duminică, 25 martie 2012

Proiect de prezentare PowerPoint

Decorurile sunt lăsate în seama regizorului. Pot fi două mese cu două pc-uri şi scaunele aferente. Pot fi două laptop-uri care-şi însoţesc unul (sau altul dintre) sau pe ambii posesori tolănit (tolăniţi) pe fotoliu, în pat, sau aşezaţi unde vrea regizorul şi unde se simte bine actorul. Bineînţeles, caiete, cărţi..., alte dichisuri specific casnice pentru un adolescent, pentru un bărbat trecut de cincizeci... Seara, trecut de opt şi jumătate, luminaţie - după inspiraţie şi posibilităţi. 

Personajele:
A - un licean studios, dornic să se remarce la orele de Limba şi literatura română
B - profesor deschis spre nou şi spre dialogul informal şi... informatic cu elevii săi

A (entuziast şi politicos): Bună seara, domn' profesor!
B (luat cu ale lui...): Bună!
A: Vă deranjez...
B (hotărât să fie cât mai eficient): Nu.
A (început timid, dar început...): Domn' profesor, aş dori să vă întreb un lucru...
B (nedumerit): ???
A (hotărât şi... sigur pe sine): Dumneavoastră doriţi o descriere a imaginii eminesciene din perspectivă maioresciană?
B (şi mai nedumerit): La ora asta..., cred că nu doresc nimic! (după un moment de... reflecție) Ce... imagine eminesciană?
A (nesigur): Nu pot alege un alt critic? 
B: (ce-o fi vrând băiatul ăsta?...) ???
A (iritat de ezitările celuilalt şi explicativ): O critică a lui Eminescu din perspectivă maioresciană!...
B (iritat, la rându-i): Ce critică?...
A: Scuzaţi!...
B (încordat deja): La ce?...Maiorescu nu face critică aplicată, el dă verdicte!
A (revine, stăruitor): ... şi credeţi că ar fi bine să scot imaginea lui Eminescu după modul de judecată al lui Maiorescu?
B (nedumerit, dar încă binevoitor): Măi Adam! Noi nu vorbim acum aceeaşi limbă! (în timp ce caută prin minte) Ce ai tu, de fapt, de făcut?
A (sigur pe sine): Imaginea lui Eminescu văzută din perspectivă maioresciană!
B (răsfoind prin fişierele minţii...): Nu cred..., cred că ai Imaginea Geniului...
A (vioi): Aaaa, da!, aşa e!!
B (didacticist): Păi..., e altceva...
A (vesel, conciliant): Aşa e!..., scuzaţi-mă!
B (pe-acelaşi ton): Maiorescu face un portret al Geniului şi i-l aplică lui Eminescu..., de asta trebuie să te ocupi tu!
A (convins): Aha! (totuşi mai vrea...) Da, dar mai am...
B (crezând în iluminarea celuilalt, explicativ): E un portret al geniului în "Eminescu şi poeziile lui"...
A (se gândeşte un moment): Aaa... (apoi, hotărât) Sigur! (nuanţează inocent), adică portretul geniului rezultat din poeziile lui Eminescu...
B (strigă-n taste): Nu! Ce dracu'! iar vorbim limbi diferite!?
A (năuc): ???
B (continuă pe-acelaşi ton vehement): Geniul e un om ideal, un concept de artist perfect şi Maiorescu îi face un portret aşa cum crede el şi i-l aplică apoi, așa, ca pe o mască, lui Eminescu!...
A (iar iluminat): Aha, şi ia din caracterele acelui geniu făcut de Maiorescu şi le... transpune lui Eminescu... Sper că am înţeles bine?!
B (plângând cu capul pe tastatură): Cine le ia?
A (sigur pe sine): Maiorescu.
B (stupefiat, n-are replică, dar are pachetul de țigări în preajmă...)
A (sigur de tot): Am înţeles, nu vă faceţi griji!
B: (incapabil de replică, priveşte fereastra şi se consolează să răspundă, pe o altă fereastră, unei fete sprinţare, cu care e angajat într-un dialog  pe o cu totul altă temă )
A (realizând feed back-ul): Deci la început o să vorbesc despre cum şi-a imaginat Maiorescu un geniu... (profitând de inactivitatea celuilalt, cauzată ştim de ce...) ... şi pe urmă o să zic despre câte din caracterele lui Eminescu îndeplineau condiţiile de geniu ale lui Maiorescu.
B (se simte că nici dialogul celălalt nu-l mai întăreşte..., conciliant încă): Măi dragă Adam, dacă nu ţi-ai propus să mă faci cu nervii, renunţă, băiete, la articolul ăsta!
A (zâmbeşte): Nu, domn' profesor!
B (oală sub presiune!): Ba da!
A (sincer...): Îmi cer scuze, chiar nu asta e intenţia mea...
B (şi-a mai revenit...): Păi n-o fi..., dar asta iese!
A (tace diplomatic)
B (în faţa unei halucinante revelaţii): Tu ai citit articolul lui Maiorescu??
A (stăpân pe cunoştinţele sale şi atins în amorul propriu): Da, domn' profesor, şi el aminteşte şi el face referire şi la unele aspecte mai puţin plăcute în legătură cu Eminescu...
B: (pierdut în spaţiu...)
A (filosofic şi justiţiar): ... şi mă întrebam dacă să le includ şi pe alea?
B (dând pe dinafară): Măi omule, tu ştii ce-i ăla un portret?..., el nu e numai roz... (conciliant, totuşi) Maiorescu îl caracterizează pe Eminescu şi cu bune şi cu rele...
A (nu se lasă): Da, domn' profesor, dar după mine nu este corect să aduc aminte şi de lucrurile astea! (ofuscat) ... adică ce rost au? (celălalt e pierdut în spaţiu, în timp ce A continuă cu aplomb) ... cam toate geniile aveau problema asta!... (sentenţios) Eminescu a fost unic prin felul cum a gândit! (îl învaţă pe celălalt) El nu degeaba a mers exact în adevărata soluţie prin care poporul român îşi poate redobândi independenţa spirituală!
B (pe nicăieri)
A (de neoprit): Eu vreau să-i scot în evidenţă aceste caractere!!
B (declarându-se înfrânt): Măi Adam, sigur n-ai ceva cu mine? Tu-mi ţii o lecţie despre Eminescu?!
A (lăsând de la el): Sigur n-am ceva cu dumneavoastră, dar nu pot să nu includ caracterele mai puţin favorabile lui Eminescu?
B (n-apucă să aibă replică)
A (rugător): ... să nu fiu de data asta corect... (zâmbeşte şmechereşte)
B (cu o rază de speranţă în... taste): Adam, eu te-am dezlegat de făcut tema asta! Mie nu mi-o prezinţi! Gata ai scăpat de grija pentru Eminescu provocată de Maiorescu...
A (necăjit şi un pic jignit): De ce? Unde am greşit?!
B (nu vrea să toarne gaz pe foc)
A (insistent): Sigur am greşit ce-am zis?! (trist) ... eu chiar vroiam să fac tema asta..., dar n-am vrut să includ partea aceea...
B (incapabil să mai susţină dialogul): Fă-o pentru altcineva, mie nu mi-o prezenta!
A (resemnat): Bine, domn' profesor!...
B (încăpăţânat ca un asin)
A (demn): Nu vreau să vă mai deranjez... 
B (acelaşi joc)
A (zâmbind trist): O seară bună!
B (răsuflând în sfârşit normal normal): Şi ţie!

Tabloul al II-lea
A trecut ceva timp (dar nu prea mult...) în care cei doi şi-au văzut fiecare de-ale lui. Decorul, acelaşi, cu mici schimbări, după  cum vrea regizorul: lumină, haine, cărţi, alte chestii privind cele două încăperi şi cele două personaje. Impetuos, A intră direct în subiect, în timp ce B pare pregătit de asaltul dragului său învăţăcel.

A: Bună ziua! 
B (având, parcă o presimţire...): Ce e, Adam?
A (continuă la fel de hotărât în mimarea cunoştinţelor): Domn' profesor, ştiu că mai era un cuvânt sinonim cu prim plan.
B (mai era? ce-o fi punând iar la cale? cum mai era? de ce nu mai e??)
A (acelaşi joc): Dar nu îmi vine în minte...
B (etete! că mimează lapsusul!...)
A (trece la ce-l doare): Îmi spuneţi, vă rog frumos? 
B (lasă-ţi, omule, treburile şi dă sinonim! ce sinonim?...): ??? 
A (înţelegător, îi explică celuilalt): Care exprimă ideea aceasta de prim plan...
B (încă nu răbufneşte, aşa că devine sfetnic): Păi de ce nu cauţi pe DEX on line?
A (expert): Păi îmi dă definiţia prim planului dar nu şi un sinonim!
B (incapabil de dispute filologice): Şi tu ce sinonim ai vrea?
A (în loc de răspuns, contextualizează în legea lui): Aduce în prim plan se potriveşte?
B (prostit, cade pe gânduri macabre...)
A (expert în filologie): Eu nu cred!
B (tot prostit, mecanic): De ce?
A (tot aşa, dezarmant de sigur): Păi nu-mi sună bine!...
B (la fel): Şi iar: de ce?
A (realizând nebănuite conexiuni): Fiindca e vorba de evenimente!
B (incapabil de ripostă, de argumentat, de... tot): Aşa.
A (este foarte sigur pe simţul său lingvistic, aşa că reacţionează provocat de placiditatea celuilalt şi devine categoric): Şi nu mi se pare corect să zic: aduce în prim plan aventurile sale cu...
B (curios şi foooarte uşor iritat): Bine! atunci cum zici? sau ce face?
A (n-are soluţie, o aşteaptă de la celălalt)
B (subit, cooperant): Reliefează??
A (stă la pândă, poate, poate apare cuvântul minune...)
B (încă mai caută, dar simte că... atmosfera din juru-i se-ncălzeşte): Scoate în evidenţă??
A (studiază variantele propuse de celălalt)
B (intrat în joc): Sună mai prost decât aşa.
A (bucuros că B îşi recunoaşte eşecul): Da.
B (înciudat, încearcă să fie ironic): Dacă zici tu... 
A (după îndelungă cugetare): Mai bine reliefează şi văd cum o sucesc ca să iasă...
B (aiurit de alegere): Reliefează aventurile sale???
A (nemulţumit de ajutor): Păi de asta zic că o mai sucesc.
B (bum!): Mai bine aduce în atenţie...
A (...)
B (bum, bum!): Pune în evidenţă...
A (...) 
B (bum, bum, bum, bum!...): Suceşte-o!
*
A şi-a amintit că i-a dat proiectul cu pricina profesorului, aşa că revine, vrând să afle cum i-a fost evaluat proiectul. B este într-un dialog încordat cu o elevă care nu vrea să asculte de sfaturile sale.
  
A (candid): Bună ziua, domn' profesor, vă deranjez iarăşi?:d (sic!)
B (îmbufnat): Spune, Adam...
A (îşi ia avânt): Aştept să-mi spuneţi părerea despre power point
B (cinic şi ironic): E perfect! Aşteaptă!
A (nu prinde poanta): Ok! (mai stă un moment): Mulţumesc.
B (acelaşi joc): N-ai pentru ce!

Dialogul e întrerupt unilateral de B, A nu-ndrăzneşte, deocamdată să intervină, îşi face de lucru prin cameră, iese să ia o gură de aer, mă rog, face ce face (imaginaţia actorului e liberă la improvizaţii!). B îşi continuă disputa. O încheie... în coadă de peşte, se duce să fumeze şi să se reechilibreze emoţional, revine şi... surprizăăă!?!

A (ex abrupto): Cum a ieşit, domn' profesor?
B (ufff! şi continuă dialogul cu copila
A (nerăbdător, dar bine intenţionat): ?
B (tot ufff! şi tot mai iritat de opoziţia fetei)
A (îşi pierde răbdarea): Domn profesor!!! vă deranjez (nu are niciun semn de punctuaţie, aşa că - lipsă didascalie...)
B (acelaşi joc)
A (începe să-şi piardă răbdarea: cum? lui nu i se răspunde??): ???
B (învins, lasă lucrul deoparte): Da, Adam !
A (revine la sentimente mai bune): Scuzaţi!
B (împăcat cu soarta, deşi butonează şi dincolo): Ok!
A (n-apucă să spună ceva)  
B (aiurit, nu sesizează că a greşit fereastra): Dar tot cum ai vrut ai făcut... 
A (aiurit el însuşi): Să înţeleg că nu e bine?
B (recunoaşte fals spăşit): Am greşit...
A (şi el aiurit)   
B (rânjet): Nu cu tine vorbeam, copilaş...
A (împăcat): Aha!

B (după o bucată buuună de vreme !): Buzz! Adam, îmi pare rău, dar nu merge! În primul rând, e mai mult scris de-al tău decât de la Maiorescu. În al doilea, tu faci un rezumat al articolului, nu o încercare de reconstituire a chipului Geniului, o definire a conceptului de geniu în viziune maioresciană. Geniul lui Maiorescu, întruchipat (aşa a fost să fie!) de poetul Eminescu!  Îţi primeşti nota (onorabilă) pentru munca ta, dar nu-i de prezentat în clasă.
A (sec): Am înţeles. O seară frumoasă!
B (uşurat): Şi ţie!


Şi mai trece o vreme, şi-nc-o vreme... Pentru B lucrurile par să reintre pe făgaş normal. Fătuca a renunţat să mai riposteze (n-a acceptat, nici n-a refuzat observaţiile făcute), iar A, se pare, s-a lăsat păgubaş în ceea ce priveşte flerul său literar. Se poate întoarce la ale sale, are de lucru pe o platformă şi ar avea şi ceva de postat pe blog. Îşi suflecă (metaforic!) mânecile şi dă să se apuce de treabă. De partea cealaltă, A este o vreme profund gânditor, apoi face vreo câţiva paşi prin cameră, apoi iar e-n faţa calculatorului şi socoate..., tot socoate. Apoi, fie ce-o fi!...


A (mieros): Bună ziua, domn' profesor.
B (iaaar!?)
A (același joc): Scuzați-mă că vă deranjez.
B (s-a dus pe apa sâmbetei bunătate de muncă!) (consolat): Spune.
A (același joc al amânării): Scuzaţi-mă că vă deranjez...
B (sastisit de-atâta protocol): Haaai!...
A (trece la subiect): Aş dori să reiau power pointul acela cu Maiorescu și Geniul...
B (e interzis, n-are reacție...)
A (modest și... orgolios): Nu pe notă... (lasă timp de gândire și apoi): Și aş dori să mă îndrumaţi...
B (nu prea mai are chef de aceeași discuție...): Tu trebuia să faci un portret al Geniului!... şi tocmai asta n-ai făcut... (recapitulativ și... profesoral): Deci: pentru Maiorescu, Eminescu e Geniul! Pornind de aici, îi atribuie nişte însuşiri cu care tu sau eu nu putem fi de acord, dar care corespund imaginii europene şi romantice a geniului...
A (iluminat de... un gând): Să înţeleg că trebuia să le includ şi pe acelea?
B (speriat de... gândul emulului): Care acelea? (adaugă, repede, repede): Tu ai doar articolul lui Maiorescu!!!
A (dezamăgit parcă): Da, doar pe acesta...
B (răsuflă ușurat): Da.
A: Domn' profesor, eu în proiect am făcut referire la viața lui Eminescu!
B (pe ton de reproș): Nu la geniu!
A (parcă ar fi înțeles ceva...): Aha! (feed back): deci trebuie într-un fel să generalizez aceste însușiri... (B - prostit, A insistă): Trebuie să iau cumva și din alte articole? (B plânge-n pumni, metaforic, bineînțeles, A supărat de lipsa de reacție a celuilalt): ? (așa că-și continuă avântat gândurile): Sau numai din Maiorescu... (derutat, merge ca pe sârmă...): ... numai ceea ce susține Maiorescu... că ar fi un geniu... (celălalt o mai fi conectat??): ?? 
B (obosit... metafizic): Adam, o luăm de la capăt...
A (sigur pe sine): Nu!!!
B (aceeași siguranță): Ba da! 
A (supărat de... lehamitea celuilalt): Off! (apoi, concesiv, cu milă, parcă): Lăsați... (consolat):O  să mai încerc odată (cinstit și uitând protocolul scrisului normal): ... și dak nu or ieși înseamnă k nu le am cu din-astea... (renunță la dialog și, protocolar): O zi bună, domnule profesor! Description: :)  
B (în sfârșit): Bine, spor!

