marți, 29 octombrie 2013

După două luni...

Cred că şi eu şi F   am ajuns la un punct de echilibru şi că înţelegem cu toţii că, uneori, viaţa ne oferă şi surprize care nu-s chiar cele aşteptate. Dezamăgiri, impresii greşite, supărări...
Dar acum parcă am reuşit să ne regăsim. Comunicăm cu multă sinceritate şi ne mărturisim poate mai uşor decât o făceam când relaţiile noastre erau... "oficializate". Eu mă simt şi, am impresia, copiii mă simt încă dirigul lor, adică sfătuitorul de care încă mai au nevoie.  Sunt deschişi şi prietenoşi, oriunde ne întâmplăm împreună, avem ce povesti şi ce să sfătuim.
Iar eu?, eu nu pot să mă rup de o clasă care chiar mi-e dragă şi care tre' să continue tradiţia F . Facem echilibristică între dirigenţie, LRC şi sfaturi pentru Limba şi Literatura Română, ne căutăm şi ne întrebăm ce-ar mai fi de făcut. Le strălucesc ochii, unora, chiar surprinzător pentru mine!, când intru în clasă...
Ce mai! Mi-s dragi copiii ăştia! Şi-i simt tot ai mei!

vineri, 25 octombrie 2013

Variante...

până să ajungem la asta,
eu și Bog, mai mult Ursanu..., am trecut prin variantele de mai jos. Ploua și ne plictiseam, ploua și el dorea să-mi facă o bucurie, și, vorba poetului, „a ieșit ce a ieșit”...





























































Clipa... și ipostazele ei irepetabile și inconfundabile - amuzate și supărate - privite detașat, la... ani lumină de la întâmplare.
Mulțam de gând și gest, fecior!

miercuri, 23 octombrie 2013

Repetabila povară - Adrian Păunescu

Poate că dramatismul..., poate că (şi) interpretarea cutremurătoare a lui Tudor Gheorghe m-au făcut să fiu mereu emoţionat de aceste versuri scrise în urmă cu vreo patruzeci de ani... Le recitam părinţilor şă lăcrimam împreună, puneam caseta cu înregistrarea live, realizată la Iaşi... se făcea linişte în casă şi aerul apăsa. Îmi plac şi astăzi, când perspectiva este dureros alta... Şi le citesc, şi le recit doar pentru Luciana!!

Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

 

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc,
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

 

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul cu o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

 

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni,
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

 

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

 

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

 

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

 

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine-ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Ca povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

 

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.

duminică, 20 octombrie 2013

Ochiul

Întotdeauna am fost de acord cu Mircea Eliade: misterul, taina, altceva-ul se află în preajmă, dacă nu-l vedem, nu el/ele sunt vinovate, ci noi, prea grăbiţi, prea calaţi spre alte pragmatice subiecte. Mesajul rămâne o taină pentru noi pentru că am fost cel puţin neatenţi, dacă nu cumva, orbi. Ochiul ager vede ceea ce nouă, celorlalţi ne scapă... dar...
Ursan, nostalgic, într-o scurtă trecere prin oraşul lui de suflet (că mai are şi altele apropiate sufletului: Iaşi..., Ploieşti, Brăila), a surprins pe Dealul Melcilor
acest frumos cuplu, amintind de miturile Greciei Antice.
Superb moment de tandreţe şi de exuberanţă! Iubirea tăcută, fără vorbe inutile, imortalizată şi care totuşi dăinuie şi creşte peste ani şi peste veacuri..., iar soarele o protejează discret, dar hotărât. Soarele - Zeus!?
Oare dansează?... Oare vor să plece din faţa privitorului inoportun?...
E frumos! Mulţumesc de minunat dar, Bogule!


sâmbătă, 19 octombrie 2013

Adevărul e...

