duminică, 30 decembrie 2012

Cezar Ivănescu - "Amintirea Paradisului"

Când eram mai tânăr
şi la trup curat,
într-o noapte, floarea mea,
eu te-am visat.
Înfloreai fără păcat,
într-un pom adevărat
Când eram mai tânăr
şi la trup curat.
Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat
Şi dormind eu am visat; tu, visând,
ai lăcrimat
Când eram mai tânăr
şi la trup curat
E pierdută noaptea aceea
de acum!
Carnea noastră, de-i mai ştie
al ei parfum
Poamele ce-n pomi azi stau,
gustul cărnii tale-l au
Şi cad mâine toate, putrede,
pe drum.
Fă-l să fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Şi când pomul flori va da,
fă să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec,
mâna mea…

miercuri, 26 decembrie 2012

30 nov. - 2 dec. 2012


Mulțumesc Domnului, Dorinei și CCD-ului că mi-au oferit șansa de a-mi împlini un vis vechi de vreo... 39 de ani: să mai văd o dată marea în extrasezon, în decembrie, de exemplu. Atunci demult, „când eram mai tânăr și la trup curat”, vorba Poetului, am primit permisie taman în prejma Crăciunului și, cum prin Mihail Kogălniceanu nu trecea trenul spre Brăila :)), am stat câteva ceasuri prin Constanța, în așteptarea acestuia. Ne-am plimbat, Nelu, eu și încă vreo câțiva prieteni și foști colegi de liceu, în loc să mergem soldățește în vreo crâșmă, să ne dovedim că suntem... bărbați. Și ne-am dus pe faleză, la Cazinou. Era, atunci, demult, o iarnă groaznică, geroasă, marea aducea spre mal valuri uriașe care spălau întreaga faleză. De fapt, aleea devenise un patinoar sui generis, stabilopozii și grilajul de la digul promenadei se transformaseră în operele de artă minunate ale unui sculptor futurist. Fascinant! De nedescris! Țurțurii se împleteau în forme halucinante și încântătoare totdeodată...
În ciuda vântului câinos, dobrogean, pe care-l cunoșteam din nopțile petrecute de gardă, în post, am zăbovit mult și bine pe chei. Parcă am fi știut că așa ceva cu greu vom mai șansa de a revedea vreodată...