  


sâmbătă, 24 martie 2012

Povestașul și condeierul (Nici nu știți ce pierdeți, ignorându-l!!)

Aici, fiule*, apare o problemă!
Se pune întrebarea: cum știe cel ce se crede posesorul harului de a crea lumi și direcții de viață dacă este „condeier” sau „povestaș” - în termenii aceluiași Mario Vargas Llosa?
Ce frumoasă, ce nebună!...
Hai să-ncercăm... diseminarea (horribile dictu!). Mai întâi, aș observa că amândoi scriu dintr-un soi de desperare (știi că prefer termenul!) existențială: și unul și celălalt cred că, fără scrisul lor, el și lumea n-ar exista: povestașul se știe (și chiar e!) organizator al lumii și, atunci, face ca trecerea lui pe pământ să capete un sens prin creație, prin reordonare permanentă a elementelor cosmosului, mereu aflate la un pas de... entropia care-i stă (stă, adică persistă!) în fire încă de la Facere; condeierul e mândru că a găsit, crede el, „rețeta” organizării infailibile a lumii și se crede, din această perspectivă, absolut necesar omenirii. Și, astfel, el însuși stă!!! Primul e înfrigurat, al doilea e mândru că există! Primul străbate jungle și inițiază poteci, al doilea merge pe... autostrăzi, făcând-o pe ghidul cititorului.
Condeierul a aflat, cândva, accidental și contextual, o formulă care i-a adus iluzia..., succesul clipei și, de-atunci, o tot repetă sigur că receptorul îl (și-l va) recunoaște în toate textele sale și-i împărtășește necondiționat punctul de vedere. El nu-și face nicicum probleme, este sigur pe el și pe..., crede el, previzibilitatea lectorului: crede că a aflat orizontul de așteptare al cititorului și-i oferă, cu toptanul, mostre ale presupusului său talent creator. Povestașul pleacă auzul la tainele Cosmosului și-ncearcă să le capteze sensul, conștient că greșelile de interpretare a mesajelor acestuia e profundamente nociv, primejdios (fatal, așadar!) pentru Lume. De aici, înfrigurarea căutării sale neobosite și responsabile. El caută întruna, condeierul crede că a găsit DEFINITIV!
Condeierul e mulțumit că există și-mparte celorlalți „lumina” pe care el o răspândește, povestașul, la polul celălalt, e mereu nemulțumit de ceea ce a descoperit și nuanțează, adâncește, stilizează, sau, dimpotrivă, simplifică. Primul crede necondiționat în succesul și infaibilitatea muncii sale, al doilea e nesigur, precaut și circumspect. Normal, primul ajunge, mulțumit, la artefacturi, la kitsch, al doilea, neliniștit, descoperă noul perpetuu. Condeierul creează serii, povestașul - unicate.
La pas prin lumea noastră cea de toate zilele...
Condeierul e meseriașul creator de acumulări, povestașul este revoluționar, prin el se produce doritul și spectaculosul salt calitativ, ceea ce creează el nu exista (nu există!), încă! Primul are, stabil, un public pe măsură, al doilea și-l cucerește încet, încet, dar definitiv..., unul strânge mediocritatea, celălalt culege, strop cu strop, elita! Lumea e mai frumoasă (mai plină de sens și de mister) după... povestaș, e mai fără speranță (infinit repetabilă, sufocantă) în urma condeierului! Comoditate versus efort - ambele, în mod necesar, intelectuale!
Să zicem c-ajunge, deocamdată! Așadar, s-auzim numai de bine!
* Evident, încerc să mi te-apropii, internautule, virtualule, docil-ascultătorule!!

Ce perfect aş fi fost dacă n-aş fi fost cum mi-s mândru că sunt!!!

Am încercat de vreo doi ani şi-o bucăţică, sub influenţa unor factori exteriori, dictatoriali, ultimativi, să-mi schimb modul de a fi. Am crezut că o fi bine aşa (nu comentez pentru cine-o fi MAI bine!), conform vorbei care spune că, dacă doi îţi spun că eşti beat, trebuie să te duci să te culci. M-am înşelat! Demonii mei, stăpâniţi cu mari eforturi (numai eu ştiu câte şi cât de mari!!!), debordează în începutul acesta de primăvară nebună, şuie, năucă... Şi-atunci, la rându-mi, cred, asemenea personajelor dragi mie, că Dumnezeu a avut o socoteală cu noi atunci când ne-a dat (şi dedat) Vieţii, că ne-a atribuit ŞI o fire şi-un destin cărora, precum Chira, Cosma, Ilie şi nefericitul Ismail, trebuie să mă supun, să le urmez chemarea, surd la comandamentele care ţin să-mi prindă-n chingi etice, sociale şi mai ştiu eu de care nestăpânitul meu spirit. Dumnezeu n-a făcut numai modele, numai fiinţe exemplare-n bine - altfel, la ce bună morala, etica?? Eu cred, de-acum, ca-n mai toată viaţa mea (mai puţin anii amintiţi), că trebuie să-mi (re-)văd de cursul firesc al existenţei aşa cum mi-o fac eu - numai eu -, surd la toate cele decaloage, coduri, chingi, frâne... Mă dedau din nou Libertăţii aşa cum o văd eu pentru mine! Atâta vreme cât nu atentez în niciun fel la tihna voastră, a tuturor, ce-aveţi cu felul meu de-a mă purta cu mine? Eeee! Şi totuşi, s-auzim de bine!
Şi ce chip... altfel răsare! Nu-i al meu..., al meu e oare?!
Şi, cum de mult am renunţat la atât de aşteptatele (de către tine, virtualule!!) poze, voi posta una din vremuri când încă nu eram atacat de temerile induse de alţii şi mai zburdam năucit de frumuseţea pământului şi de unicitatea destinului dat mie... Nebunia este-n firea mea şi nu pot s-o schimb în bunătate (nu cred că-i necesar să mai fac teoria aia de două parale, conform căreia nebun a fost, cândva, antonimul lui bun = obişnuit, cu minte, la locul lui)!!! Mă-ntorc la mine, fericit că încă mă recunosc! Nu m-am  (m-au) convertit decât parţial la banal, sunt (sper, încă) recuperabil pentru mine, cel profund! Ce perfect aş fi fost dacă n-aş fi fost cum mi-s mândru că sunt!!!

marți, 20 martie 2012

Nostalgii şi speranţe reactivate... (!!)

Căsuţele campingului de la Sâmbăta, în care, într-un târziu, vor dormi unii băieţi!
Diana (F) şi Carmen, împreună cu juniorul grupului...


Doamnelor şi domnilor, să fie vreo câţiva ani buni de când, într-o bună dimineaţă, ne adunam un grup de vreo 12, 14 copii şi doi profesori în Gara de Nord pentru a porni într-o adevărată aventură, pe atunci, dar şi acum: de capul nostru, fără nimic pregătit în prealabil, dar cu transportul asigurat de cei ce se (mai) ocupau, pe atunci, de educaţia extraşcolară a elevilor, cu ceva bănuţi calculaţi aşa, la inspiraţie, şi cu rucsacurile pline de merinde porneam spre mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, ctitorie a lui Brâncoveanu, pe urmele căruia se pornise expediţia noastră, după ce trecuse cu succes de etapele preliminare ale selecţiei la nivel de sector, de capitală... De prisos să adaug că cei mai "bătrâni" membri ai expediţiei erau vreo doi băieţi şi vreo trei fete care treceau într-a VIII-a...(de la E, clasa unde Romică era diriginte şi de la J, clasa mea de suflet, între cele de-a opta, clasa doamnei profesoare Duicu). Cei mai mulţi erau cei de-a VII-a, exclusiv E şi F, clasele unde eram profesor, respectiv diriginte. Aveam şi un prichindel care abia trecea a patra... (cam ilegal... pentru o expediţie a elevilor de gimnaziu!), fiul colegei mele de istorie.
Veneam, cum ştiţi tocmai de la... Ozana, vreo 26 de staţii cu tramvaiul 27! Asta pentru noi doi şi cei ai căror părinţi nu aveau autoturisme, dar nu conta şi nici nu ne purtam pică unii altora. Întâlnirea - cam la 7 şi 10 la peron! Ochi cârpiţi de somn, căscături discrete, zâmbete de circumstanţă... Părinţi grijulii...
Nu aveam emoţii! Deşi eram, acolo-n gară, înconjuraţi de părinţi fremătători... Indicaţiile emoţionate ale dânşilor se împărţeau, frăţeşte..., între noi doi şi propriile odrasle! Ce nebunie! Unde vom dormi? Cum ne vom descurca, asigurând atât fetiţele, cât şi băieţii pe timpul nopţii? Vom veni sigur după cele cinci zile prevăzute în planul nostru de expediţie? Dacă nu, cum îi vom anunţa?  Că telefoaneee...
      Izabela e gânditoare, Diana (E) e... bărbată, Carmen - îngândurată, iar Bogdan..., cine ştie încotro îi zboară gândurile! Cristi se-ascunde după Sebastian? Andu e blazat... Iar părinţii..., judecaţi şi voi! Nu! Vi se pare, nu mi-s umezi ochii!
Mergeam cu un accelerat până-n Braşov şi apoi, cu un personal spre Făgăraş... Oare unde-am coborât? E-o taină şi azi... Cred că până-n Sâmbăta, dar n-aş băga mâna-n foc. Poate Viștea...?
Am întrebat un sătean cum puteam ajunge la mănăstire şi ne-a indicat un drumeag cu macadam care ieşea spre munte. Copiii erau încă veseli la ora aceea a după amiezii, dar cam suferea de... sete. Proviziile de apă minerală se cam terminaseră. Lângă staţia RATA era un podeţ pe sub care trecea un pârâiaş cu apa limpede, limpede. I-am îndemnat, dar... copii de capitală!, cum să bea apă dintr-un pârâu neamenajat - argumentul meu cu Dunărea din care beam, în copilărie, atunci când nu mai rezistam setei n-au avut spor: le era sete de apă de... casă. Pe marginea cealată a drumului, două trei case ardeleneşti, cu porţi ca de cetate, de undeva de la geamul uneia cineva curios ne urmărea discret de după draperie.
Însetat fără margini, dar ținând la cutumele casnice și înfuriat de insistența cu care eram spionați,  Andu s-a îndreptat hotărât spre poarta ca de cetate și bătut insistent, apoi a așteptat. Chipul s-a retras pentru câteva clipe de lângă perdeau care-l camufla și... atât. Copiii au fost dezamăgiți de lipsa de reacție pozitivă, nu le venea să creadă că cineva că cineva poate să ignore cererea lor și totuși să fie curios/curioasă de copiii care stăteau exact peste drum, liniștiți și, clar, sufereau de sete. E drept, fie și în haine sport, lejere, de vară, copiii noștri erau elegant îmbrăcat, se vedea că nu erau din partea locului. Am încercat să le explic cum e cu reticența săteanului față de necunoscut, cu bătrânii și copiii rămași singuri acasă, în timp ce adulții erau plecați, probabil la câmp, cum e cu teama ancestrală de venetici..., n-am avut spor, mai mult i-am înfuriat, mai ales că unii dintre ei, la „țară” (cum se zice) sau în excursii cu părinții pe la mânăstiri, simțiseră pe cont propriu ospitalitatea caldă, gureșă, hâtră a țăranului moldovean. Romică asculta amuzat discuția noastră destul de animată. Copiii păreau cu mult mai convingători decât mine...

vineri, 16 martie 2012

Încă o rundă pe CARUSEL...

