doi şi propriile odrasle! Ce nebunie! Unde vom dormi? Cum ne vom descurca, asigurând atât fetiţele, cât şi băieţii pe timpul nopţii? Vom veni sigur după cele cinci zile prevăzute în planul nostru de expediţie? Dacă nu, cum îi vom anunţa?  Că telefoaneee...

      Izabela e gânditoare, Diana (E) e... bărbată, Carmen - îngândurată, iar Bogdan..., cine ştie încotro îi zboară gândurile! Cristi se-ascunde după Sebastian? Andu e blazat... Iar părinţii..., judecaţi şi voi! Nu! Vi se pare, nu mi-s umezi ochii!

Mergeam cu un accelerat până-n Braşov şi apoi, cu un personal spre Făgăraş... Oare unde-am coborât? E-o taină şi azi... Cred că până-n Sâmbăta, dar n-aş băga mâna-n foc. Poate Viștea...?
Am întrebat un sătean cum puteam ajunge la mănăstire şi ne-a indicat un drumeag cu macadam care ieşea spre munte. Copiii erau încă veseli la ora aceea a după amiezii, dar cam suferea de... sete. Proviziile de apă minerală se cam terminaseră. Lângă staţia RATA era un podeţ pe sub care trecea un pârâiaş cu apa limpede, limpede. I-am îndemnat, dar... copii de capitală!, cum să bea apă dintr-un pârâu neamenajat - argumentul meu cu Dunărea din care beam, în copilărie, atunci când nu mai rezistam setei n-au avut spor: le era sete de apă de... casă. Pe marginea cealată a drumului, două trei case ardeleneşti, cu porţi ca de cetate, de undeva de la geamul uneia cineva curios ne urmărea discret de după draperie.
Însetat fără margini, dar ținând la cutumele casnice și înfuriat de insistența cu care eram spionați,  Andu s-a îndreptat hotărât spre poarta ca de cetate și bătut insistent, apoi a așteptat. Chipul s-a retras pentru câteva clipe de lângă perdeau care-l camufla și... atât. Copiii au fost dezamăgiți de lipsa de reacție pozitivă, nu le venea să creadă că cineva că cineva poate să ignore cererea lor și totuși să fie curios/curioasă de copiii care stăteau exact peste drum, liniștiți și, clar, sufereau de sete. E drept, fie și în haine sport, lejere, de vară, copiii noștri erau elegant îmbrăcat, se vedea că nu erau din partea locului. Am încercat să le explic cum e cu reticența săteanului față de necunoscut, cu bătrânii și copiii rămași singuri acasă, în timp ce adulții erau plecați, probabil la câmp, cum e cu teama ancestrală de venetici..., n-am avut spor, mai mult i-am înfuriat, mai ales că unii dintre ei, la „țară” (cum se zice) sau în excursii cu părinții pe la mânăstiri, simțiseră pe cont propriu ospitalitatea caldă, gureșă, hâtră a țăranului moldovean. Romică asculta amuzat discuția noastră destul de animată. Copiii păreau cu mult mai convingători decât mine...