Și așa a fost să fie!... Iacătă, vru soarta să mergem, Lili și eu, la mare taman în zilele de... sărbătoare legal acordate tuturor românilor... Evident că am plecat destul de... înverșunați din cauza jocului soartei: de ce noi? Alții au fost sau vor veni în perioade mult mai favorabile... Și mai eram și-n grup cu... crema dăscălimii brașovene, inspectori, directori, membrii CCD... Iaca și noi... Încet, încet, ne-am revenit, i-am... reactualizat dragei mele prietene vorbele lui Titulescu rostite la nu știu ce ședință a Ligii Națiunilor... și iaca-așa ne-am recăpătat aplombul și buna dispoziție. În definitiv, asta era! și trebuia să trăim clipa din plin! Vremea - superbă, deși la plecare (cu evidenta întârziere tipic românească!!), ne-a cam strâns un pic, mai ales că, în ciuda soarelui, bătea un vânt subțire nu tocmai plăcut. La Brașov, în curtea comună CCD și... Secția 1 Poliție! :)) :)) :))
Drumul - plăcut, cu o singură și... spornică, pentru mine, oprire la un
hipermarket de la marginea
Ploieștilor... Mda, mi-a plăcut!!! Pe la cinci, cinci și jumătate, eram la Mamaia. Cam nervoși din cauza drumului de câteva ceasuri bune.
Organizarea a fost la înălțime: ecusoane, programul activităților, cardurile pentru camere... Ne-am trezit la etajul nouă al hotelului "Parc", evident, în camere alăturate. De povestit nepoților aventura deschiderii ușii duplexului în care urma să dorm două nopți și, mai ales, a punerii în funcțiune a toate cele electrice din camera confortabilă... Ce să-i faci? tehnica avansează, iar eu (noi, eu și Luciana) n-am mai fost la mare de câțiva ani buni... iar la hotel de plus patru stele, nici atât... Ne-am amuzat, am depus bagajele. Și, după o masă..., în sfârșit, după masă, ne-am dus să vedem marea, în ciuda întunericului. Prima problem a fost s-o aflăm. Nimic mai dezolant de cât Mamaia într-o noapte de iarnă... Cred că edilii fac economie (şi) la electrică, altfel cumsă-mi explic faptul că, odată ieşiţi de sub lumina exuberantă a hotelului, ne-am pomenit într-o... mare de întuneric?! Am încercat în stânga..., părea că se deschide o stradă, iar la lumina cam chioară a unui felinar vreo patru taximetrişti stăteau adunaţi în jurul unei cutii de table: doi jucau, restul chibiţau... Nici nu ne-au băgat în seamă. Am mai făcut vreo câţiva paşi, apoi am revenit sub umbrela... de raze a recepţiei de la "Parc". Hotărâţi să vedem marea, am pornit spre dreapta, de data asta cu succes: după numai vreo douăzeci de metri se deschidea o piaţetă iar absenţa oricărui semn de stradă, felinar, clădire, maşini în trafic..., ne-a determinat să înaintăm plini de speranţă. Cu noroc. Imediat am lăsat asfaltul piaţetei şi ne-am simţit încălţările afundându-se în nisip. În bezna uşor voalată de razele unei lune timide ghiceam spuma firavă a limitei dintre apă şi ţărm. Nimic mai grozav decât intuirea unei imensităţi care te atrage, deşi tu n-o percepi decât cu spiritul! Am înaintat şi am zărit la orizont, în dreapta şi-n stânga luminile îndepărtate ale aşezărilor umane. Îndată eram chiar lângă apă. Era cald, bine, liniște deplină, valurile abia dacă emiteau un clipocit plăcut, care emana calm, picurând în suflete o pace deplină. Și-am făcut poze! Minunat aparatul meu, în ciuda întunericului, sunt mândru de reușitele mele! Judecați și voi...