Dragă colectiv regăsit, la propunerea Mirelei - ea întotdeauna avea inițiative, țineți minte? - am hotărât ca răspunsurile care mai apar la Nu-i titlu să fie aduse sub umbrela acestei postări! Dacă n-ați înțeles, repet, titlul este dat de Mirela pentru runda a doua a discuției noastre!
Păi eu știu ce să zic... așa spontan aș numi postarea "Încă o rundă pe carusel"...Ce ziceți?
Va pupă aceeași blondă creață,
Mirela 
Şi nici n-am apucat să recurg la artificiul cu pricina că a şi apărut prima postare drăguţă pe noul nostru loc de-ntâlnire. Bineînţeles, tot Mirela este cea care deschide seria, iar eu, ca şi prima dată, coppy - paste textuleţul fetei!
pentru că viaţa de licean se poate compara cu un carusel, cel puţin asa a fost pentru mine. Multă bucurie, sentimente ameţitoare, când de fricâ şi când de fericire (depinde de orele care le aveam, asta apropo de ora de geografie sau de fizică, atunci când era vorba de frică) şi de fapt cred că toată viaţa este ca un carusel, când te înalţi, când cobori...
vă îmbrăţişez cu drag, Mirela
Draga mea Mirela, constat că optimismul, vitalitatea-ţi sunt intacte peste ani! Asta pentru că, încă, asociezi drumul sinuos al vieţii cu frumoasa şi mereu plăcuta jucărea a copilăriei, frumos colorată, mereu imprevizibilă, însoţită de mult zgomot şi de multă lume. Ideea ar fi că-n carusel nu te plictiseşti niciodată, compătimeşti sau eşti compătimit, te bucuri pentru tine - te bucuri pentru alţii Şi-apoi mai e şi muzica, întotdeauna gata să umple eventualul moment de linişte-acalmie-îngândurare... Fără a vrea să te supăr, îţi dau... temă pentru acasă: şi dacă n-ai bani să plăteşti caruselul, şi dacă eşti pe margine, dincolo de gard, CE FACI?
Şi eu te pup şi trag nădejde să se angreneze şi alţii! Repet: n-a dat pesimismul nitam-nisam peste mine, pur şi simplu, propun un exerciţiu de imaginaţie! Nu renunţ nici la deja consacratul meu: S-auzim de bine!
Iar dacă n-ai bani de bilet în niciun caz nu trebuie să stai pe margine... trebuie doar să pândeşti momentul când "paznicul" nu se uită şi să sari pur şi simplu în carusel, pentru că nu se merită să ratezi nici macar o tură. Iar dacă la un moment dat totuşi te vede "nenea paznicul" şi opreşte, să te dea jos, e cu atât mai palpitant să profiţi la maxim de turele făcute. Cred că fiecare dintre noi a făcut oricum suficiente ture cât să-i ajungă pentru toata viaţa, dar niciodată nu strică încă una în plus. Aşadar, cu bilet sau fără bilet, cu multă dragoste şi dor imens, vin şi eu, Maria, cu voi în carusel
Vai, Maria!, dar se poate? cum să nu te primim cu cea mai mare bucurie cu putinţă?! Discretă cum te ştim dintotdeauna, ai omis să ne dai un semn şi nouă, cum că ai prin preajmă! Păi draga mea!, în ceea ce te priveşte, eu, în calitate de responsabil de carusel, aştept muuulte amănunte privind ultimii ani petrecuţi departe de... (cum să-i spun???) şcoală, de centru, de dirigu'...
Aşa că, dacă-ţi face plăcere, eşti invitata mea la asumarea unei teme demult aşteptate şi, de azi încolo, mult dorite. Nu! nu-i pentru mâine şi nici nu sancţionăm întârzierea - pur şi simplu o aşteptăm (eu şi colegii de carusel) -, în cazul în care te... fâstâceşti, deşi eu ştiu că, din linişte, mai strălucitoare şi plină de miez iese vorba!
Ai zis ceva de locuri?! - nicio problemă, caruselul e-nchiriat în numele grupului XIIF97 (vezi ce grozav nume de cod i-am găsit instantaneu şi-n cinstea sosirii tale!!?), aşa că orice membru îşi are propriul loc... Cît despre tine, dacă eşti tot aşa cum te ştiu, te pot ţine, fără probleme, părinteşte, pe genunchi, poate ni se ostoieşte "dorul ăsta fără saţiu"...
Mar 20, 2012 01:55 AM
Draga Maria!
Îmi pare bine că ai dat tu startul, asta aşa să nu fiu eu cea care mereu are ceva de zis:) (râd în sine, aducându-mi aminte de anumite argumente bătăioase pe care le-am adus la un moment dat unei întâmplări anume..., poate domn` Diriginte îşi aduce aminte şi chiar şi Crisztina poate îşi mai duce aminte de gaşca noastră "tractoreasă", dacă îmi daţi voie să o numesc aşa).
Eu aş fi spus că nu ar fi dramatic dacă am sta pe margine, pentru că şi acest lucru este frumos, doar să priveşti şi să vezi bucuria înscrisă pe chipurile celorlalţi. Aş spune că "gardul" reprezintă, nu un obstacol, ci chiar o şansă de a îi putea observa pe ceilalţi învârtindu-se şi amuzandu-se de numai numai. Gardul ar fi, aşa, un fel de ochelari de plasă în culoarea roz prin care ai putea vedea partea bună a lucrurilor şi care să-ţi dea impresia că totul este aşa cum trebuie să fie. Şi, bineînţeles, prin ochelarii roz nu-ţi poţi pierde niciodată Speranţa că data următoare vei fi şi tu în mijlocul celorlalţi, bucurându-te de propria rundă pe carusel.
Vă pup şi vă îmbrăţişez pe toţi cu drag,
tot eu, Mirela.
În această clasă se petrec lucruri "grave" şi, în calitate de dirig', trebuie să vă atrag atenţia asupra acestui fapt! Hm! Mai întâi salut dubla moderare a postării, mulţumesc din inimă dragei mele Mirela pentru ajutor. Numai aşa se animă discuţia şi nu mai participă doar două persoane la ea!... Dar destul cu mulţumirile şi cu implicitele îndemnuri la... taclale! Să trecem la fapte:
- va să zică, una dintre cele mai liniştite dintre fetele mele, ruşinoasă şi timidă, care n-ar comite ceva supărător - dar mi-te... infracţional!! - nici s-o pici cu ceară, îndeamnă, aşaaa deodată, la fapte aproape penale (cacofonie intenţionată!!): săritul gardului, datul în carusel pe gratis şi pe furate, pînă te prinde paznicul... Hmmm! Nu e bine, dragi copii, nu aşa v-am învăţat, deşi pricep, ca voi toţi, ce vrea să spună Maria..., dar, de dragul discuţiei, fac... dirigenţie!
- şi mai grav, unul dintre "elementele recalcitrante" ale simpaticului nostru colectiv, "recidivista" Mirela, îndeamnă la resemnare, la privire de dincolo de gard şi la, eventuala, dotare cu ochelari de "plasă roz" (excelentă imagine poetică - ai un punct roşu pentru următoarea notă, dacă nu-i la temă sau la lectură...) prin care, precum leliţele din zona rurală sau mai puţin rurală..., să priveşti şi să comentezi ceea ce vezi, trăgând speranţa... Nu se poate!, asta nu-i atitudine specifică Mirelei!...
În concluzie, se întâmplă lucruri în clasa noastră! Până la următoarea oră educativă, tăticul sărută părinteşte toate odraslele sale minunate!
Şi nu mai fiţi timizi, intraţi în dialog!!!
P.S.: de dragul dialogului şi al creşterii audienţei, te rog, Mirela, să evoci cu... amănunte întâmplarea la care făceai referire. Socoteşte-o un soi de temă... plăcută, nostalgică, amuzantă!
20 martie 2012, 13:27 
Dragul meu tatic, la fel de grijuliu ca-ntotdeauna... sunt departe tare gândurile mele și într-o cu totul alta direcție decât cea de infracțiune (și acum o spun nu ca să te supăr, Mirelo dragă), dar de-a lungul vieții am învățat că nu e deloc nici plăcut, nici confortabil și nici firesc să stai pe margine și să privești. Într-o oarecare măsură cred că "toiul acțiunii" ne îmbracă viața mult mai frumos și mai plin. Aici, în sala noastră de clasă, cred că ne putem permite să sărim peste multe reguli ce ne-au îngrădit în cei patru ani de liceu:
- clopoțelul - care ne anunță că încep orele neplăcute, dar și că se termină orele dragi nouă;
- catalogul - să-l folosim doar pentru însemnări, și nu pentru note
... și cred că ar mai fi o groază de alte reguli pe care am putea să le înlocuim (lucru pe care noi l-am reușit încă din timpul liceului și mă bucur cu toată ființa mea că am făcut-o) nu ca să sărim din tipare sau din normalitate, ci pentru că regulile noastre cred că ne-au fost mult mai de folos decât cele impuse. Îmi cer iertare de depărtarea de subiect, dar îmi doresc să spun atât de multe lucruri adânci, frumose și atât de dragi, încât mi-e greu să găsesc o ordine a fiecărui gând.
Legat de tema pentru "mâine", e destul de greu și, mai ales, de mult de povestit încotro m-au purtat depărtările; spre bucurii imense, spre tristeți nebănuit de adânci, spre descoperiri nepătrunse, spre încercări eșuate, spre bătălii câștigate greu sau pierdute cu lacrimi multe, dar mai ales spre mine cea care am ajuns să fiu "mama" ce l-o sfădit pe tata...
tot Maria
Trăiesc (nu, nu neplăcuta, ci) inedita senzație a găinii care a clocit ouă de rață, iar apoi, după ieșirea minunilor din găoace, stă pe malul gârlei, neputincioasă în a-și ajuta puii, în a le da sfaturi..., în a... Experiența ei de (și de-o) viață i-e și, implicit, le e absolut inutilă...
Uimirea mă copleșește constatând ce condei redutabil ascundea Maria mea cea sfioasă... Nu pot să nu remarc dezinvoltura cu care, ca un mult încercat matelot, Maria ne mărturisește, discret însă, prin câte multe, mari și spectaculoase încercări i-a fost dat să treacă. Mă încântă ceea ce cred că emană scrisul tău, Maria, anume seninătatea pe care o afișezi (sper că-i reală), în ciuda celor pe care viața le-a așezat înainte-ți. Întrezăresc în colțul gurii tale un zâmbet dulce-amar, nu resemnat, nici blazat, ci, parcă, înțelegător la modul christic: Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!...
Am zâmbit cetind revendicările tale la regulamentul desfășurării cursurilor în clasa noastră... M-am bucurat că, asemenea Mirelei, crezi în revigorarea... virtuală a vieții de obște școlărească, postliceală. Caruselul Mirelei a prins, dar paradoxal, temerara care ne-ndemna la săritul, fie și ilegal, în carusel, pentru a-i gusta deliciile, chiar a avut parte, din câte scrie, de un adevărat muontain russe...
Vorba din final e prea subtilă pentru spiritul mea care, probabil, cel puțin din când în când, mai are parte și de... relaxări nedorite! Deci pricep că tu ești mama, draga mea! Dar de ce ești mama cumva exemplară care l-o sfădit pe tata - nu! Așa că, plin de bucurii nebănuite și cu speranțe, de-acum, îndreptățite, aștept deslușiri. Din suflet, același S-auzim numai de bine!
21 martie 2012, 01:34
Dragii mei!
Cred că am fost un pic prea melancolică în răspunsul meu şi am fost "acuzată" de resemnare... :) Nu RESEMNARE, ci RĂBDARE a fost ideea!
Dragă Maria, este într-adevăr frumos să fii în toiul acţiunii, cum spui tu, dar pe mine viaţa m-a învăţat şi că trebuie să ai răbdare şi, câteodată, să aştepţi până vine momentul potrivit pentru a-ţi putea îndeplini dorinţele, visele şi ţelurile. Întra-adevăr trebuie să rişti ca să căştigi, dar nu orice risc duce la câştig! Şi bineînţeles că nu mă superi, cum ai putea???
Şi, ca să revin la întâmplarea evocată mai sus, offf!, cum să încep?..., a fost odată o discuţie între băieţi şi Crisztina despre faptul că fetele din Tractorul ar fi un pic "mai uşuratice"; au discutat o pauza întreagă chiar înainte de ora de română, iar când aţi intrat în clasă, aţi observat că [draga de] Crisztina este supărată şi aţi întrebat-o ce s-a întâmplat. S-a deschis subiectul, iar eu, foarte "atinsă" în sufletul meu, m-am ridicat şi am strigat în gura mare: "Şi eu vin din Tractorul şi pentru asta nu sunt o "uşuratică"". Cred că exact cu această propoziţie a luat sfârşit debaterea, pentru că am izbucnit toţi în râs şi de atunci am fost numită "tractorista" înverşunată. Eu nu ştiu dacă cineva îşi mai aduce aminte, dar eu cu siguranţă...
Mă iertaţi, dar mi-am cam pierdut îndemânarea în ale scrierii. Cu acestea eu vă spun rămas bun, să ne revedem (recitim) curând!
Vă pup din nou, Mirela
[Am crezut de datoria mea de profesor de română, diriginte şi "tătic" să îndrept micile "scăpări" ale mesajelor voastre, fără a impieta asupra textului. Mai ales când e vorba de diacritice, pe care, de multe ori, nu e vina voastră că nu le folosiţi! Totul pe tăcute, făcându-vă şmechereşte cu ochiul!]
21 martie 2012, 13:00 
Hop și eu în carusel! Nu ai bani ca să urci!? Atunci nu sta și privi, fă ceva și fă rost de bani ca să urci. Cu cât îți dorești mai tare, cu atât provocarea e mai mare, pentru că nu există nu pot, ci nu vreau. Așa că, dacă nu reușești să urci de la început, e bine și mai târziu decât niciodată, important e să nu te dai bătut.
Începe să îmi placa genul ăsta de dialog! Apropo Mirela, îmi aduc aminte de faza cu „tractoristele”, dar cearta era dintre Mihaela Puiu și Krisztina..., chiar au fost pe punctul să se ia la bătaie. Ce mai vremuri, ce preocupări aveam, ajunsesem să fim un fel de "bisericuțe".
Vă pup, Ramona T.
PS: Scuze pentru diacritice, dar calculatorul meu are windows-ul în spaniolă.
Mărturisesc, în seara asta sunt un tip fericit, și am toate motivele să spun asta! Mai întâi, discuția în trei funcționa de minune! Mirela posta un nou răspuns, eu îl aduceam în Carusel, făcea doar o scurtă precizare ușor jenată de părinte care-și ajută copiii și amânam pe mai târziu răspunsul propriu zis. Apoi copilul Narcisa citea „Caruselul” și posta, încântată, un răspuns! Era deja mult pentru mine, dar nu suficient pentru... seara asta! Așa că am descoperit o poezie foarte frumoasă și potrivită situației dateîmi exprimam nedumerirea, cu gândul la vreun alt copil, sau poate tot Narcis - postată tot ca răspuns, m-am crezut spontan și am dat tovarășelor de carusel temă de casă, dar..., asta e,  poezia fusese postată de „recalcitranta” și „tractorista” de... Mirela. Capacul? Pentru cine nu știe, ni s-a alăturat în carusel și draga de Ramona, căreia îi pun eu, nostalgic, diacritice, cu gândul la alte diacritice... pe care le pune pe-acolo ea, gândindu-se și la mine... Așa-i, Ramona? Promit răspuns așezat pe mâine seară!
P.S.: chiar, Mihaela pe unde e? oare n-a anuțat-o nimeni că pe vreo trei-patru postări ale blogului meu se-adună clasa? Nu se poate să lipsească Mihaela! 
 22 martie 2012, 11:57 
Salutică, drag tătic și salutică, dragele mele. Îmi dați voie să urc și eu? Îmi aduc aminte cu mare drag de, cred eu, prima excursie a clasei, la TIB. Pe lângă peripețiile legate de permisul meu de fiică de ceferist (de unde aveam eu să știu că voi deveni ceferistă?), îmi aduc aminte de prima mea experiență în ale caruselului. Cu care dintre voi m-am dat în montagne russe în parcul de distracții din București? Cred că Mirela sau Ramona erau lângă mine, ceea ce îmi aduc aminte e că eram albă toată după ce m-am dat jos, îmi tremurau îngrozitor de tare picioarele și nu o să uit vreodată mustața zâmbitoare a dirigului care mi-a zis: Andreea, mai vrei o tură? Atunci nici dacă mi-o plătea dirigu nu m-aș mai fi dat. Daca nu mă însel, am zis că nici nu o să mai pun piciorul vreodată în așa ceva... și..., surpriză..., parcurile de distracții și în special montagne russe -ul au devenit pasiunile mele. Ador senzația aia pe care ți-o dă viteza, învârtitul și statul cu capul în jos. De fiecare dată mă gândesc, oare o să scap cu viață de aici? Dar deși există riscuri, o iau de la capăt cu zambetul pe buze și cu aceeași licărire șmecherească în priviri pe care probabil o cunoașteți. Și tactica asta e valabilă la toate provocările din viața mea.
Dirig drag, înainte să postezi comentariul meu, ai grijă de virgulele care îmi lipsesc, dacă îmi lipsesc, și de "ii" pe care i-am mâncat sau nu..., că niciodată nu am fost bună la pus "ii".
Mulțumesc!!!! A voastră colegă, Lupița A
Vedeți? Nici n-am apucat s-o evoc până la capăt, c-a și apărut!... Cine altcineva dacă nu năstrușnica și mereu pusa pe șotii Andreea! Parcă a fremătat de bucurie chiar și postarea, a simțit că riscăm prea tare s-o dăm pe melancolică filosofie...! Cât despre momentul evocat, cum să-l uit?, tu Andreuța! Mai întâi ți-aduc că a fost și-un pic de ambiție din partea voastră, a ta, mai ales: erau în preajma noastră șaguniștii și nu numai ei, care cu Bog în frunte, spre disperarea mea, s-au urcat primii în drăcia aia care spui că-ți place și azi..., iar eu tremuram, adică tremura inima-n mine, și pentru voi și pentru năbădăiosul meu fiu. Să nu uităm că mai devreme reușisem să vă fentez în privința mersului la acea barbarie, pe vremea aceea, numită Mac Donald's, la care Bogdan cu nebunii lui, inclusiv Miță, devenit mai târziu vedetă... mă anunțase că se duce, în ciuda opoziției mele (era departe, undeva tocmai pe bulevard și mă temeam că nu e timp de-ntoarcere...)! Și v-am dus, în același Herăstrău, la Muzeul Satului, care v-a încântat până spre... plictis total, așa că parcul de distracții a venit ca o... compensație, ca să nu-mi reproșați că rebelii se-ntorseseră la timp și mai și povesteau ce grozav e la Mac... Și-acum amețesc, amintindu-mi cum vă urmăream în monstruozitatea aceea? Să fi fost Ramona cu tine? - tot ce se poate, pentru că și-n „mutulică” cel rușinos zăceau neștiute porniri spre nebunii tinerești! Ce mai! A fost grozav! Iar tu m-ai înviorat încă o dată cu neașteptata și multașteptata intervenție de azi. Bine-ai venit în carusel, Andreea! Te pup dulce!
Cât despre cele semne, nicio grijă!, le execut pe dată, de te miri și tu ce corect mesaj ți-a ieșit! Și, ca să te fac (măcar) să zâmbești, să știi că mai degrabă îmi scapă în intervenția mea...Pupă tata! Și să nu crezi în minuni? Exact acum când termin, cine crezi că bate la ușa virtuală?? Ai ghicit: Ramona!
22 martie 2012, 13:19
RECORDARAS AQUELLA QUEBRADA CAPRICHOSA
a donde los aromas palpitantes treparon,
de cuando en cuando un pajaro vestido
con agua y lentitud: traje de invierno.