că nu-mi regăsesc linia aceea senină, echilibrată, ușor ironică - uneori, vehementă (rar, zic eu...), a postărilor de mai ieri. Motivele? Doar Bunul Dumnezeu le poate cunoaște..., eu încerc doar să le ghicesc...
   Mai întâi, aș observa că încerc să fiu (de prea multe ori - trei!) „tată” de clasă: „Prințesele”, revenite în școală „din negura uitării”, „F”-ul meu de suflet și, cronologic, la urmă, copiii din noul Peda - cam mult pentru un om „ruginit”, dar încă entuziast! Și nu e ușor, mai ales că există și binecunoscutele invidii dintre copii (pe care-l iubește mai mult părintele?...). „Eh!, copii, vedea-i-aș mari!...”
    Redactarea documentelor pe care le are de efectuat un dascăl depășește numărul de ore la clasă, așa încât te întrebi ce-i mai important: hârtiile sau ceea ce faci, efectiv, la clasă? Cred că, pentru autoritățile de tot soiul, primele... Dar ele, autorităţile şi hârtiile, sufocă și au puternic și vizibil efect asupra procesului instructiv-educativ! Ex.: Program de pregătire a olimpicilor..., acolo unde nu ai talente, iar orele se termină zilnic la trei (cincisprezece)!!!
   Alegerile generale au fost câștigate de o coaliție cu 70% și asta n-a-nsemnat nimic! Președintele este adevăratul Legislativ, ăia aleșii au grijă, în schimb, să-și facă farmacie cu discount, saună și centru SPA, eventual, să obțină locuințe fără să plătească pentru ele. Și televiziunile-mi arată câți români n-au locuință..., n-au ce mânca, n-au cu ce-şi plăti birurile şi nevoile şi... neamul!  
   Țara arde, iar Președintele și Premierul se țesală reciproc, cu sau fără motiv, și, mai ales, fără interes pentru pălmaș. Acesta doar suportă consecințele. Nicăieri și niciodată (în efemera mea existență) n-am văzut asemenea situație jenantă! Mă întreb: unde-i Doamna Europa acum, când... Ceartă ca la ușa (oare are?...) cortului. Pactul? O pală de ceață groasă, menită să prostească pe cei oricum proști (adică simpli, obișnuiți, amărâți, gândind la cum se vor „descurca” la iarnă, cu întreținerea, gazele, curentul...), trăgând targa pe uscat și ascultând cât bine le dorește fiecare dintre cei doi. Dihonia ascunde adevărul: nimeni nu face nimic pentru însănătoșirea economiei naționale, iar eu, plătitor de taxe de foarte mulți ani, aflu că totul a fost degeaba: bani pentru pensie, pentru sănătate, pentru... Vezi pensia Lucianei, după 35 de ani de profesorat! Cred că rareori am văzut un cuplu atât de bine sincronizat întru „binele” Patriei! Simplu: cine-i atent la dispută uită de necazurile-i din gospodărie!!!
   Legile (bune, rele...) sunt la mâna Președintelui, n-are nici o importanță decizia Guvernului, sau votul din Parlament! Dacă nu iese din prima așa cum vrea Șeful, se merge la Curtea Constituțională și, de-acolo, iese cum vrea... cine vrea. Nu mai știe bietul om de rând când și ce e bine! Toți au argumente, iar CCR are decizii irefutabile (la ce ne mai trebuie Parlament? - n-ar trebui să fie trimise legile direct la CCR???).
   Suntem, probabil, singura țară în care a îndemna oamenii să meargă la vot este infracțiune, iar apelul la boicot (venit din țară sau de-afară) este normal, curat, deci legal. De cercetările pe teren nu mai vorbesc... Am văzut și-mi ajunge... La puşcărie ajunge cine trebuie, nu cine merită.
   Procurorii fac Guvernul, descoperind incompatibilități ale ministeriabililor. De fapt, sunt un popor de pușcăriabili (cuvânt inventat de curând, dar foarte expresiv!). Ei, procurorii cei puşi să caute probele infracţiunulor, gândesc, incredibil, ca Președintele! E formidabilă unda inefabilă care-i leagă! Semnalul? „Nu e bine ce faci, d-le...!” Cutare individ care-a comis-o în văzul lumii şi e vădit un pericol social e cercetat în stare de libertate, altul, pentru discutabile culpe, este ţinut la păstru cu lunile/anii până când (nu) se dovedeşte vinovat... De ce magistraţii români sunt infailibili ca Papa?
  Că ne vindem bogățiile prin contractele cu americanii, canadienii și ce-or mai fi ei e clar (nu poți să dai ce-i al tău pentru ca, apoi, străinii să-ți revândă produsul la preț de UE și nici nu poți să-ți oferi altuia aurul pe motiv că ție nu-ți trebuie!!!, iar, drept recompensă, te alegi cu poluare și distrugeri de valori, de ieri și de azi). În timp ce instituţiile româneşti de cercetare agonizează, vin deştepţii de-afară să ne extragă cele bogăţii, fără nici un fel de milă faţă de oameni şi natură. Probabil că s-ar găsi astfel soluţii autohtone şi... patriotice, capabile să obţină şi profitul dorit şi să apere, tototdată, viaţa... Mina aia a-nchis-o statul român, că era "nerentabilă", iar apoi, acelaşi stat o vinde ca rentabilă pentru alţii. Evident, minerii-s la mijloc: ei vor locuri de muncă, altfel, n-au din ce trăi!
  Manifestațiile anti sunt și ele dubioase..., prea par comandandate, regizate, aranjate!
  E frumoasă și disputa privind cele trei televiziuni de știri: Realitatea, Antena 3 și RomâniaTV. Eu rămân doar la problema prieteniei indestructibile dintre primul ministru și d-l Ghiță... Nimic și nimeni nu se pot atinge de acest domn... E un fel de... U., V., B. etc.al micului Titulescu.
  Și-or mai fi...
P.S. Am votat la referendum, așa că mă simt frustrat și pușcăriabil! Încă nu m-au aflat Kövesi, Morar, Papici & co.
    