Eram încântați, fără cuvinte și, ca niște copii, ne-am apucat să strângem scoici pe bâjbâite..., am zăbovit pe-un dig ce înainta spre larg (apare în multe ipostaze, pentru că era în imediata apropiere a hotelului...). N-am dat de capul misterului unor dâre circulare de pe nisip... Parcă cineva le trasase dinadins, ca să ne dea nouă bătăi de cap... Nu ne-am bătut capul prea mult, prea era frumos!... Apoi am descoperit un dig dintr-acelea antival, menit să protejeze plaja. Am urcat pe stabilopozi și am ajuns pe un soi de alee betonată care înainta spre larg. Era magnific... Tăceam și înaintam până am ajuns la un soi de parapet care ne oprea drumul spre apă, oricum, erau acolo alți stabilopozi între care clipocea apa... Alături, doi îndrăgostiți stătea nemișcați ca un grup statuar. N-am îndrăznit să-i deranjăm nici măcar cu vorba... Ne-am așezat tăcuți pe o placă de beton și-am fotografiat orașul din zarea-ntunecată. Era incredibil de plăcut, nimic nu marca sfârșitul de noiembrie, începutul de decembrie...Ne-am reîntors pe plajă. Cine știe ce gândea, ce visa, ce rememora fiecare dintre noi... Pentru mine erau prea multe de retrăit, de imaginat..., și-apoi, fiecare cu-ale lui... ce... psi?! Oricum, ne-am întors marcați de emoție spre hotel, dar pe partea stângă..., iar amatorii de table taximetriști, iar intrarea în hotel... Iar folosirea cardului de intrare în ambientul ce-mi fusese hărăzit. În definitiv, nu era chiar așa de rău!... Deja experiența meritase a fi trăită. Seara asta meritase..., depășise așteptările mele... antibucureștene (să ne-nțelegem, mi-s dragi locuitorii, individual, nu-mi place atitudinea... „capitalistului”!!! Dar și mâine e o zi! Tre' s-o trezesc pe Lili la șase și douăzeci...
Evident, din motive care nu interesează aici, m-am trezit mult mai devreme. În cameră, cald şi bine, am ieşit pe balcon. O senzaţie de prospeţime, de aer curat, de început de lume s-a insinuat în sufletu-mi; am privit spre mare, aceeaşi mişcare molcomă dinamiza unduirea din faţa ochilor mei. Am imortalizat clipa, pozele au ieşit iac-aşa... (n.n.: ordinea de pe postare ţine cont de voinţa calculatorului şi nu mă mai obosesc s-o schimb: folosiţi-vă imaginaţia, combinând textul cu imaginile!). Masă, scurtă plimbare pe plajă, cursuri... şi-a trecut prima parte a zilei. Pardon! Am făcut poze care să confirme participarea noastră la importanta activitate pedagogică... Trebuia!...
Să nu fim nedrepţi! întreaga activitate a fost la maximă înălţime: ţinută academică, prezentări incitante, dialoguri... constructive, pauză mai mult decât bine condimenată cu cafea, prăjituri şi dialoguri dincolo de... locurile de provenienţă. Eu, uşor excitat de plasarea între unde sunt şi unde-am fost... Eram aricios şi cooperant cu ambele tabere.  Trece, cum trece tot!
Mă opresc deocamdată..., poate voi relua firul...