Recordaras los dones de la tierra:
irascible fragrancia, barro de oro,
hierbas del matorral, locas raices,
sortilegas espinas como espadas.

Recordaras el ramo que trajiste,
ramo de sombra y agua con silencio,
ramo como una piedra con espuma.

Y aquella vez fue como nunca y siempre:
vamos alli donde no espera nada
y hallamos todo lo que esta esperando.

Pablo Neruda
Aceasa este varianta originală, în spaniolă, a unui sonet de Pablo Neruda. În română ar suna cam așa:

ÎȚI VEI AMINTI PRĂPASTIA CAPRICIOASĂ
din care s-au înălțat miresme înfiorate,
din când în când, o pasăre învăluită de ape și amorțeală:
penaj de iarnă.

Îți vei aminti de darurile pământului:
parfumurile irascibile, noroaiele de aur,
ierburile tufișului, rădăcinile nebune,
spinii vrăjiți ca niște săbii.

Și de data aceea a fost ca niciodată și ca-ntotdeauna:
să mergem acolo unde nimic
nu așteapta și vom găsi toate așteptările.

Poate fi și ăsta un răspuns, sper să vă placă. Cu drag, Ramona.
PS: De Mihaela eu chiar nu mai știu nimic de la terminarea liceului.
Evident, îți mulțumesc din suflet, deși, dacă te vei întoarce vei vedea, melancolica și frumoasa poezie a chilianului a venit tocmai după o explozie de optimism a unicei Andreea! Care Andreea evident că m-a molipsit și pe mine... Mă întrebam: oare pe vremea Universalei vă voi fi vorbit de Pablo Neruda și de viața lui plină de lovituri nedrepte? Sau oare l-ai descoperit singură în Spania? Oricum ar fi, sunt fericit: copiii mei citesc, citează, transmit și altora poezii! N-a fost în zadar! Felicitări pentru sensibila traducere!
Dând-o pe chestii mai omenești, nu mă supăr (ceea ce se traduce prin: te rog) dacă-mi trimiți, în format email, poezie spaniolă contemporană, sau, dacă e, ceva gen „carte vorbită”, un Lorca, un Antonio Machado, ba chiar și un străbunic Gongora. Tot așa, vreun link cu vreun spectacol de teatru cu, să zicem, Bodas de sangre (Nuntă însângerată) a aceluiași Lorca... Mi-ar mai trece doruri rămase doar doruri...
Așaaa! draga mea Ramona, nu-i așa că nu te superi pe mine dacă-ți atrag atenția că, de emoție, ai uitat să traduci prima terțină?
Despre Mihaela știu numai că e profesoară în Făgăraș, alte detalii n-am... Chiar cu nimeni n-a păstrat vreo cât de slabă legătură?  Ea nu simte nevoia revenirii pe vechile cărări?? Oricum, noi (cred că nu greșesc...) o așteptăm cu drag!
Te îmbrățișez cu toată dragostea și... sper că nu te-am inoportunat cu ale mele..., cele bătrânești. Tot norocul pământului să se abată asupra ta!
22 martie 2012, 14:06 
Corect, interventia mea a avut ca scop iesirea voastra din starea de melancolie! E buna si asta, dar in doze mici si rar. Lasati-ma sa va injectez prostioare a la Andreea. Sa nu credeti cumva ca anii m-au schimbat...in bine :)) Tot pusa pe sotii sunt! Pupici!
 Și s-o crezi tu că nu-ți voi răspunde pe măsură!, că dacă n-om imprima noi doi veselie și optimism acestor tineri și cosmopoliți frați și oameni... - viitor de aur... - cine s-o facă, tu, Andreea? Voi continua mâine, acum îmi cad ochii-n gură de somn... Pupiiiiiici!
23 martie 2012, 00:04
Caruselul

Şi viaţa e un carusel...
Luminile te-nalţă, griul te coboară,
Cerul te revarsă, pământul te doboară,
Fiorul îţi redă echilibrul...
Fragil, îţi mai doreşti un ciclu...
O toamnă zbuciumată
Şi-o iarnă-n hibernare
Lascive te îmbie
Să uiţi de primăvară, vară...
Şi nu poţi să pierzi neantul
Şi să sfârşeşti inelul,
Care te trece din răsărit spre ieri,
Din cocon în himeră,
Din miez în fărâmă,
Din extaz în vrie,
Din suflet... într-un suflet...

Că viaţa e ...

O liană de care te agăţi,
Ca să tot cazi...
Dintr-un carusel,
Într-un carusel...