„Rada” - Tudor Arghezi

M-am gândit că, dacă tot are succes poezia argheziană între cetitorii mei virtuali, n-ar fi rău să vă ofer (şi) un text din "Flori de mucigai" - o poezie unică prin fiorul erotic frust şi senzualitatea uşor lubrică...]

                                                    Cu o floare-n dinţi
                                                    Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi.
                                                    Joacă-n tină
                                                    Cu soarele-n păr, ca o albină.
                                                    Se-apleacă, se scoală, sare,
                                                    Cu sălbile zornăitoare
                                                    Ca nişte zăbale spumate.
                                                    Se încovoaie pe jumătate,
                                                    Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul
                                                    Spre pâlcul, în cer, unde
                                                    Săgetatorul
                                                    Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint.
                                                    Şi-a dezvelit sărind
                                                    Bujorul negru şi fetia,
                                                    Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia
                                                    Unui giuvaer, de sânge.
                                                    Aş pune gura şi aş strânge.
                                                    Statuia ei de chihlimbar.
                                                    Aş răstigni-o, ca un potcovar,
                                                    Mânza, la pământ,
                                                    Nechezând.
                                                   Spune-i să nu mai facă
                                                   Sălcii, nuferi şi ape când joacă.
                                                   Şi stoluri şi grădini şi catapetezme.
                                                   Sunt bolnav de mirezme.
                                                   Sunt bolnav de cântece, mamă.
                                                   Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă!

sâmbătă, 12 octombrie 2013

M-am gândit...

că nu e rău ca toți prietenii mei, foști și actuali elevi, să citească și să interpreteze, după cum i-am învățat, acest minunat text al lui Mircea Cărtărescu (sigur că asta presupune și un pic de cunoaștere a operei bietului D. Bolintineanu!). Cu siguranță, ca la pașoptiști, poezia are un puternic mesaj umanist și patriotic... Textul e preluat dintr-un manual.

G A  R O F I Ț A

                                                   Teiul Doamnei pare zugrăvit în cridă.
                                                    În cofetărie intră o gravidă.
                                                    Astfel stă la coadă între mușterii
                                                    ca o garofiță între păpădii.
                                                    Astfel între brazii cu tulpini de ceară
                                                    lâng-un șipot dulce șade-o căprioară. 
                                                    Checuri cu stafide doarme în vitrine.
                                                    E frigoriferul plin de savarine.
                                                    Eu la o măsuță îmi consum frucola
                                                    și citesc cum Nică pleacă la Socola,
                                                    că-l predau pe Creangă astăzi la amiază. 

                                                    Mușterii merge, coada-naintează...
                                                    Rumeioara jună, cu burtica mare,
                                                    a ajuns în față, chiar la vânzătoare:
                                                    - Mumă-mea, duduie, astăzi m-a trimis
                                                    să îi dai pachetul ce i l-ai promis:
                                                    patru excelenturi, două amandine
                                                    și ilone șase, glazurate bine,
                                                    cinci cutii de frișcă albă ca zăpada
                                                    și fursecuri unse gros cu șocolada.

                                                    Vânzătoarea scoate un oftat adânc.
                                                    Pe la mese pruncii cremele-și mănânc.
                                                    - Mergi și spune celei care te-a trimes
                                                    că i-am pus și nuga, un delicates,
                                                    și că totul face, socotit în lei,
                                                    doar un fleac, o sută patruzeci și trei.

                                                   Lămpile gălbuie, de la Fondul Plastic,
                                                   dau cofetăriei un lucit fantastic.
                                                   Iar copila noastră, galeș durdulie,
                                                   vine la măsuța-mi cu-o sarailie.
                                                   Coamele îi trece dincolo de șale.
                                                   Are sub bluziță două portocale
                                                   iar sub gene lunge, ca de hurioară,
                                                   o privire dulce, ca de surioară
                                                   și-un obraz ca luna, pal îi schintiază.
                                                   Mușterii merge, coada-naintează...