luni, 24 decembrie 2012

24 decembrie şi... eu...

   AVERTISMENT: Dragule, nu-i nevoie să citeşti.
E lung şi greu, plictisitor, textul 
ăsta... Nu e pentru cei obişnuiţi 
să butoneze, nervoşi, după alte
chestii într-adevăr interesante. 

   Cu ani şi ani în urmă, pe la patru dimineaţa, plecam (prima dată în viaţa mea de... născut pe asfalt!!!) împreună cu văru-meu Ionel, să colindăm satul Scorţaru Nou, undeva pe valea Buzăului... De fapt, văru-meu mă incitase, iar mătuşă-mea îl încurajase, în timp ce verişoarele mele zâmbeau ironic: orăşenii ăştia! Mătuşă-mea avusese grijă să mă scoale uşureeel, în aşa fel încât să nu le trezească pe fete sau pe "Nenica". Dormeam cu toţii în două paturi... generoase din tindă, singura încăpere încălzită pe timpul iernii. Ea, în bucătărie, pătimea, cine ştie de când, cozonacii, cu ghionturi, trântituri, duioşie, dragoste... Pe la case, luminile erau vioaie în bucătării, semn că gospodinele pregăteau, la rândul lor, conform tradiţiei, cozonacii de Crăciun. Câinii lătrau cu glasuri răguşite, convingătoare, cetele de puştani care se aventurau prin nămeţi spre căminele aparent adormite. Porţi încuiate în cele mai diferite şi ciudate feluri. Oaspeţi ingenioşi. Era o noapte senină, cu stele de gheaţă atârnate pe un cer de catifea neagră. Din loc în loc, cîte-un stâlp cu lumină chioară... Eram dotaţi cu trăistuţe pe care ni le pregătiseră ai noştri (ale noastre...) - mie, de exemplu, "Tanti Fina" (o cheamă Gherghina, de fapt, dar. fiind fina părinţilor mei, s-a instituit acest nume drag sufletului meu şi fratelui meu..., ca şi cel de "Nenica", atribuit soţului ei, fratele mamei!!!), pe care urma să le umplem cu darurile primite. Mergeam mai întâi pe la rude şi apoi pe la casele celorlalţi săteni, era frig şi totuşi plăcut, pentru că nu bătea Crivăţul, iar zăpada scârţâia încurajator sub tălpi. Vali şi Ionica dormeau, convinse că n-o să avem spor la colindat. Ionel, rupt de ceata lui obişnuită, eu, orăşean venit să colinde cum n-o mai făcuse pe la el, pe la "Brăilă"... Eram încrezători în izbândă - motivaţi diferit, însă: eu, orgolios, el, "om" cu experienţă... Totul a fost aşa cum cere tradiţia: gospodinele ne-au primit cu bucurie, ne-au oferit covrigi, eugenii, nuci, mere, hârtii de un leu sau de trei - toate strânse cu grijă şi mândrie în trăistuţe. Din loc în loc, câte o bucată de cozonac aburind... Mi se părea incredibil. Dimineaţă, pe la şapte, ne-am întors triumfători şi am împărţit frăţeşte cele primite în calitate de vestitori ai lui Moş Ajun, sub privirile cârcotaşe ale fetelor! Asta e!  Verişoarele urmăreau cu invidie împărţeala... glorioasă, ele nu aveau acces la colindat: era exclusiv datul băieţilor.
   Într-altă iarnă, tot la Scorţaru, aveam să aflu că, pe o ninsoare nemaipomenit viscolită, care a blocat circulaţia spre satele de pe valea Buzăului, s-a născut Florin, decreţelul familiei noastre. Şi el şi mama erau sănătoşi, iar tata era în al nouălea cer. (Veste aflată prin telefonul de la Sfatul Popular, unde fusese chemat "Nenica"!, de tata!!!) Noi, fraţii pereche, de şaptesprezece şi de cinsprezece ani, nici nu mai contam: el era de-acuma tătic de prunc!! Ei, nu contam!... Plecasem intempestiv, cu o zi în urmă. Pe 22 seara, ne uitam cu toţii la un film destul de plicticos, urmărit la bravul nostru Rubin-102, marfă rusească, rezistând eroic până hăt, când Florin a crescut binişor. Mama i-a zis tatii că "gata, s-a rupt apa!...", el a intrat în panică, a strigat speriat la noi să ne îmbrăcăm iute şi să căutăm un taxi, o salvare, ceva... Noi - aiuriţi!... Nu! Nu împreună! Fiecare pe drumul său, aşa aveam mai multe şanse să găsim maşina