Mai întâi m-am necăjit, pentru că pe voi nu mă pot supăra. Voiam să strig: Trişeeezi!, mi-am revenit iute, imediat după postare, şi mi-am spus: e prea atentă la redactare, nu pierde NIMIC!..., deci e autoare... şi m-am înduioşat! Şi iară m-am înfuriat: de ce nu ai semnat?? Şi iar am numărat până la, şi iar mi-a trecut, şi iar...  Eu încerc o dată: Claudia? Vă rog totuşi, asumaţi-vă textele, fie ele mărturisiri, fie, mai ales, încercări literare. Vă rog! 
Orice trepidaţie a textului meu nu este întâmplătoare!
23 martie 2012, 03:57
Mii de scuze... Nu vă necăjiţi prea tare... pur şi simplu am uitat să-mi adaug semnătura (din grabă) şi, în consecinţă, merit o urecheală zdravănă, chiar şi de la distanţă...
Un trişor inofensiv,
Claudia
Mândru mi-s! Şi încă de două ori! Mai întâi şi mai întâi pentru c-am ghicit-o pe draga de Claudia.
Mai apoi, pentru că a reacţionat la "aspra"-mi mustrare! Ce dirig' autoritar, chiar şi peste ani!
Şi-n al treilea rând, bun venit în caruselul Mirelei şi al meu, Claudia! Spune-ne o poveste din liceu! Te rugăăăm!
P.S.: Scuze, şi eu sunt umanist! Stau, aşadar, rău cu numărătoarea...
 22 martie 2012, 17:47
Înăuntrul nostru ardea o flacără a amintirilor, a tot ceea ce a fost frumos în acei ani de liceu, şi iată că doar o mică scânteie a fost de-ajuns, ca noi să punem "mâna pe condeie" (pe tastaturi) şi să înşirăm dragi amintiri. Tot citind rândurile postate, dar mai ales avertizarea Mirelei, de-a mă face un pic atentă, doar printr-un telefon, m-a făcut şi mai curioasă şi mi-am zis: să sar şi eu în Carusel, chiar dacă unii s-au încălzit deja şi au făcut câteva ture. Anii de liceu au fost dintre aceia [deosebiţi], cei mai frumosi, care ne-au marcat, într-o oarecare măsură, pe toţi, cu emoţii când "dădeam lupta cu fiara" (profu´ de economie) sau când ne aduceaţi aminte că suntem profil uman şi ar trebui să nu avem 10 la mate. Acei ani au însemnat foarte mult pentru noi!, dovada: cat de repede se posteaza pe aceasta pagina. Ce-mi place cel mai tare este, ca unindu-ne gandurile si povestind ceea ce am trăit, retrăim cu şi mai multă emoţie şi plăcere (asta pentru că unii dintre noi nu ne mai amintim chiar tot), dar se pare ca împreună suntem [chiar şi peste ani] un TOT. Vă pup pe toţi, Nico.
Şi eu mă bucur că ne-ai găsit, Nico, deşi cred că avertizarea e şi în comentariile la postarea precedentă! Îi aşteptăm cu drag şi pe ceilalţi pentru că, aşa cum observai tu, nu toţi ne mai amintim... totul şi, atunci, orice fărâmă de gând al unuia îşi poate afla continuarea în povestea altuia. 
Preluând şi dezvoltând o imagine din textul tău, aş spune că noi, cu toţii, am realizat un formidabil portret de grup pe care viaţa l-a transformat într-un puzzle, iar acum nu facem altceva decât să punem, fiecare, bucăţile aflate în posesia lui la locul potrivit... Încet, încet, ne va ieşi... Chiar..., tu n-ai nimic de adăugat la povestea cu... "tractoristele"?
Apoi, observ că lipseşte de-o bună bucată de vreme, iar vorba ta, Nicoleta, cea care a aprins flacăra aceasta... Pe unde s-a ascuns Ana (Anăăă!), de nu mai dă niciun semn... grafic? Nu-i nimic!, cu ea mă mai întâlnesc prin Prund, o "cert" eu...
O poveste de pomină despre care aş vrea să vă mai amintiţi, de printr-a douăşpea, când dl. prof. Cioc devenise director, le priveşte pe dragele mele "pete de culoare" identice ca... picăturile de apă şi de pepsi (ei pe unde-or fi? erau tipi de gaşcă pe vremuri!...). Mai ţineţi minte? Era o zi cu două - trei ore cu mine, ca la uman... Începuse să miroasă a primăvară..., dar şi a sfârşit de liceu... Se mai chiulea mai mult, sau mai puţin discret... Şi a venit cu o falcă-n cer şi una-n pământ domnul director, să mă anunţe că-i găsise pe dragii mei băieţi la "Baie"... Băieţii, spăşiţi, îşi recunoşteau, cu privirile-n pământ, infracţiunea şi promiteau să nu se mai întâmple... 
Ei şi...? mai departe??? 
23 martie 2012, 11:51
Mică abatere de la sistem: de obicei pun data doar când voi îmi trimiteţi răvaşul vostru..., de data asta însă trebuie să punctez şi-aici că Ramona mi-a făcut un dar de suflet şi, mai mult decât atât, a fost de o emoţionantă promptitudine, am gândit: cineva, acolo, în sud, mă (foarte) iubeşte! Acum am o întreagă bibliotecă video-audio de literatură (poezie) spaniolă. Nu am cuvinte pentru a-ţi mulţumi, Ramo!
23 martie 2012, 09:42
Ehhheii!! Cum să uit excursia la TIB!!! Andreea, şi eu am fost în trenuletul curajului cu voi, :))) şi am făcut pe mine de frică!!! Ha ha ha!!! De atunci nu mă mai dau în aşa ceva, oricât de sigur ar părea!!! A fost o excursie frumoasă, cred că a fost prima noastra excursie ca şi colectiv. Era clasa a X-a, nu?
Întâmplări în clasă au fost multe, ceea ce nu pot uita, bineînţeles, a fost atunci cand am facut pe 'bătăuşa de Tractorul', upsss!! Neînţelegerea cu Mihaela Puiu.... Ups!! Firea mea de nestăvilit. Aşa sunt eu, atunci când e vorba de dreptate, merg şi acum până în pânzele albe, dar am dobândit un pic mai multă înţelepciune, şi acţionez pe o cale mai... diplomatică!!! :)))
offf, offf, măi, măi!!!
Cine îşi mai aminteşte??? Toată lumea, bineînţeles, doar a fost şi ora de dirigenţie ad-hoc!! :))
Vă pup pe toţi!!!
Kris
Mă-ntreb cumva sfios, mă socoteşti şi pe mine-n colectiv, Kris?... Cât despre an, sigur a fost într-a X-a, că altfel n-ar fi fost şi Bogdan licean şi participant..., la concurenţă, în cursa caruselului nebun! Sigur că eu nu pot fi în toate (nici măcar în majoritatea) amintirilor voastre!... Dar îmi place, încă îmi place!, să cred că eram lângă voi şi-n... lipsă! De altfel, cred că-mi spuneaţi mai toate poznele tocmai pentru a putea fi în temă dacă se iveau probleme (din afară, din interior!!). Pentru că tot ai evocat, fie şi foarte scurt (discret) două momente... fierbinţi în care-ai fost implicată, eu tot nu mă pot dumiri cum tu, cea năvalnică (chiar aşa erai, cum singură recunoşti!), ai putut să stai atâta timp în bancă alături de Gabi, care era, zic eu, "mimoza" clasei, gata să reacţioneze la cel mai mic vânt potrivnic... Cu ea (şi nu numai cu ea!) deveneai subit îngăduitoare, aproape (am zis aproape!) protectoare. Doară erai lider, ce Dumnezeu! Nu ştiu la care oră atipică de dirigenţie faci aluzie, dar eu mi-amintesc cu multă emoţie de aceea de la familia Dodo, când în afară de câteva excepţii (care ca-ntotdeauna confirmau regula...) am fost cu toţii foarte... activi!... Sunt şi poze de-atunci! Cred că eu sau Ana ar trebui să-i atragem atenţia Izei că există acest blog şi că, fără ea, parcă nu suntem cu toţii! Ea era de-a noastră! Nu?! Tot sper că nu ai reticenţe sau supărări în ceea ce mă priveşte!... Cu dragoste maaare, AN
25 martie 2012, 10:45 
Dragă Mirela, te rog să propui, încă o dată, un titlu de postare. Cred că sunteţi de acord: Caruselul s-a (cam) umplut! Trebuie, aşadar, să căutăm un... iaht, o barcă sau, de ce nu?, o căruţă cu covilitir! Ce zici? Ce ziceţi? Aştept reacţia ta şi a celorlalţi participanţi la inedita, dorita, mult aşteptata noastră călălorie... virtuală!
Considerând important momentul, l-am fixat la începutul intervenţiei! Cu drag, AN! 
25 martie 2012, 10:39 
Haideți să haidem!
Și să vă povestesc, dacă tot m-ați rugat așa de tare, o întâmplare din anii de liceu, mai precis din vacanța de vară de după terminarea clasei a X-a (dacă nu mă înșel), când am fost, alături de alte coleguțe drăguțe și zbanghii, în tabără, la mare...
Ei bine, personajul principal... Mihaela (prietenii știu de ce!), dornică să acapareze căldura și gingășia soarelui, s-a trezit, după o zi întreagă de plajă, roșie, roșie, roșie... pe tot corpul (se pare că a avut parte de un soare cu dinți!). Tragedie... și pentru ea, dar și pentru noi... Mai mult pentru noi, cred, din cauza inegalabilului miros suav de iaurt răscopt cu care își alina durerile trupului, dar și a priveliștii încântătoare oferite de cele două piciorușe învelite în iaurt (rețetă de la bunica!), expuse pe perete. Și, pentru că roșeața îi ardea tegumentul atât pe exterior, cât și în interior, savura o sticlă de pepsi de la dozator, cumpărată numa' și numa' pentru suflețelul ei. Iar noi, care împărțeam aceeași cameră cu ea (nu și același pat), eram cu nervii... În consecință, a trebuit să luăm măsuri, nu-i așa? Și pentru că era foarte însetată, draga noastră colegă (pe care o am în suflet și în gând), ne-am hotărât ca, atunci când va pleca la duș, să o ajutăm puțin... I-am completat lichidul din sticlă cu un supliment... pastă de dinți, ulei de plajă și alte substanțe nutritive. Nici nu a observat că sticla era mai plină, ca sa zicem așa... Și, stupoare... i-a plăcut foarte mult gustul, încât a golit sticla!! Și cui i-a fost rău după aceea? Dar cine s-a speriat cel mai tare? Toate din cauza soarelui, nu-i așa, fetelor? Dorește vreun suflet rebel să continue povestioara?
Vă pup, ștrengărițelor!
P.S. Mihaela, sper că nu te-am supărat prea tare...
Claudia
Dincolo de faptul că întâmplarea e grozav de amuzantă, povestită cu har și cu... final deschis, no comment! reiau altfel îndemnul Claudiei: nu fiți timide, ștrengărițelor, continuați! S-a spart gheața! Iar cine se supără și după atâta vreme..., tăiem nasuuuu'...!
26 martie 2012, 02:23
Eheeee..., da, aşa este, ne-am îmbătat de atâta Parfum de iaurt în cameră :)), dar, pe lângă acest lucru, am avut parte şi de o întâmplare mai puţin amuzantă, care cred chiar că ne-a şocat un pic, momentul în care Ramona (sper să nu greşesc) a căzut pur şi simplu din picioare de la atâta arşiţă... Dar deh! Soarele era atât de îmbietor, că se pare că nimeni nu i-a putut rezista. Alergam din "colţ în colţ" - de parcă plaja ar avea colţuri:)) - şi nu ştiam ce să facem mai întâi... Nu mai ştiu dacă vreuna dintre noi a pălmuit-o un pic, în încercarea de a o readuce la "normal", dar până la urmă asistenţii de la punctul sanitar au reuşit. A fost oricum o excursie de pomină, vă pup pe toţi şi mai aduceţi completări dacă va mai aduceţi aminte câte ceva.
P.S.: O să mă mai gândesc la un nume de postare, să vedem ce mai îmi trece prin "căpşor".
Ptiuuu!, bată-te norocul să te bată!..., noroc cu P.S.-ul, altfel nu-mi dădeam seama că eşti Mirela, cea năstruşnică! Sau mă-nşel??
26 martie 2012, 02:29
Ah! Şi încă ceva! Dacă tot vine Sfânta şi Frumoasa Sărbătoare a Paştelui, poate ne daţi TEMĂ pentru casă, aşa ne mai dezvoltăm arta scrierii, că eu sincer am cam uitat-o de când lucrez numai cu cifre... zâmbitoare ca întotdeauna, vă pup:)
Acum sigur e aceeaşi dulce persoană de mai sus! Se vede uşor, datorită conectorilor (v-am zis-o! - ăsta-i un termen tehnic apărut după ce voi aţi terminat şcoala şi se referă la elementele de legătură dintre două texte, elemente ale textului etc.)! Nu ştiu cât de inspirat sunt... Ce ziceţi de "Praznicul Sfintei Sărbători a Învierii Domnului - între proiectare şi... realizare"? - păstrând însă tonul hâtru care vă caracterizează, nu cu texte lacrimogene care nu şi-ar afla nici locul, nici rostul. Chestii de genul: aventura alergatului după... ingredientele necesare sărbătoririi tradiţionale, mers la munte sau la mare... (?!) sfârşit în domiciliul... stabil! Năzbâtii legate de... Sau ce altceva vă trece prin căpşoare... E bine oare??...  
P.S.: Titlul nu e titlu, e o... orientare a conţinutului textului vostru... nenăscut!
26 martie 2012, 13:05 
Gabi este și va rămâne o persoană spacială în inima mea. Întradevar, o fire dificilă, Gabița noastră. Însă noi ne-am înțeles încă din prima clipă, încă de la examenul de admitere. O protejam? Cred că da. :) Ea era mai retrasă, mai timidă, mai cu capul în nori... și băieții i-au ghicit slăbiciunile și o tachinau mereu (Alin și Călin) Iar eu, bodyguardul ei, o scoteam din ghearele lor. Câteodată îi lăsam să o chinie puțin și mă amuzam și eu!! :)
Dar, daca vine vorba de băieți..., ia spuneti, fetelor, acuma, drept, că nu ați fost amorezate, care de Alin, care de Călin? :) Platonic bineînțeles....Sper că nu e un subiect tabu!!! :)))
Domnule Diriginte, trebuie să facem apel să intre și băieții în discuție, doar Pușu ne mai iubește, singurul care are curaj să se dea în carusel cu fostele colege!!! :)
Va pupă Kri pe toți!!!
Eu voi începe așa: și noi te pupăm cu drag și dor, Kris! Și acum să deapăn... Mai întâi, cred că tu ai fost prima care m-a lămurit că „dracu' nu-i așa de negru cum pare”: Gabi mă aștepta, mai ales printr-a noua, ca s-mi spună câte-i mai făceau băieții, pe ei îi certam în zadar: o țineau pe-a lor, nu fac decât să glumească, dar Gabi... Hotărât să iau măsuri drastice (vorba vine!), te-am chemat la o... plimbare în doi și, uite-așa, am văzut încă o dată că, dincolo de firea ta năvalnică, se afla o fată lucidă, în stare să evalueze corect faptele. E-adevărat: uneori îi luai apărarea, alteori... nu te dădeai în lături de la farse nevinovate, copilărești!
Așaaa, cu băieții e-o-ntreagă poveste! Erau scheieni și atunci aveau, în ochii noștri, ai celor veniți de prin oraș, o reputație nu tocmai... Ceea ce n-a fost cazul: educați, veseli, prietenoși, adică prieteni de nădejde, cu oarece porniri spre gesturi, firești, credeam eu și mai cred, spre gesturi ceva mai... libertine (în limitele bunului simț!), Alin și Călin avea și... șarmul lor aparte: frumușei foc, se completau perfect, Alin era cu inițiativele iar Călin adopta aerul spășit al lui „am greșit” atunci când ajungeau în... instanță, deși amândoi o făceau... lată! mă amuză și-s convins că vă erau dragi băieții voștri dintâi, că Pușu a venit într-a zecea! Nu știu cum să dăm de ei..., poate Ana..., se mai întâlnește cu părinții lor prin zonă...
Dar de isprava (și-a) lor de la „balul bobocilor” în care-au fost incluși elevii din prima generație de seminariști vă mai amintiți? Cu Iulian, fostul lor coleg din gimnaziu... Vă mai spun eu! Acum, vă mai pupă o dată dirigul și se duce la nani - miezul nopții - mâine, serviciu pe școală - venit de la 7:30 (plecat: 6:50)!!
27 martie 2012, 09:12 
Tocmai ce am tras o porție bună de râs citind despre amintirile voastre legate de tabăra la mare! A fost de pomină, cu siguranță, iar eu nu am cum să uit mai ales episodul când am făcut insolație și am leșinat pe plajă. M-am trezit că o rusoaică îmi ținea picioarele în sus și cineva îmi turna apă pe față. După care au apărut salvamarii, unul mai inteligent decât celălalt, m-au pus pe targă dupa care unul tragea într-o parte, iar celălalt în cealalta. Când în sfârșit au ajuns la punctul sanitar, nu știau cum să mă așeze pe pat, așezat sau întins. Apoi a venit partea cea mai dureroasă, când nu îmi găseau vena ca să îmi facă un calciu. Așa că mi l-au injectat în dosul palmei și am avut mâna umflată câteva zile.
Cât despre Mihaela, a fost criminală. Nu cred că m-am mai distrat vreodată atat de tare ca atunci. După faza cu sucul, țineți minte că ne dădeam coate și chicoteam toate, fiindcă pe emulsia de plajă pe care i-ați pus-o țn suc scria ceva de genul că în contact cu acizii explodează? Mai țineți minte când venea noaptea de la discoteca și noi țncuiam ușa ca să nu mai intre? Sau când i-am băgat în pat, sub cearceaf, o broasca gonflabilă? Dar că eu a trebuit să o suport tot drumul până la mare, fiindcă nu vroia nimeni să stea lângă ea, deoarece a vomitat tot drumul? Eu îmi aduc aminte perfect vacanța aceea, numai că ar trebui să scriu aici până mâine toate fazele care s-au petrecut atunci.
Acum să trec la alt subiect, cel propus de Kris, băieții. Mie mi-a plăcut de Călin (să văd acum care mai aveți curajul să recunoașteți!?), întotdeauna mi-au plăcut blonzii, drept pentru care și soțul meu este tot blond. Nu știu dacă vă mai amintiți episodul în care Călin, într-o pauză, nu mă lăsa în pace cu glumele lui "proaste", drept pentru care a primit de la mine un caiet direct peste față, după care m-a alergat prin toată școala. Noroc că am ajuns prima la baia fetelor și am scăpat nevătămată.
Și acum, aș avea o propunere pentru o nouă postare. Ce ziceți de AMINTIRI...ACUM SCRISE!
Cu drag, Ramona. 
Draga mea Ramona, la ușa postării așteaptă două contribuții și ard de nerăbdare să le citesc! Dar textul tău este savuros, nemaipomenit de bine scris și de plin de haz și de har, așa că realmente mă obligă să zăbovesc un pic pentru a puncta nestăpânitul meu râs provocat de cele evocate de tine! Și ce memorie! Ce amănunte absolut fabuloase!... Bravo, Ramona! Sincer, te rog să mai scormonești prin cufăr și să mai scoți asemenea adevărate perle! Te îmbrățișez cu părintească dragoste!
27 martie 2012, 12:22 
Îmi cer iertare de absența, motivată din păcate cu tot mai deasa întâlnire a depărtării de astă lume. Mi-e drag să resimt aceeași fâstâceală și rușinare față de profesori pe care o aveam când lipseam de la ore..., sunt în aceeași piele. Lecțiile mele erau pe 90% învățate daca eram prezentă, însă, dacă lipseam, parcă nu mai înțelegeam nimic. Așa și acum, am lipsit câteva zile și deja parcă nu mai pot ține pasul cu voi. Dirigul meu drag, când am zis că sunt "mama" ce l-o sfădit pe tata, gândul m-a dus la iarna (dacă nu mă înșel cumva, chiar ultima petrecută sub cloșcă <acesta sunteți d-voastră>), cănd am venit să vă colindăm; și mi-e tare dragă acea amintire pentru că am fost liderul de program și-mi amintesc că tare drag v-a fost acel colind, că ne-ați pus să-l mai cântăm o dată. E adevărat că sunt și mamă și o spun cu tremur în glas că m-a fericit bunul D-zeu cu doua minunății mari cât El: un fluture de băiat și-o buburuză de fată.
De Mihaela vă pot spune doar că m-am întâlnit cu ea, întâmplător sau nu?..., la maternitate, când am născut-o pe mândra mea Ioana și-mi amintesc că până și acolo m-am contrazis cu ea pe tema "venirii berzei" servită ca minciuna unui copil de 4 ani. Concluzie: e neschimbată!! Adăugire: și ea urma să fie mamă - era în 2008.
Andreea, te regăsesc cu drag, pentru că, din păcate, de cănd m-am mutat din Triaj, nu ne-am mai întâlnit. Să știi că încă îmi duc floarea de băiat prin gară, de dragul trenurilor și-al "cucitelor"(locomotiva - în graiul dulce al copilăriei).
Cineva mai sus zicea că excursia de la TIB a fost prima excursie a clasei de uman; e corect doar pe jumătate - e prima excursie cu dirigu, însă prima excursie a fost în clasa a noua (e adevărat că eram cam timizi și necunoscători într-ale prieteniei) cu profa de română, și-mi cer iertare, dar nu-mi amintesc cum o chema, într-un tur al mănăstirilor din Moldova. Va puteți imagina ce-ar fi putut însemna o asemenea excursie prin clasa a XII-a cu d-voastră, tătic drag?...