                                                   Eu îmi pun șepcuța și cu forță nouă
                                                   merg să-l iau din stradă pe 109.

Textul mi se pare edificator din multe puncte de vedere. Da' să vedeți/citiți Levantul!!!
                                                    

vineri, 11 octombrie 2013

Cum mi-am petrecut cutremurul...

Sunt obişnuit cu revoltele scoarţei terestre: Brăila ştie că Vrancea şi Hercinicii Dobrogei se mai supără uneori, aşa că o mică zgâlţâială (mai ales nocturnă) nu-mi producea mari emoţii – dovadă reacţia de la Iaşi, din '77... (voi reveni la locul potrivit!...). Au mai fost şi aici, la Braşov, vreo două cutremure care m-au cam pus pe gânduri, mai ales cel de prin '87 (?), când veneam dintr-o vizită la fini şi-n august am văzut că pică din cer un fel de burniţă..., era un cer incredibil: roşu, apăsător şi noi încă nu aveam toate cele dotări în casa cea nouă (curent, gaze, lift...) - ne-am luat copiii în braţe şi ne-am plasat sub una din grinzile apartamentului, celălalt ('92?) l-am resimţit de la Făgăraş, eram într-o inspecţie... şi am ieşt cu toţii, elevi şi dăscălime, în curtea şcolii (în Braşov au fost şi două - parcă - victime: pe Republicii: au căzut ţigle şi cărămizi pe trotuar - cum păţise şi Ivasiuc în '77). Am cam luat-o în glumă (vorbă să fie!...) cu toţii... Mi-a povestit Luciana că acasă, pe balcon, se adunaseră porumbeii şi dădeau semn de nelinişte... Copiii erau (tot) destul de mici!...
Aseară m-am dus spre pat cu o enormă scârbă provocată de un arbitru incalificabil: a dat afară trei jucători, doar o câştiga cutare echipă la un scor confortabil... N-a fost în stare, dar gustul amar a rămas. Luciana încă mai citea la ultima carte (retipărită) a Rodicăi Ojog-Braşoveanu... 
Somnul vine cum vine, când e cazul meu aşa că mi-am epuizat porţia de tuse, m-am "certat" cu magnaţii fotbalului românesc, am încercat nu'ş'ce tehnică indiană de reducere a anumitor dureri, am numărat ceva oi şi, inexorabil, am adormit... Cu evidente sincope cauzate de diverse inconvenienţe fizice, dar care nu m-au convins, totuşi, să mă îndrept spre "fumoar"..., adicătelea nu erau destul de acute, preferam cearta cu ceasul electronic, planuri "din cuţite şi pahară", mici reprize de vânzoleală de-a lungul şi de-a latul pătuceanului. Chestii.  Şi am adormit (un fel de a spune!) destul de adânc, pentru ca, atunci când a venit şi ora 4,37, să mă deranjeze cumplit zgomotul acela puternic care părea să vină de la etajele superioare: parcă scăpaseră din tavan maşina de spălat!!! N-au trecut decât câteva secunde, şi-nc-o dată acelaşi zgomot de maximă dovadă a lipsei de bun simţ... Enervat, am sărit (vorbă să fie!) din pat şi-am deschis uşa dormitorului, Luciana era deja pe hol şi mi-a spus cu glas tremurat că a fost cutremur. Ne-am intersectat, eu spre bucătărie şi ea, spre baie. Apoi, linişte dinspre dânsa. Năucit... Am aprins prima ţigară, mi-am alergat gândurile în noapte, am mai răsucit una... Şi m-am întrebat de unde o fi scos-o Luciana p-asta cu cutremurul, când eu eram atât de indignat de comportamentul vecinilor de la şapte?... 
Apoi am revenit în odăiţa mea şi-am dormit fără probleme până dimineaţă. Din jurnalul de la şase am aflat că, într-adevăr, avuseserăm parte de o frumuseţe de cutremur care se simţise binişor în estul ţării, dar şi la Bucureşti. Era deja organizată o adevărată dezbatere cu specialişti, la ora aceea de paşnică duminică! Când a venit să-şi bea cafeaua, Luciana mi-a confirmat că a simţit pulsaţia pământului şi că faptul a speriat-o: avea experienţă, recentă faţă de a mea, tocită, blazată, cea păstrată din copilărie. Pentru ea cutremurul e o treabă serioasă. La rându-mi, urmare a experienţei ieşene?..., a rămas doar zgomotul inuman receptat la o oră anormală.
Mulţumit, don Raul?...