salvatoare pentru mama. Eu am urcat pe Împăratul Traian, Nelu - Dumnezeu ştie pe unde... Cert e că, atunci când m-am întors fără succes, mama era deja la spitalul de pe Campiniu, iar Nelu îmi făcea ştrengăreşte cu ochiul. Tata - la spital! Cu mama! De dimineaţă tata s-a învoit de la serviciu şi a hotărât să rămână acasă doar cu Nelu (aşa se descurca!), iar pe mine să mă trimită la "Nenica" şi "Tanti Fina", unchiul şă mătuşa de la Scorţaru. M-a împachetat în RATA şi m-a trimis în Bărăgan. În faţa primăriei mă aştepta Valentina! A fost frumos. Un An Nou la... programul difuzorului, lumină de la lumânări, colinde, bucatele alese ale Crăciunului din satele de cojani, vin roşu, aspru, da' bun - adus de mine, "bărbatul" (aşa hotărâse unchiu-meu, "Nenica"!), din beciul casei. Tehnologia extragerii vinului din butoi m-a culcat degrabă. Până am umplut o garafă, cred că am băut tot atât... Şi-am adormit ca un prunc la puţin după miezul nopţii. Ce căldură, ce lumină, ce fericire...
   An de an ne era mai greu... Stăteam cu toţii zgribuliţi într-o bucătărie de doi metri pe vreo cinci, abia încăpeau în ea o masă, un aragaz şi vreo trei scaune, pe lângă noi, cei care-o populam... Era frig şi în "băcă", iar singura căldură şi, adesea, singura lumină veneau de la ochiul de aragaz. Din când în când aveam şi câte-o o gutuie sau două, mirosul era indescriptibil, ne plăcea tuturor, chiar dacă gutuia nu era fructul nostru preferat... O ţineam la loc de cinste, ca pe bananele cumpărate verzi (oh, Doamne!...) şi puse pe şifonier, la copt (Tatiii, s-au copt??!). Era devreme, dar, iarna, întuneric beznă, dacă aşa cerea... directiva (oră de iarnă!, întuneric la amiaz'!!). Copiii erau îmbrăcaţi ca pentru a ieşi la joacă, dar noi ne adunam toţi patru, spăşiţi, de parcă am fi avut vreo neştiută vină, fiecare de pe unde se afla, în "băcă", unde era cald şi bine... Luciana ne primea cu drag, chiar dacă era teritoriul ei... în timpuri normale. Nu mai încăpeau dispute între Bog şi Ralu, între noi toţi..., eram o familie fericită că se poate reuni la bec..., cel mai des, la o lumânare groasă, de spermanţet... Nu ştiai niciodată când cade curentul..., cădea pur şi simplu! Stăteam şi povesteam, fiecare de-ale lui... Şi-apoi, plini de "bucurie", cu lacrimi în ochi tineri şi mai puţin tineri, cântam "Galbenă gutuie". Cântam cu dragoste şi cu speranţă, ne strângeam unul în celălalt, după cum voia soarta, dar eram noi toţi, tari ca piatra şi veseli ca... dacii! Plângeam şi râdeam, ne strângeam în braţe şi ne simţeam UNUL! Plângeam ca proştii şi-mi doresc să plângem, ca UNUL, şi astăzi, când e bine şi frumos şi democratic şi gazul are aer pe care-l plătesc drept... gaz! Şi Uca-i departe şi Ursan lucrează non stop şi e cald în casă şi electrica nu se stinge şi noi suntem singuri şi nici măcar nu plângem, ca pe vremuri... 
   În sfârşit, într-alt 24 decembrie, când deja părea să nu se mai tragă în oraş, Luciana a ieşit pe balcon, pentru că musai trebuia să spele geamurile de la sufragerie. Aşa voia, şi nu te poţi opune unei porniri intempestive a Lucianei. Copiii, care vedeau pentru prima dată desenele animate ale Crăciunului, aşa cum le văzuserăm noi demult, stătea cuminţei în sufragerie, pe fotolii, fără să mai fie nevoie să privească din uşă, cu pături în geamuri, aşa cum se-ntâmplase cu o seară-nainte. Se trăsese grozav la intersecţia Calea Bucureşti-Toamnei-Zizin! Eu însumi am zărit la "Trei Alimentare", lângă un copăcel, un brunet în salopetă neagră trăgând câtre blocul din colţul Toamnei cu Zizinului, acolo unde balconul de la etajul opt a stat vreo doi ani nereparat, după ce fusese ciuruit, aproape pulverizat. Zi frumoasă