De draga mea Claudia ce-ar mai fi de zis?... O imensitate de cuvinte, dar și o imensă tăcere, pentru că vorbele nu pot transpune ce sentimente mă încearcă, știind că ești acolo, departe de mine, dar aproape aici (în fața băncii mele - sper că ai tot părul lung, ca să am de ce să te mai trag... ha, ha, ha). Sper cu toata ființa mea că va veni și acea zi pe care ne-o tot promitem, când te voi strânge iar în brațe atât de tare, încât să-mi ajungă iar pentru câțiva ani.
Și, ca să închei pentru această seară, mă opresc la tema tare dragă aleasă "Praznicul Sfintei Sărbatori a Învierii Domnului - între proiectare și...realizare". Sper că până de sărbători să știu a umbla mai bine pe blog-uri (sunt mai novice decât dirigu) și să vă arăt ce înseamnă masa de Paști... acasă... cu și pentru cei dragi..., simplu și cu toată ființa.
Mai sper ca din alergătura continuă să se oprească și draga mea Ioana și să-și aplece sufletul și asupra noastră, a celor care o așteptăm cu drag aici, în clasă, pentru că, deși am zis că aș vrea să sărim peste regulile școlii, vom da totuși și absențe nemotivate.
Închei urându-vă tuturor numai bine și sărutându-vă cu dor pe fiecare în parte, Maria.
Vedeți, fetelor, cum le rânduiește Dumnezeu pe toate? După ce am râs cu gura până la urechi alături de Ramona, zâmbit timid și cu o lacrimă în colțul ochiului alături de Maria. Draga și timida și sensibilul meu copil, începutul mesajului tău, frumos și ambiguu redactat, mi-a dat (și nu mi-au trecut) fiori, pentru că mi s-a părut că ascunde, cu discreția-ți caracteristică, ceva... - nu-ndrăznesc a-l califica pe... ceva. Mai întâi, sigur că m-a emoționat, ca toate întâlnirile noastre extrașcolare, scena cu sufrageria mea plină de voi (mai) toți și cu frumosul colind! Sigur că m-a făcut să tresalt cu bucurie și mândrie, știți cu toții de ce, vestea cu Fluturașul și Buburuza ta! Cât despre absențe și, implicit, absenți, tu ai recuperat cu brio! Și eu îi aștept pe toți care, încă, nu au rîspuns prezent... Ioana, din punctul meu de vedere, este un subiect dureros, deși din când în când o văd sau îmi trimite mesaje... Senzația e că Ramona sau Kris sunt mult mai aproape de mine, fie și așa, prin scris, decât Ioana cea din față-mi! Tot binele Pământului pentru tine și cei dragi, puișorii tăi scumpi, mai ales!
27 martie 2012, 14:15 
Caruselul celor 1001 de nopți, iată un mod de a descrie o lume, căreia Povestea i-a numărat toate firele de borangic, așezate pentru sultan într-o reordonare a existentei diurne, pe care povestea de fiecare noapte i-o redă... ... și mă regăsesc în șoapte, ce îngânau despre miorițe și fapte, desigur autohtonizând. Mă regăsesc în prima lecție de cosmogonie eminesciană, aplicată pe spata clasei a noua, pe care o traversez... iaca ea începea așa: nu credeam să-nvăț... și am cuprins în Învățătura lui Neagoe Basarab, dragostea de sufletul curat, urcarea în lumină, întâlnirea fiecăruia dintre noi cu soarele și luna, ca, mai apoi, să șoptim soarelui despre lună și lunii despre soare... Apoi am crescut mare și v-am redescoperit, pe aici, pe unele mămici, pe alții tătici..., oameni purtători de taină mare... și eu, care nu credeam să..., am ajuns, să cred în mirabila sămânță, crescută tocmai din pământul de clasă, de filologie pregătitoare... Vă iubesc cu a fost odata ca niciodată, spus într-o mie și una de semne, sau sememe... Răgazul pe care mi l-ați dăruit, întălnindu-vă aici, e pridvorul noastru de ani-lumină. Declinăm fiecare nume la vocativ și ne strigăm, ne chemăm a strigare, a chemare, a: Dirigule! Mirela! Claudia! Maria! Kri-kri! Andreea! Ramona!.......cu drag, Ioana.
Tot hazardul a vrut să nu continui, în prag de noapte, cu despachetarea și așezarea la cuvenitul lor loc a „pachetelor” primite de la copii. Vedeți voi..., e destul să citești ultimele trei dintre răvașe, pentru a constata, proclama, striga: nimic nu-i întâmplător! Draga de Ioana, parcă chemată de vorbele calde ale Mariei, parcă speriată de afirmația mea mai... smucită..., în ceea ce o privește, au determinat-o (au mânat-o) spre tastatură întru împărtășirea unor gânduri în stilul de-acum bine conturat, marca Ioana. Bun venit în carusel și așează-te comod pe una dintre penele cu puf cu care l-am capitonat noi, ceștialalți. Fii veselă, fii emir (ca să fiu în ton cu scrisul tău...), intră frenetic în caruselul revederii și al bucuriei de a fi împreună! Povestește cu haz una din scenele care ți-au rămas luminoase și vesele în suflețelu-ți! Fii hâtră și nastrușnică! Uită lecția-nvățată [...] mergi puțin de-a bușile! - așa spună, făcându-ne cu ochiul, un Arghezi nestudiat pe vremea voastră: Eu, cum vezi, încet-încet/M-am făcut analfabet! Poate povestești, în fața clasei, cum e să fii, peste ani, eleva, pentru două-trei ceasuri... tot a dirigului! Cu drag!
28 martie 2012, 02:35
Nădăjduiesc că subiectul: pe mine, mie, reda-mă să fie unul dureros de dulce :) Povestea elevei Ioana, dintr-a noua, are un capăt de hotar, aşa cum are şi un miez de har, căpătat, desigur, prin botez şi prin crez... Am răstălmăcit în Letopiset, cum se întâmplă, în ţara lui a noua filologie, să se redescopere filonul dacic (povestea asta cu :"să dacizăm totul" a apărut un pic mai târziu, odată cu apariţia lui Decebal în a noastră clasă), mai bine spus cum se aliniza şi căliniza, fără a spune alcăliniza, un întreg registru feminin cu masculinul plus doi, iar mai apoi plus trei..., ehe, despre Dirigu' ce saă mai zic, pledoaria lui e curtată, până şi acum, de ambele imaginaruri... Noi, ca fetele, sensibile la zonele crepuscular-liceale, - ei, ca băieţii-logofeţii, ţinând stindardul pentru adevărata adunare... şi ce mai adunare!, fiecare în răstimpul sau cu timpul unei clase cuprinse de filonul de lumină al antonicului, cel ce se întâlneşte cu ionicul şi doricul... ... Îndreptarul ortografiic al fiinţei mele de clasă filologică a început cu Claudia... S-a aşezat lângă mine în prima zi de şcoală liceală, aşa..., cu soarele în creştet  cum o ştim, şi a grăit simplu: Să ne facem colege de bancă, şi ne-am făcut din fârtaţi, fraţi, sau, mai bine zis, surori de bancă şi de langa (sic!), adica de danga-langa şi de hai-hui, fură inima oricui... Cu Claudia cred că mi-am interiorizat dorul în apa adâncă... şi, mai apoi  Maria, fără de apoi, aşezată cuminte colo, pe trăistuţa inimii mele... Îmi amintesc de excursia noastră din clasa a noua, de întâlnirea noastră cu spaţiul monastiresc şi nu numai - de întâlnirea mea cu tine, colo lângă iaz, praznic luminos, însoţit de culegerea de flori, de cântecele din Sandy-belle... acestea toate şi mai mari decât acestea... Păli, cu nume atât de frumos şi adevărat pentru toata traversarea ei: pălimar = stâlp de pridvor sau de prispă, care susţine streaşina coperişului. Şi aşa a fost şi este, ne-a strâns sub coperiş, ne-a coperişit-acoperit cu inima ei... despre fragedă cântare e cuvântul Anca, mlădioasă ca o trestie, aşezataă în binecuvântare... Revin la dinamica celulelor de stup: Kri-Kri, câte năzdrăvenii şi bucurii ai adus matale în clasă, acompaniata desigur de Găbiţa, cea cu fusta trasă de băieţi... uuups! Băieţii-cucuieţii, cei ce mi-au aplicat, cu delicateţea caracteristică, o spălare pe cap cu galbenul de lămâie, pentru ca apoi, spăşiţi, să se revanşeze, plimbându-l pe Lord, dogul german despre care tata zicea, că e mai mult cal decât câine... şi cum ei erau tare musculoşi :),vă daţi sema ce frunză de Călin şi Alin se ridica, încă din faţa porţii... şi încă un subtil surplus - venirea lui Pusu, printre noi, cel care ne-a îmbrăcat în poezie şi filozofie, pe fiecare după gust, iar despre gustul crud al filosofului..., ce să mai zic... Mirela, oiţa solară, tu ai schimbat toată dimensiunea mioritică a spaţiului, cu frumuseţea ta naturală, într-un alt registru de blond-brunet, de astă dată împreună cu Nico, cea care frumos s-a împlinit... Biscu, noi ne-am întâlnit acum ceva vreme şi mi-ai povestit, cu lumină în ochi, de fetiţa ta; porecla ta a intrat în reţetarul gastronomic al inimilor noastre, pe vremea când, vorba Claudiei, credeam că tot ce zboara se mănâncă... Lupiţa, a nu se subînţelege că ar fi vreo legătură între Andreea şi lupul de... carte din Capra cu trei iezi sau cu Scufiţa roşie, nici pomeneală; Andreea, căci despre ea este vorba, a însemnat, în procesul ortografic şi ortoepic al fiinţei mele, aşezarea în albie fără frustrare sau efort de a compensa..., era şi este firescul de ortografie întruchipat..., colo lângă ea, cine mai şedea - Ramona, care între timp s-a făcut baci, cu lucrare tainică, izvorâtă din poezia de sorginte lorciana - ce diafană e fata noastră, cu parul aşezat pe umeri râu, cuprinsul acesta e în necuprins, dacă mă primiţi, am să mai scriu... Ioana
Daaa, socotind că a trecut destul timp şi v-a pierit cheful de a mă toca la cap cu... aţi corectaaat?..., vă anunţ că v-am adus, în sfârşit tezele, deşi vă promisesem că vi le aduc după ce se termină se... (pardon, trimestrul!). Ioana, nouă, deşi putea fi zece..., dar ce să-ţi fac eu, dacă ţi-ai păstrat scrisul ăsta imposibil =)), adică nu - altădată imposibil din cauza felului aparte de a rotunji literele, care-mi dădea dureri de cap la corectat, acum datorită avalanşei de metafore, aluzii, jocuri de cuvinte şi alte ălea, care fac plăcută lectura pe... centimetru, dar dificilă, dacă citeşti, şnur!
Lăsând gluma deoparte, păzeaaa! vine, cu un elan greu de înfrânat, Ioana, şi-a pus în gând să recupereze... spaţiul pe care l-a pierdut, deşi, pe "Urlu-n gând!" am mai comunicat! Şi vine Ioana cu nostalgii, ironii şi emoţionante vorbe de suflet pentru toţi cei îmbarcaţi în carusel şi..., horribile dictu, nu numai! Nu mai comentez, că de pe yahoo.mail, freamătă de nerăbdare să intre..., aţi ghicit!: Ioana!
28 martie 2012, 06:02
Poate ca un analfabet este înaintemergător alfabetului din sine, asta aşa, ca să găsesc un sens alegoric lui a, cel din geneză şi de la început, precum cel din Aliman... ce dragă mi-a fost ora despre Lostriţa şi comentariile băieţilor de după, gen: aşadar dintr-astea sunteţi voi, cele de gen (se cam repteta termenul ăsta cu dor de ducă) feminin, lostriţe şi ne pierdeţi pe noi... ... muguri noi.O lecţie nouă, din ciclul: alfabetizare, este aceea pe care am retrăit-o zilele trecute. Faţă-n faţă cu reacţiunea, am păşit, stingher, din nou prin băncile de clasă sau clasele de bănci, pentru a asista la câteva minunate-mirabile ore de română, eremite, desigur, durate de dirig şi aşezate în inima mea-plic..., m-a introdus în peisajul urban şi tradiţional, refăcând traiectoria mea de licean, cu tot cuprinsul de acum, pe mai departe... am retrăit, ameţitor, şoapta lui nenea Iancu, din O noapte furtunoasă - într-o clasa de boboci, care încă îşi mai explică, cu oarecare inocenţă, vreau să cred, de ce se face, în fereastră, lampa mai mică... Interfetţele actuale au ceva în plus: spun windows la fereastră, citesc din bloguri şi nu din pravilă... şi, cu toate acestea, rămân statornicite în inimă, care e tot inimă. Insuportabila uşurătate a fiinţei s-a deschis cu o pricină la Zburător, aşa cum minunat a mărturisit Theodora, dacă nu mă înşel, în blogul clasei a IX P, cu P de la prinţese de curte veche şi bună... vă invit să citiţi articolul (îl găsiţi în lista de bloguri a la dirig, sub semnul simplu al clasei a-IX-a P... Orele de romana m-au înfiiat şi le mulţămesc pentru darul, de a fi făcut-refăcut din mine - om mare, un copil de om mare, fără a face cumva trimitere la propria-mi înălţime:). Ioana
Ei! cu asta m-a dat gata Ioana! Nu m-aşteptam să vă evoce ora de la Prinţesele mele dragi, care, prin entuziasmul şi bucuria de a învăţa, adică de a se clădi pre sine, vă evocă în sufletul meu care nu poate, încă să îmbătrânească... Nu poate pentru că nu-i permite contextul! Pentru mine, voi nu sunteţi altceva decât colegele mai mari ale fetelor de astăzi, iar ele, surorile mai mici, geloase de atenţia deosebită de care se bucură din partea mea nişte persoane respectabile (am trăit-o astăzi, când trei fete dragi mie, ca toţi copiii mei, au venit să mă vadă. Eram în curte, îi făceam curte Marilenei Todăriţă pentru o ţigară - că, poate nu ştiţi?, m-am lăsat... =)) şi-au apărut trei absolvente tot într-o fugă şi mi-au sărit în braţe sub privirile, cum vă spuneam, invidioase ale celor de-a noua...) Ce să ştie ei de minunile trăite cu Ralu blonda, cu zăpăcita de Nico şi mimoza Corina... Ei! cred că nu se va supăra Ioana dacă voi "fura" pentru blogul Prinţeselor ce-a scris ea referitor la ora asistată? Te superi, Onuţu? Dacă nu, mulţumesc! Dacă da, îţi trece :)) Cu drag! 
28 martie 2012, 12:02
Cum să mă supăr, e bucurie mare la mine în suflet şi aşa rămân, cum zicea Domnul Noica, cu trecerea de la Chip la Asemănare (noi ca), întru bucurie, hrană să ne fie... aduc pe portativ Ciripituri, pentru iarna ,din primavara ce va să vie... Şi, ca o cuvântare, despre ce va fi, astăzi sau mâine sau foarte curând, mă duc într-o vale, un cântec să cnt... Dar despre cântarea de vale, horile grăiesc, aşa cum grăiesc despre transhumanţa de cale: la mijlocul ceriului,/cale nu-i,cărare nu-i./că de-o fost cândva cărare,/ea s-a preschimbat în vale... şi cu toate acestea, Valea Plângerii aprinde-ncălţămintea, ce dorului o cere.. Şi din tulpina albă, a bobului de miere, se iscă grai de paseri, ce dau şi blogului, o adiere... cât despre supărare, în ciripituri mirare, ea s-a convertit în alte clipe trăite, în Epilog, întru domnul Pittis - Prolog: "Iar un colţ din viaţa mea/a-ndrăznit să vă înfrunte,/să vă şteargă de-ar putea,/noua cută de pe frunte./Am cântat mai rău, mai bine,/ce-am iîn suflet şi în gând./Vreau să ştiu ce e cu mine,/ce rost am pe-acest pământ./Printre stele cum se face/că întruna mă învârt,/de ce berea îmi mai place,/cine sunt şi de ce cânt./Sunt o umbră călătoare/ca şi Puck, ca Ariel;/de-am adus vreo supărare,/supăraţi-vă niţel./Dar de-am reuşit o clipă/să vă fac să mai visaţi,/daţi-mi toţi câte-o aripă/şi să fim pe lume fraţi./Dac-aţi fost atenţi puţin,/dacă v-a facut plăcere,/eu, vă spun atât, mai ţin:/Pe curând! La revedere!"... şi ai reuşit, dirigule, să faci din clipa de blog, o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în prolog. Ioana însoţită de Pasărea Colibri şi ale ei ciripituri.
După cum spuneam mai... jos, scripta volant cu unealta asta modernă, impasibilă, nemiloasă, pe cât de eficientă. Cred că mai adăugam două trei vorbe cum că mai aşteaptă două răvaşe...
28 martie 2012, 13:09 
Ah… cum mi-au inundat, lacrimile, sufletul plin de dor… de profunzimea Alinei Cișcă, de eleganța Magdei sau de prăjitura Doboș, de pisi dragă suflețelului meu Corina Ciubucă, de mereu însetata Anca-Banca (puteam participa la maraton, la câți km am mărșăluit împreună, pentru a ne adăpa), de adâncurile literelor expuse de Ioana din abisurile purității sale sufletești și trupești, de gingășia și liniștea emanate din altarul Mariei, de suflețelul mereu cald, bun, primitor al lui Păli, de scumpele picături de apă Iți – Biți, de vehementa Nicoleta Husaru, de omniprezenta (inclusiv în perimetrul sufletului meu) Băranski, de veselia și determinarea prietenei mele dragi Krisztina, de savarinele (cu multe calorii!) și de tic-tacul Găbiței (cu numai 2 calorii!), de chefurile din căminul Corinei Sas, de maturitatea Mihaelei, de ambițiile Alinei Csiki (se citește cî-sî-i-kapa-i... exasperant!), de hârtia igienică a Adrianei Gogonea, de pragmatismul Claudiei Bășea, de frăguțele (a se observa codificarea aleasă!) á la Daniela, de rebelii Alin (de la care am primit, datorită pletelor, apelativul Ogibua) și Călin (cel mai inocent dintre șmecherași), de sfătoasa Ana, de păpușica Dodo, de simpatica Alinuța, de frumușica Anca Hapău, de filosoful Pușu (qui se taquine s’aime!), de distinsa Anca Cudrenovschi, de tăuroaica mea de suflet Mirela, de cumințica (dar… tipă de gașcă!) Nico, de mereu zâmbăreața Andreea, de sfătuitoarea mea de suflet și confidenta (la prima oră a dimineții) Ramona (o povestitoare desăvârșită de telenovele), de sportiva și încrâncenata Laura, de draga mea Biscu’, de misterioasa Ana-Maria Stroe, de… dirigu’ nostru iubit, cel cu ochii migdalați, cu vorba înțeleaptă (deși a rămas copil, pentru că și-a tăiat ziua de naștere din calendar!), care ne-a făcut să descoperim frumusețea existențială, putând deosebi frumosul de urât (chiar și din tablouri!).
Am terminat fraza de suflet a existenței mele... De fapt, aș putea-o reda la nesfârșit...
N-am fost noi prințese/prinți sau regine/regi (declarativ), ci pur și simplu... SUNTEM... Ha!
P.S. Scuze că am comis-o din nou!
Claudia 
Cred că aici notasem plin de uimire: cum le aranjează Bunul Dumnezeu pe toate!?... Cum a făcut ca, de data asta, fie şi pe blog, să se nimerească una lângă alta colegele de bancă şi nu doar de-atât! Şi mai notam: m-aş mai lungi cu nostalgicele mele rânduri, dar m-aşteaptă Puşu cu prima lui postare şi, după cât îl cunosc eu, nu este prea răbduriu dine fire...
28 martie 2012, 14:08
Iată că soseşte şi un întârziat...Caruselul a pornit deja. Mă urc din mers! Eu, oricum, am sosit mai târziu şi atunci. E ca un deja-vu al adolescenţei. Illud tempus...Acum şi totdeauna. Mă veţi primi şi acum. Pentru că aşa e povestea. Până la urmă, ce este acest carusel? Un perpetuum mobile ajutat de vise.
Sună telefonul...O după amiază oarecum liniştită, cu senzaţii de oboseală. Număr necunoscut. Să răspund? Să nu răspund? Întrebări născute din senzaţii de hărţuire în afara orelor de program. Îmi iau inima în dinţi (un clişeu – actual totuşi) şi răspund. Un moment de tăcere şi apoi vocea caldă, familiară. O recunosc rapid şi aud ce mi-am dorit dintotdeauna: "ai ureche muzicală băiete!". Asta e un secret: dorinţa ascunsă de a avea talent la muzică. Iluzii. De fapt nu am…ureche muzicală. Căci iluzii mai găsesc. Iubirile acelea ideale si imposibile despre care am citit mai sus…
O mică dramă personală - chestia cu talentul la muzică. Trecătoare ca o furtună de vară. Eternă prin ciclicitate.
Dar azi urechea a funcţionat! M-a scutit de neplăcerea unui act simbolic şi, bineînţeles, doar imaginar, a la Van Gogh.
Ciudat cât de legate sunt simţurile omeneşti! De la auz la emoţie e cale de doar câteva cuvinte. Indescriptibil.
Şi iată-mă în carusel. Bine v-am găsit! O sa iau căluţul de la perete, primul din rând.
Şi pentru că tot am vorbit de Van Gogh, vă rog să acceptaţi câteva rânduri scrise într-o seară de iarnă, în urmă cu un an, când urechea cerea cuvinte şi primea iluzii.