şi senină... se apropia prânzul... Şi, deodată, o pocnitură seacă! Soţia-mi revine în casă uluită, incapabilă, pe moment, să rostească vreo vorbă. Fumam, încă încordat de starea din oraş, stare pe care o auzea, o intuiam... Mi-a şoptit, într-un târziu, că se trăsese asupra ei. Era uluită, nu-nţelegea cine ce-avea cu ea... Era doar o femeie care-şi făcea datoria de veacuri: curăţenia pentru întâmpinarea Naşterii Domnului... Nu făcuse nimic rău... nici antistatal... Cu o zi înainte, aflasem de la televizor că, în blocul potcoavă de vizavi de Spitalul Judeţean, fusese ucisă o copilă exact în clipa când mama ei o aşezase în pat spre a o culca. Luciana mă privea cu ochii plini de lacrimi şi de neputinţă. N-am luat-o în râs, am privit pe geam (nimic!...) şi am ieşit pe balcon - într-adevăr, în peretele despărţitor dintre apartamente, o gaură de AKM se arăta hidoasă şi halucinantă. Pe vremea aceea nu ştiam de "victime colaterale"...
Mai multe despre cum mi-am petrecut revouţia, poate altădată!
   Şi-a venit şi ziua de azi... Ce zi minunată şi intrată în altă paradigmă, postdecembristă... Mai întâi, am primit vizita a trei fete dragi sufletului meu, Cristina (Păli), Claudia şi Ioana. Trei, Doamne, şi toate trei aflate sub zodii diferite, dar care-şi păstrează dorinţa de a-şi împlini destinul, fie entuziast-melancolice, fie cinic-ironice, fie... Ce bucurie mare! Aveau căciuliţe cu ciucurel toate trei... cântau ca nişte îngeri... răguşit, dar râdeau ca nişte îngeri adevăraţi. Şi erau gureşe, toate trei erau gureşe, în ciuda faptului că... Promit, Claudia, să scriu despre lucrarea ta de doctorat!... Sunt mândru de tine şi, (mai) cred că sunt unul dintre cei cărora, în anonimat, le-ai dedicat cartea. Ce frumos e să ai copii şi ei să te colinde!... Şi cât vă iubesc, dragii mei de pretutindeni, dragele mele de lângă mine, pentru o secundă! Mângâi Cărţile şi vă simt aici. Câte-avem noi de depănat... Nci noi nu putem măsura firul celor ce-aşteaptă a fi spuse/scrise... Ioana! Claudia! Păli! Mâna pe condei!! Apoi a venit Marele (sic!!!) grup anunţat de Roxi. A fost un moment extraordinar, irepetabil... Demult n-am mai văzut atâtea feţe radiind de fericire că ne (în-)cântă în prag. Erau vreo cincizeci de tineri, unii încărunţiţi..., alţii, abia la vârsta clasei pregătitoare... şi toţi ne cântau... şi Luciana a deschis telefonul şi Ralu şi Paul au ascultat din Huntsville frumoasele colinde... şi am lăcrimat văzând bucuria de pe feţele tuturor şi, mai ales, de pe feţele Roxanei şi Iulianei, fetele mele... şi copiii din sudul Statelor au retrăit momente româneşti ale Crăciunului de altădată... şi Bog şi Andreea s-au aflat alături de noi, ascultând armoniile îngereşti ale grupului... şi, incredibil!, la un moment dat, stăteam, cu evlavie, ţinând două telefoane spre ceata de colindători... şi Roxi se distra, discret, de postura mea fe-ri-ci-tă, ideea: "Am spus eu??!!" Era atâta armonie, era atâta dragoste care iradia din sufletele tuturor, ale colindătorilor şi ale colindaţilor... Chiar ne doream ca să rămână clipa la (cu) noi, cu (la) noi toţi. Şi-apoi au venit Alexu şi Mircea - moment aşteptat şi inedit tototdată! Mircea cânta... din suflet, şi era emoţionant şi convingător. Alexu - într-una din zilele sale formidabile, când iradia dragoste prin vocea şi sunetele ghitarei sale. Erau minunaţi feciorii, mai că-ţi dădeau lacrimile, văzând doi flăcăi ai zilelor noastre "zicând" din toată inima... şi, se putea altfel?..., Alexu cântând special pentru Luciana... Nu-s cuvinte să descrie starea care s-a aşezat peste casa noastră... Mulţumim, dragii noştri! Să vă dea Domnul numai ce vă dorim noi! ATÂT!  

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Poate...

Din când în când urmăresc statisticile... Observ de-o vreme că a crescut numărul vizitatorilor Caruselului. Să fie efectul dorului de casă? Să fie dorinţa ca, la gura sobei, să redepănăm poveşti de (mai) demult rostite de Ioana, de Kris, de Mirela, de Ramo... şi să citim o sensibilă poezie a lui Puşu?...
O fi ţinând de soartă, dar mi-e greu să bag samă că-s un părinte care-şi trimite departe, depaaarte, depaaaaaarte pruncii dragi?? Eu îi trimit, ori soarta-i alungă de-acasă, poate norocul?...
Casa e pregătită, dragii mei! Veniţi! Am nuci şi covrigi pentru toţi şi-un suflet care vă cuprinde pe toţi! Şi multe, multe, multe gânduri de bine pentru fiecare dintre voi!
Poate...

vineri, 7 decembrie 2012

Aron Cotruș - „La un miel”

                                                                              se dedică bloggerului


Tu treci prin țintirimul verde,
Paști troscoțel de pe morminte
Și zbieri după pierduta-ți mamă
Privind ca un copil cuminte.

Ridici din iarba verde capul, 
Ații urechea... Ți să pare
C-auzi ecouri de talangă
Sunând duios în depărtare. 

Fugi într-acolo, dar nimica
Nici nu să vede, nici s-aude,
Eu trist rămân privind la tine
Pe gânduri dus, cu gene ude.

Pe tine însă nu te mustră
Viața asta mult amară,
Iar eu ursitu-s printre lacrimi
Să-mi trec a vieții primăvară.

Și dacă în curând o cruce
Mă va veghea ferit de rele,
Abate-te mai des pe-aicea
Să paști și iarba gropii mele.  
 

joi, 6 decembrie 2012

Încă o dată?!...

"Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş...", acum, mai mult ca altădată. M-am săturat de propria-mi duplicitate/complicitate, mă-ntreb întruna cum de pot să fiu într-un fel în afară şi-n cu totul într-alt fel în dărâmarea asta de statui... Mă oripilează părerea voastră despre mine.
Ce mai, am talent la făcut (auto)poze!!
Obosit, luptând să alin suflete, să aduc zâmbete pe chipuri şi să aplanez conflicte, mă întreb de ce-o fi asta misiunea mea: nu mi-am dorit-o, o refuz mereu (mai ales zilele astea!!), totuşi, reiau întruna aceeaşi... (nu ştiu s-o numesc!!!). Nu! Nu încerca să mă compătimeşti, ar fi o greşeală!... Cred că-mi iubesc semenii, dar, din când în când, realizez cât de singur sunt. Chiar acum, cu douăzeci de minute înainte de meciul Stelei şi-n starea de spirit pe care o..., pe care o.., primesc spre rezolvare/corectare o prezentare power point! Nu-i aşa că viaţa-i frumoasă, arză-o-ar focul!? Heeei! Mă aude/vede/simte cinevaaaa?!!!
(Păi iar?, încă o dată?!, nu poţi s-o mai răreşti?, ai devenit banal şi plictisitor. Fii înţelept!)
Dar, recunosc, din când în când, şi mai ales în zilele-astea, mă simt cu totul şi cu totul gârbovit de toate ale mele, uneori, îmi pun capul pe umărul meu şi-mi plâng de milă, alteori, râd homeric, deseori mă uit în jur şi urlu a pustiu!...
Au trecut două zile de la minunea-minunilor, şi a venit Moşu', vor mai trece două zile şi va veni... Eu nu vreau să mai vină, de ce, Doamne, mai vine, încă şi încă mai vine!??? Opreşte, Doamne, trecerea! Vehicul - mort, driver - ioc! Troşcaleta zburătoare!!! Waw!!!, ce-mi place!
La mulţi ani, Antoine!, că doară numa mâine nu-i pomâine!
Cred că ştii că aşa-i urarea şi nu se poate schimba fără a scandaliza tradiţia... vie - tu ia-o ca atare, cred că ştii (ştiu) s-o fac. La anii cei mai mulţi cu putinţă! Şi, ca să terminăm în aceeaşi notă cu care-ncepurăm: "Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie".
PS: oare de ce nu primesc (numai, doar, exclusiv) cărţi (măcar) la trecerea asta dureroasă??? Sticlele se sparg, şi la propriu, şi la figurat!
PPS: și cum să fiu altfel când mâine-i ziua venirii mele, iar poimâine e ziua plecării tale, fratello?!