Remediul lui Van Gogh (monolog stereo)

Ultima picătură de vin s-a scurs în pahar
Şi apoi tăcerea s-a aşternut.
Buzele sorb ideea uşor acidulată,
Plină şi armonioasă,
Şi şoptesc unei urechi invizibile esenţe de dor.
Tăcerea se dizolvă, sedusă de cuvânt.

Suntem înăuntru.
Eu şoptitorul şi urechea invizibilă,
Dar atât de sensibilă, încât percepe şi foşnete de suflet.

Afară iarna moare urât.
Oraşul a pervertit-o.
Noi, înăuntru, chipurile trăim.

Eu şi urechea invizibilă,
Care mă ascultă.
N-are încotro: eu am inventat-o.
De aceea e atât de sensibilă,
Încât percepe şi foşnete de suflet.

E o ureche proiectată pentru ce vreau eu să spun
Şi care percepe semnalele stereo şoptite.
Sursă şi ascultător,
Intr-o apropiere desăvârşită,
Dar atât de inutilă
Fără tine.

Voi tăia această ureche,
Ca să nu mă mai aud strigându-te
Şi ca să nu mă mai tem, ca Van Gogh,
De singurătate.

Mă auzi?

Cu drag, pentru toţi,
Puşu.
Aseară-n miez de noapte, într-un moment de clarviziune, vă mărturiseam că intenţionez să transfer tot ce-i adunat până acum într-un document word... Nici n-am terminat bine cele trei postări ale voastre, cu comentariile aferentă, că, odată cu "publicaţi postarea", mi-a apărut ştirea că s-a pierdut totul, pe motiv  a picat netul! Ghinion, mai ales că, ştiţi voi, ce pierzi era genial!... Totuşi, voi face-o pe'asta cu dosarul word, mai ales că voi ştiţi că eu prefer hârtia foşnitoare şi a cerneală tipografică mirositoare! Cum nu s-au şters de tot răvaşele păstrez din reload-ul lui Puşu doar P.S.-ul... =)):
P.S. Am mai încercat sa postez aceste gânduri şi miercuri, spre miez de noapte, dar se pare ca m-am încurcat în tainele nedesluşite ale "blogeritului" şi am apăsat niscaiva butoane greşite, pentru că postarea mea nu a apărut. (corect ar fi: am apăsat greşit nişte butoane, pentru că greşeala e umană, butoanele sunt în regulă). Aşa că încerc un "reload". Poate am mai mult noroc.
După care, cu privire de... Nică prins la smântânit... necuvenite oale, vă ceream un bob zăbavă, anunţându-vă că mă duc la răsucitul unei "berze-n cioc" (dacă mai ţineţi minte vorba preluată de la MRP...), întrucât m-am cam lăsat de... lăsat. Voi face cu repetiţie chestia asta şi azi, promiţând să continui la-ntors la... masă! Şi la întors am scris cam aşa:
Ce copii minunaţi pot avea! Ioana, are mâine (azi) inspecţie şi-şi găseşte şi un moment să comunice cu voi şi cu mine, în ciuda emoţiilor care ştiu sigur c-o macină. Are timp de caligrafiat frumos şi dialogat cu versuri din Pittiş...
Claudia face o fotografie de mare fidelitate (citeşte: precizie de maestru!!) a întregii clase, dovedind nu doar ce suflet mare deţine..., ci şi sensibilitatea-i recunoscută. Nu mai vorbim despre virtuozitatea conciziei (d'aia vorbeam de... poză!): să-ngrămădeşti atât de bine şi real ditai clasa... nu-i de colo şi la-ndemâna oricui!
Dar revelaţia serii a fost, fără doar şi poate, Puşu! Mai întâi, a fost de o remarcabilă promptitudine! Nici nu am terminat bine discuţia şăgalnic-emoţiona(n)tă, că a şi găsit timpul să scrie un text în care umorul de calitate se-ngemănează perfect cu emoţia reţinută cu tact... bărbătesc. Bineînţeles însă că, dovedind un acut simţ al proprietăţii, îşi revendică cuvenitul loc din clasă, pe care oricum i-l păstrasem pregătit, chiar şi cu o floricică de nu-mă-uita pe pupitru. Iar, finis coronat opus!, pe urmă ne-a dăruit o poezie în-cân-tă-toa-re, foarte bine şi sensibil scrisă, cu un condei bine exersat şi dedat, pare-se, întru creaţie lirică! Ce seară minunată sfârşită cu o pierdere a întregii munci de vreo două ceasuri... Dar ce amiază plăcută prin... reluare! 
Să-mi ţineţi pumnii: mâine mă duc la un festival de teatru organizat de Info! Da! Aţi citit bine! La bătrâneţe am început să am neaşteptate activităţi, printre care şi... construirea şi îndrumarea unei trupe de teatru! Cu multă! cu toată afecţiunea mea, AN! 
10 aprilie 2012, 13:04 
 Ce s-a întâmplat? S-a defectat caruselul? Sau nu mai are curent? Cumpăr eu baterii !!!
Măi dragă anonimule (anonimo...), şi eu m-am gândit un moment să vă muştruluiesc, dar m-am gândit c-a fost "Săptămâna altfel", că sunteţi majoritar doamne şi domnişoare şi s-apropie Sfintele Paşti..., curăţenie, şmotru, bucătăreală şi alte dichisuri care v-au îndepărtat de Carusel! Cred că-i doar în vacanţă!... Eu promit curând o postare despre azi-săptămâna! S-auzim de bine! 
Apropo de muştru, vă rog semnaţi!...
11 aprilie 2012, 03:25 
 Caruselul nostru nu se va defecta niciodată. Nici nu are cum, altfel. Ne-am gândit să vă lăsăm să completaţi acel CATALOG sui generis..., că acu' se termină anul şcolar şi nu vă văd prea bine dacă nu veţi striga toţi membrii clasei. Şi tot pentru că vă iubim, noi ăştia mai mari la sfat, vom reveni... fiecare, pentru fiecare... Claudia 
Pfuuui! M-am mai liniştit, Claudia! (Evident, glumesc!) Aşa cum cred că tu glumeşti când vorbeşti de timeout-ul acordat pentru terminarea Catalogului! Fiecare, cu locul său bine stabilit în cămara sufletului meu... Dar tot sunt un pic iritat de faptul că cineva a tras semnalul de alarmă şi-atât! Adică n-a mai adăugat şi un pic de "zvâc" perioadei de lâncezeală... comunicativă. Ce-l (o) costa să adauge şi două trei patru fraze aducătoare de zâmbete şi de nostalgii?!...
11 aprilie 2012, 11:33  
Scuze, dar nu prea mai am inspirațiune... Cu Sărbătoarea Pascală, cu dorința de a termina sarcinile de serviciu pentru a avea și eu o zi liberă (vineri), m-am pierdut în cotidian... În fiecare dimineață dau un ocol al parcului Izvor și admir statuile, care nu demult înfrumusețau Piața Universității. Și tot în fiecare dimineață mă întâlnesc cu o doamnă care își plimbă ogarul... Știți despre ce vorbesc... rasa aceea ciudată de câini suplii. Astfel, zilnic îmi amintesc ce distracție era când vedeam cei doi ogari din Schei, împreună cu fetele... Râdeam de nu ne mai puteam opri... era o adevărată splendoare imaginea celor doi ogari îngrozitor de urâți. Mi-ar plăcea să-i regăsesc, plimbându-se țanțoși, dar mi-aș dori, mult mai mult, să revăd Scheii Brașovului și oamenii care însuflețesc, fie doar și pentru câteva ore pe zi, această zonă mirifică... Keep in touch! Cu mult drag, Claudia 
Am zis o vorbă acum vreo cinci minute, pe blogul-dialog..., nu m-a lăsat inima să fac și să fiu ce și cum scria acolo... Am socotit că draga noastră bucureșteancă a scris pentru toți, nu doar partenerul de dialog de mai jos... Ei! S-auzim de bine!
11 aprilie 2012, 14:03 
Mă ascund în spatele absenței, cu prezența trimbulinzilor din fundal, un fundal de inimă, pe mai departe, scris așa: drept"carte". Îmi doresc, mai ales acum, ca parcursul fiecăruia dintre noi să fie în lumină, întru gura de rai... De acolo, de la fereastra clasei, zăream tăpșanul-piciorul de plai, pe care ciobănașul își păștea turma, colo, în Scheiul pe care îl pomenește, cu dor, Claudia. Colo, zorile s-au cocoțat pe fuioare de in, cusute chiar de mânuța Maicii Domnului și ciobănașul s-a așezat, senin, în Cruce.Transparența ferestrei m-a apropiat de lume din lume, de o clasă din clasă, de oameni din oameni, de... S-a rădicat și genunchiul măicuței bătrâne, care mă roagă să nu plec din sat; așa cum la capăt de împărăție, Crucea e cea care ne-a Înviat... Dincolo de aspectul teologal, fiecare pentru fiecare avem semne vii, de la a veni unul către celălalt, până la o să vie, ca aspirație..., iar fereastra, m-a așezat în emoția unei lumi, pe care o văd, ca și cum ogarul cu părul roșcat, vorbește, despre dorința lui Pilat din Pont, de a se sustrage judecății ecce Homo... Ioana 
Măi să fie!... La un semn, un țărm de altul, legând semn de semn, se leagă..., l-aș parafraza pe Inegalabilul... De la drăguțul de anonim supărat și nedumirit și... generos, iată că și filele acestea scrise cu inefabile slove de suflet încep să se reîncropească exact în Săptămâna Patimilor. Țărmul dinspre Parcul Izvor cu cel dinspre coasta Tâmpei, trecând, inevitabil pe la acarul de pe Calea București, se leagă temeinic, pentru a trece ca gândul sufletului (sic!) simplonul iubirii de și întru XIIF97 și el trece precum tramvaiele bucureștene fără capăt de linie, pentru că evoluează în cerc și cercul n-are capăt, pentru că duce/conduce călători care n-au stare și au fire neîntreagă unul fără altul. S-auzim de bine, dragii mei! 
14 aprilie 2012, 10:10 
De Sfintele Paşti, vă doresc tuturor să aveţi lumină în suflet, primăvară pe chip şi iubire în viaţă! 
Să păstrăm lumina în fiecare din noi. Să-l găsim pe Dumnezeu oriunde, orice nume ar purta el. 
Sărbătoare cu bucurii şi împliniri!
Taina Învierii, aşa cum o văd eu, este regenerarea speranţelor noastre. Iar dacă avem speranţă, avem şi credinţă. 
În perioada liceului, în una din minunatele vacanţe de Paşti petrecute în lumea satului, la bunica din partea tatălui, (oh, nu mi-ar ajunge cuvintele să măsor dorul de o sărbătoare de Paşti petrecută astfel) am scris o poezie, în noaptea Învierii. 
O să o transcriu mai jos, cu permisiunea dvs. 
Cât despre carusel, nu-mi fac probleme. Uneori, el se învârte în linişte. Cu noi drept pasageri virtuali, oameni maturi şi îngânduraţi. Şi tăcerile sunt grăitoare. Şi din ele se nasc cele mai frumoase cuvinte. Dovada? Gândurile voastre de mai sus! Gânduri în care freamătă emoţiile adolescentine de odinioară, amintirile dar şi prezentul nostru.
De Paşti


Din drojdie de visuri
Cresc întrebările ca nişte cozonaci de Paşti
Şi-apoi se coc în al nopţii cuptor,
În întuneric luminat.
Pe foi apoi, aburind se întind,
Iar roşii gândurile sunt,
Roşii – ciocnindu-se.
Din ele se scurge zeama trăirilor,
Nocturnele trăiri ale inimilor cu dor,
Când visurile pleacă pe întortocheate cărări,
Spre ondulate idei cu ochi vii,
Cu ochi logodiţi anarhic cu trădarea,
Cu sfânta trădare de sine,
Ori cu depărtarea enigmatică a fericirii,
Cu ploaia, cu mirosul proaspăt al florilor de măr,
Care aduc tremurător
Aceeaşi nevinovată speranţă
Odată cu sunetul de clopot de la miezul nopţii.


Cu drag,
Puşu.
17 aprilie 2012, 13:32
Îmi cer iertare de întrebarea adresată și nesemnată. Dupa multe zile în care am mai fost scris ceva, dar văd că nu au mai apărut acele rânduri și, după zile întregi în care am tot urmărit să văd dacă s-a mai urcat cineva în carusel sau ne-a mai lasat vreun mesaj sau vreo scrisoare, m-a cam luat tristețea gândind că totuși nu avem atăt timp cât ne-am dori ca să mai stam la depănat povești reale, de odinioară.
Așa că, trecând peste tristeți uitate, vă spun cu drag că, desi a fost o pregăteală cam fugară pentru aceste sărbători, a fost una plină de surprize, de întâlniri, dar mai ales a fost o sărbătoare a "trăirilor cu dor", cum spunea și Pușu. Cu toate că m-am cam supărat că am stat cam mult pe la serviciu zilele acestea, bunul D-zeu mi-a arătat că statul meu n-a fost întâmplător. M-am întâlnit cu Krisztina (ești neschimbată, totuși viața nu te-a lăsat să treci neînsemnată); m-am întâlnit cu Corina, colega Mihaelei. Ne-a promis că în curând ni se va alătura și ea în carusel. Făcând curat prin casă, am descoperit amintiri prăfuite, dar nicicând uitate, iar bucuria a fost cu atât mai mare cu cât tot în acele clipe de dereticătură am reușit să conversez pe Facebook cu dragul meu Pușu; a doua zi seara m-am conversat cu mult depărtata și distanțata (temporal și fizic vorbind, pentru că sufletește ești atât de aproape, că te pot atinge) Claudia.
Iar ca să fie deplină minunea întâlnirilor, într-o dimineață devreme tare, cine credeti că stătea în balconul ce parcă-i pus anume cu vederea spre strada mea (Nicolae Titulescu)? Nimeni altcineva decât dirigul meu drag!!!! Parcă m-ați fi petrecut cu privirea să-mi vedeți depărtarea...Vă mulțumesc din tot sufletul că, deși nu ne-am văzut de tare mult timp, continuați să mă vegheați, lucru pe care-l faceți chiar fără să știți. Vă sărut cu drag și dor imens, Maria 
Hristos a-nviat, dragelor şi dragilor! Fie-vă sufletul numai lumină lină din lumina hristică! Fie-vă viaţa senină ca al nouălea cer! Vă iubesc! 
Revenind cu bucurie la Carusel, constat:
1. e prima dată (cred, n-am verificat!!) când apar două postări de-ale voastre fără comentariul aferent între ele;
2. urmare la 1., scuze Puşu!;
3. notiţa ta, Maria, fie şi nesemnată, n-a ajuns nicicum la mine..., n-a ajuns!;
4. scuze! am promis o evocare... caldă (sau la cald!!!), nu-i timpul pierdut, poate astăzi...;
5. (tot) scuze! n-am fost nici eu, nici Luciana mea în cea mai bună formă în vacanţa asta...(şi punct)
De aceea m-ai văzut pe balcon, Maria: am aflat ca unic debuşeu la... ale mele ţigara, şi atunci, pentru a nu o îndemna şi pe draga mea la... viciu, prefer să ies din casă pentru a fuma... Dincolo de asta, de când timpul mi-o permite, ies pe balcon şi, cum acesta dă spre "Tânăra Gardă" (îi zic aşa, pentru că pe vremea mea..., şi ca să creez un oximoron tipic oraşului de sub Tâmpa! - vezi cazul Armata Roşie - Armatei Române - Michael Weiss!!!)), stau şi visez la tine, uitându-mă cu ochii cât e zarea la diversele case şi blocuri, încercâd să ghicesc în care te afli tu, dar şi fluturaşul tău drag şi minunăţia ta de buburuză. Şi repet, fără glumă, exagerare şi sentimentalisme ieftine, ori de câte ori - fără excepţie!
Puşu, noi eram colaboratori într-ale scrisului (tău!!), pe vremuri! Mai aveam şi un cerc de creaţie..., parcă! Atunci cum se face că această frumoasă, sensibilă poezie a adolescenţei tale a trecut pe lângă mine fără ca eu să bag de seamă că-a apărut? Oricum, în numele tuturor celor care te cunoaştem şi te iubim, te rog să ne mai încânţi, măcar din în când în când, cu alte creaţii de-ale tale! De-atunci, de-acum!... Tot aşa, cred că nu (ne-)ar strica, ba (sigur!!) dimpotrivă, alte evocări ale tale din vremea vacanţelor adolescentine la bunicii din Oltenia...
P.S. Maria, am găsit "anonimul"! Dar e atât de legat de reacţia mea, încât l-ai pierdut cu vederea... Şi eu îmi exprimam aceeaşi îngrijorare privind lâncezirea acestei postări, dar vă căutatm (culmea!, pornind tocmai de la vorbele tale de mai devreme!) şi scuze, mai ales fetelor... Veneau Sărbătorile Pascale, deh!
P.P.S. Cred că toţi o aşteptăm pe Mihaela cu drag, dacă se hotărăşte să urce în Carusel, nu-i aşa, Clasă?  
19 aprilie 2012, 11:18
Ehei, și iată că am ajuns înapoi acasă, în Germania, purtând în suflet întâlnirea de după 15 ani cu dumneavoastră!!! M-a bucurat enorm să vă revăd sănătos și neschimbat, același Dirigu al nostru!! Mi-a făcut plăcere să stau iar într-o bancă, la școală, alături de generația tânără și să îmi închipui că am iar 16-17 ani și sunt la ora de Română! Îmi pare rău că nu m-am mai întâlnit cu nimeni din clasă, doar pe Maria am întâlnit-o fugitiv, pentru că era la muncă... Cu Mirela am mai povestit la ea acasă, în Austria, pentru că acolo am înnoptat în drum spre casă, și nu pot să vă spun ce amintiri ne-au năpădit și ce ne-am mai amuzat amintindu-ne năzbâtii din liceu!!! Și Mire, sper că nu ai uitat promisiunea de a ne vizita!! :) Ramo și Nico, trec și pe la voi în curand, vă promit!! Știți că eu dacă zic ceva..., vă treziți cu mine pe la ușă!!!
Hristos a Înviat tuturor!!!
Kris 
Dinadins n-am răspuns alaltăieri... Aşteptam să mi se-ncarce bateriile şi să evoc evenimentul din ziua cuvioşilor Iosif, scriitorul de cântări, Gheorghe de la Maleon, Zosima şi Platon, după calendarul ortodox, 4 aprilie, după cel laic... Era cea de-a treia zi de "Şcoala altfel", o inovaţie a ultimului ministru... Şcoală fără catalog, cărţi, caiete şi cu absenţe la... purtare (sic!). 
Evident că a XII-a nu se prea înghesuie la pierdut timpul cu diverse chestii, aşa că am improvizat un simultan, astfel încât să lucrez ceva cât puteam eu de atractiv şi cu a IX-a peda, şi cu vreo patru-cinci dintre fetele mele (cele mai dragi...). Intenţionam să ne jucăm de-a Iona lui Marin Sorescu, dar...  Aşa că am hotărât să repetăm un pic monologul lui Eidri (pre numele ei, Adriana, o scumpă al cărei portret îl aflaţi în CATALOG). Băncile erau aşezate cald, familiar, neprotocolar, într-un soi de semicerc... Am făcut şi vreo trei, patru fotografii... doveditoare! 
Şi, cum povesteam despre ce şi cum vom face noi în 26 aprilie, uşa clasei noastre de la etajul, întâi s-a deschis şi-n clasă a pătruns o tânără bine legată, blondă, tot un zâmbet, îmbrăcată sport şi cu o geantă pe umăr. A stat un moment, după un "bună ziua" mai mult sau mai puţin protocolar, şi atunci din ochii ei au ţâşnit spre mine oarece sclipiri care-mi erau dragi, foarte dragi! M-am ridicat iute (cât de iute mai pot...) şi am îngăimat un "Krisztina..." şi m-am îndreptat spre ea urmărit de privirile mirate ale copilelor. Ne-am îmbrăţişat şi clipa aia (cât o fi ţinut ea... - ştiţi că timpul e relativ!...) n-o voi uita niciodată. 
Am prezentat-o şi le-am explicat că e... sora lor mai mare din clasa aceea despre care le-am tot povestit şi din care ele o cunoşteau pe Ioana... I-am oferit un loc lângă mine şi-am început să depănăm amintiri, să evocăm episoade din viaţa de mai... ieri. Nici nu vă puteţi închipui impactul asupra celor din anul terminal, parcă se făcuseră mai mici şi se cuibăriseră lângă doi adulţi care povesteau întâmplări care le priveau, chiar dacă ele nu participaseră la ele. După momentul iniţial, Kris a redevenit fata de altădată, dezinvoltă, bună vorbitoare, organizată în discurs, deşi parcă tot îi mai tremura vocea în timp ce-şi prezenta aventura post... liceală. Nu pot să vă spun prin ce stări sufleteşti treceam eu..., aş fi ridicol prin patetism... şi ştiţi că... 
Curios, cum ne veneau în minte amănunte nebănuite, pe care le credeam demult şterse de uzura temporală! La un moment dat, ne furam unul altuia firul narativ şi-l continuam cu nuanţe pe care celălalt, redus pe moment la tăcere, le aproba! Aşa era fetelor, nu-i invenţie, spuneau gesturile, chipurile, vorbele noastre, iar fetele ne urmăreau, repet pentru că n-am încotro..., fascinate, extrem de încântate, parc-ar fi fost martore la ceva ce... nu se poate. M-am dus la o ţigară... M-am întors şi Kris, pe un ton jumătate glumeţ, jumătate serios, mi-a mărturisit că, în lipsă, m-au... bârfit. Nu mi-am făcut probleme..., mi-a făcut plăcere! Poze, făcut poze... Şi gata, a venit momentul despărţirii...
P.S. Am scris dintr-o suflare..., nu ştiu cât am putut surprinde în cuvinte  momentul magic dar el a existat! Am martori!) 
P.P.S. S-ar putea să revin... (n-am pus poze ca să nu stric... protocolul Caruselului!)
23 aprilie 2012, 13:31 
Ba să-l stricaţi, că undeva mai sus spusesem că noi în al nostru carusel vom ieşi din tipare. Aşa că, eu una, vă rog din suflet să puneţi poze, că măcar aşa ne mai ostoim dorul de şcoală şi de tot ce-a însemnat ea. Kris a pus o poză pe Facebook, dar parcă nu ajunge...Mi-e drag şi dor să vă aud cum povestiţi d`ale dumneavoastră întâmplări ce parcă-s şi-ale noastre. Acum, fugar, m-a năpădit amintirea acelei ore în care ne povesteaţi primele întâlniri cu caietele, cărţile, stiloul şi călimara, dar mai ales petele de cerneala de pe hainele elevului - de pe ale dumneavoastră (daca pot spune aşa). Acestă amintire mi-e cu atât mai dragă cu cât acum mă întâlnesc cu aceleaşi pete de cerneală (nu la fel de multe ca atunci) de pe degetele lui Ştefan al meu. Mi-a tresăltat sufletul la fiecare cuvânt scris şi trăit în acea întâlnire, la care eu parcă am asistat din aceeaşi bancă de la fereastră...
Am văzut într-un film, nu foarte bun, dar cu câteva secvenţe foarte adânci (i l-am recomandat şi lui Puşu) că fiecare om e definit de-a lungul vieţii de un singur cuvânt şi că depinde de fiecare-n parte să-l găsească şi, mai ales, să şi-l însuşească. Şi mi se pare un lucru măreţ această alipire sau chiar contopire a fiecărui om cu un cuvânt (la început a fost Cuvântul). Al meu tind să cred că este "a admira" şi-am să vă povestesc altădată de ce, aşa cum cred şi sper că nu gresesc (iar dacă o fac, vă rog din suflet să mă corectaţi) că al dumneavoastra este "carte", cu absolut tot ce ţine de ea: scris, citit, înţeles, scriitori, litere, culori, conţinut, nou sau vechi, sentimente, întâmplări... şi aş putea s-o ţin la nesfârşit tot aşa. Vedeţi cât de cuprinzător poate fi un singur cuvânt?... D`apoi un om... Aşa aţi fost pentru mine mereu şi veţi continua să fiţi - CUPRINZĂTOR (cred că tocmai v-am găsit alt cuvânt). Cred că până la urma secretul constă în faptul că fiecare ar trebui să-şi găsească cuvântul, nu să i-l atribuie altcineva, aşa că... iertare de încercarea de-a vă ajuta în munca ce trebuie s-o faceţi singur...
Vă sărut cu dor pe ambii obraji, ca ai bunicului... Maria
P.S. Sunt supărată foc pe draga mea Laura care n-are nici o scuză (nici măcar faptul că stă aproape) pentru faptul că nu s-a urcat în carusel. Care-o vede sau o sună, certaţi-o că merită!!
Iar pe Cristina (Dica) aici pot să-i zic Pălimariu, o mai las câteva zile, nu multe... şi-am s-o cert eu pe ea, că-mi permit, sunt naşa ei şi am tot dreptul...   
Nu pot comenta cele scrise de Maria din tare varii motive... Citiţi şi convingeţi-vă singuri, dragilor. V-aş ruga să abservaţi cât de aprigă, de combativă e! - pe de o parte, şi cât de lirică, de un sentimentalism bine temperat e în alte părţi. E o dulce micuţa (pentru mine mereu!!!) noastră luptătoare cu sublimele mori de vânt, ce ne-am face fără ele?... Şi mă mai bucur să constat că v-am "îmbolnăvit" cu spiritul ludic, cu tinereţea sufletului propriu pe care să aveţi grijă s-o ocrotiţi de toate cele ale vieţii! Maria o dovedeşte aici!... Kris a dovedit-o în clasă unde a intrat în jocul meu, cât timp am stat împreună, şi al copiilor mei actuali, cât timp eu am lipsit. Parcă am povestit mai sus, la întoarcere, Kris mi-a spus, mai în glumă, mai în serios că, în lipsă, m-au bârfit..., ce? numai eu să vă bârfesc (împreună cu ea, spre încântarea auditoriului juvenil!) pe voi în lipsă!? Ceea ce m-a uimit/încântat/emoţionat a fost faptul că, întrebându-i astăzi cum li s-a părut întâlnirea cu draga noastră, a tuturor, ei mi-au spus, cu gura până la urechi, că au fost fericiţi de asemenea întâlnire şi că şi-ar fi dorit să aibă o colegă de clasă precum Kris. Chiar şi Vlad, băieţelul meu de... vreo doi metri! Că e o fată formidabilă, glumeaţă şi comunicativă. Sau, cum se spune, "fată de gaşcă". Ar primi-o cu drag în clasă... Eu vă spun cum a fost în acest caz, dar garantez că la fel s-ar întâmpla în cazul în care aţi veni la mine în clasă oricare dintre voi. Ceva vă leagă pe voi cei de ieri cu cei de azi şi, cred, chiar şi cu cei de la 116 sau de la 30... Ei! bun, rău, spiritul meu este, zic eu, modest foc, cel ce vă face să aflaţi afinităţi, să vă simţiţi un soi de fraţi care vă regăsiţi parcă după o lungă perioadă de timp. Eu caut cuvântul acela, Maria, dar în stil propriu..., vă invit, aşadar, să-mi urmăriţi seria de cugetări privind cuvintele care-mi atrag aleatoriu atenţia! Vedeţi că respectivele sunt numerotate cu cifre arabe!! Povestea cu scrisul promit s-o reiau, pentru că şi mie mi-e foarte dragă... Cu postarea pozelor..., mă mai gândesc şi mai aştept şi alte opinii şi, eventual, poze!! Gata! că prea m-am muiat... Vă pup şi s-auzim numai de bine!
Bună dragii mei... ... ... ... Am scris de câteva ori începutul, am şters şi am început să scriu câteva rânduri iar, cu multă emoţie şi parcă cu mâinile transpirate, de parcă eram la un examen. Parcă simt privirea Dirigului în ceafă şi mi se înceţoşează privirea şi gândurile mele o iau razna în mii de direcţii, dornice să fie materializate în scris. Naşa mea, Maria m-a tras de mânecă şi m-a făcut curioasă să deschid pagina, să urc în Carusel. De fapt au mai fost şi alţii, aşa că scuze de întârziere dar uite-ma că apar... ... ... ... hop şi eu în Carusel. MI-E TARE DOR DE VOI, de vremurile acelea pline de viaţă, tinereţe, nerăbdare de a da piept cu viaţa! Citeam rândurile de mai sus şi mă gândeam că fiecare s-a maturizat, a "gustat" deja din viaţă dar îşi aduce cu drag aminte de vremurile din liceu, de prieteni, de Dirigu... Fiecare încearcă să-şi găsească cuvintele, amintirile şi încearcă să scrie cât mai corect, de parcă am fi la o oră de română. Cu această ocazie, îmi cer şi eu scuze dacă scriu ceva incorect, fără diacritice, dar emoţia e prea mare şi trec peste aceste aspecte. Titlul îmi place la nebunie, şi cred că încă, totuși, Caruselul nostru nu este plin, sunt încă suficiente locuri neocupate. Azi zic doar "PREZENT" şi promit să-mi mai fac simţită prezenţa de acum încolo. Vă îmbrăţişez cu drag, pe fiecare în parte, Păli.Chiar dacă am alt nume acum parcă tot Păli sunt în sufletul meu. Pupici!
Te așteptam nerăbdători și cu toată dragostea, Cristina! Scuze că postarea a întârziat puțin... din motive independente de voința mea, dar dureroase pentru mine! S-o lăsăm! Bine că nepriceputul de mine a găsit în mod fericit, într-un colțișor unde nu m-aș fi gândit să caut, mai multe răspunsuri către mine...
Pe de altă parte, mai veselă, mare lucru - nașa! ce-nseamnă un cuvânt al ei!... ce repede și cu respect (...) se execută finuța!! Dragele de ele! E bine că ai hotărât să urci în Carusel, să stăm, să mai povestim, să mai depănăm...
Despre diacritice și alte scăpări... - nu-ți face griji, textul trece (brrr!, ca un extemporal) prin mâna dirigului. Așa că totul este, tacit, foarte bine! Nu ne împiedicăm de nimicuri! 
Să văd, eu am vreun succes cu Laura și Ana... 
S-a schimbat locaţia! vezi foaaarte sus: "Ce mai face Caruselul?
Aici mai zăbovim doar întru aducere aminte a celor reactualizate până Sfintele Paşti...