sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Mi-e dor...

Mi-e dor de tine, fratello!
De dimineţile când, imediat după ce plecau ai noştri la slujbe, ne porneam spre ghena de gunoi de lângă Casa Marinarilor, cu frenezie şi... cutiuţe de chibrituri, să prindem muşte, cât mai multe muşte... Apoi, să ne luăm beţele de stuf indian (aşa-i zicea pe-atunci!) şi să mergem la obleţi şi să ne-ntrecem care prinde mai mult cu-o muscă... Era dis de dimineaţă şi se-nălţa soarele de după Munţii Dobrogei, Balta fremăta în zare şi câte un remorcher târa leneş şlepurile spre Cotul Pisicii... Lângă pontonul pentru cargouri apa nu era bântuită de undele provocate de vasele de tot soiul iar bancurile de obleţi se jucau în tot locul. Mai câştigam şi eu, uneori... Ce bucurie, apoi, să prăjim la ţanc obleţii din pungile doldora, taman când ai noştri se-ntorceau de la serviciu! Sau să mergem să ne-ncercăm norocul (după capătul cheiului, de unde pleca vaporaşul de trecut la Plaja Brăilei), printre şalupele aşezate una lângă alta, ca soldaţii, la roşioară şi bibani... (apa cea mai liniştită şi mai poluată de pe tot malul brăilean al Dunării!!), sau mai încolo, în dreptul morii Violatos, la şalău... Şi s-a-ntâmplat (o dată de pomină, cu mamaia şi mama, privindu-ne mustrător de pe chei) să prindem la greu şi să-i oferim bunicii un dar neaşteptat (de unde să cumperi şalău pentru un bolnav fără speranţă, chiar şi în Brăila??) sau... Mi-e dor de tine, frate!
Mi-e dor să te văd (nebunule!!!) urcând pe scara de incendiu a coşului aceleiaşi mori, în timp ce eu numai nu plângeam de frică, iar tu, de mărimea unei vrăbii, îmi făceai semn din vârf... Eram cu gaşca şi tu doreai să arăţi cine-i şeful... Eu - cu grija... O mai fi sau nu coşul impunător al morii pe care noi n-am văzut-o niciodată funcţionând?...
Mi-e dor de dimineaţa de groază în care, ştiind să înoţi (nu ca mine...), ai plecat încă din zori, cu finu' Şerban şi cu Titi, finuţu', la plasă, undeva spre Insula Mică... Era, într-adevăr, o şansă de neratat! Mi-ai spus că vei sosi până pe la patru-cinci, când se-ntorceau ai noştri acasă. Tu niciodată nu-ţi făceai probleme, ştiai că timpul le rezolvă, în vreun fel, pe toate!... Era vară. Şi s-a făcut şase, şi s-a făcut... Nevinovat, nu dădeam niciun răspuns clar legat de absenţa ta. Tata fierbea, mama mă întreba din ochi ce ştiu, eu clipeam nevinovat... Nu ştiam nimic... Şi-am zis, într-un târziu, că poate eşti la Nicu, vărul nostru..., şi că, probabil, te-ai încins cu el la şah şi mătuşă-mea, Olimpia, v-a hrănit şi v-a lăsat să jucaţi mai departe, chibiţaţi de unchiu' Fănică... Şi tata, după ce şi-a citit ziarele şi-a văzut că tot nu apari, m-a trimis spre casa mătuşei, să te recuperez... Am plecat, hotărât până la uşă, convins că trebuie să trag de timp (poate apari cât eu... călătoresc). Am mers în dorul lelii pe faleză, am trecut de Danubiu, privind drumul spre şcoală (era vacanţă!), am trecut de moară şi am început să urc scările spre vechiul cartier al negustorilor greci de altădată. Evident, Nicu plecase în oraş... Am întrebat de vară-mea, Mariana, primul meu mentor într-ale literelor şi am stat mult şi bine la palavre cu ea (aşa am aflat că Minulescu e poetul preferat al adolescentelor şi că Marin Sorescu e un poet formidabil, încă nerecunoscut de marele public..., mi-a şi citit vreo trei poezii... - una era chiar despre ceva legat de şah...). Şi m-am întors. Le-am spus că nu te-am găsit şi că Nicu nu era acasă... S-a făcut vreo unşpe noaptea, aşa că ne-am culcat, cu stări de spirit tensionate din motive diferite... Nu vreau să mi le-nchipui pe-ale tatei! Că pe-ale mele şi ale mamei e uşor să le bănuiesc... Ai apărut când eu (cred că şi ceilalţi!...) mă îngânam cu somnul. Erai nevinovat şi fericit ca de fiecare dată când îţi ieşea ce-ţi propuseseşi... Zâmbeai, ochii îţi râdeau de-a binelea şi duceai în mâna dreaptă o cismă pescărească doldora de peşte (era partea ta din captura de peste zi - nu prea grozavă!!). Am sărit toţi trei de prin paturi: mama, fericită că i-a venit odorul, eu - uşurat că am scăpat de-o belea cât noi de mare, tata, cumva nevoit să recunoască (neplăcut pentru el...) că n-ai pierdut timpul degeaba, n-ai golănit (finul stătea în blocul lui Progresul, imediat la baza Împăratului Traian, aşa că putea verifica uşor dacă minţi... - nu minţeai!, finul chiar avea nevoie de încă cineva la plasă...). Ai răsturnat conţinutul cismei pe masa din bucătăria-camera noastră sub privirile nostre curioase. M-am arătat entuziasmat, umblând printre peştii de toate soiurile, lăudând capturile "nobile" (multă regină, ceva mârliţă, câteva moace, chiar şi vreo doi lini...), mama s-a consolat cu gândul că are treabă în miez de noapte (noi ne-am oferit s-o ajutăm!), iar tata a mustăcit în stilu-i de neuitat şi a zis că... în fine...
Mi-e dor de tine, fratello, tare mi-e dor!...

9 comentarii:

  1. N-am timp!

    Nu știu ce se-ntâmplă!
    Probabil subconștientul ordonează viața-mi, altfel cum să-mi explic EU (!!!) faptul că m-am angajat la patru ore suplimentare, la două cursuri de perfecționare (sic!), ținute de câte două ori pe săptămână, la Cercul de lectură „Ștefan Baciu”, la trupa teatrală „Zâmbete pe cortină”... și mai plec și trei zile la... mare, pentru definitivarea unui curs efectuat anul trecut! Evident, fac de serviciu pe școală, sunt diriginte... Ședințe cu părinții, Consilii Profesorale, ședințe de catedră... Ei ce zici?, tu care mă cunoști!... Eu mi-s ăsta?? Oare fug de vreun adevăr pe care, conștient, îl intuiesc? Oare fug???

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De doi ani mă tot gândesc la faptul că pe 1 ianuarie voi fi (?) mai mare cu o zi decât tine, fratello!
      Voi fi? „Semne bune anul... n-are!”

      Ștergere
    2. Ştiu că zâmbeşti enigmatic, ca de obicei, şi mă aştepţi să jucăm table, să mă baţi până la aruncarea cutiei... Şi să te juri că nu aranjezi zarurile, ci că ai un noroc nemaipomenit... Nici tu nu crezi!... Dar mi-e dor chiar şi de jocul ăla!

      Ștergere
  2. FRUMOS mai povesteşti, precum I. Creangă. Şi mie îmi este dor. Îmi este dor de el, de copii, de familia de ale cărei realizari nu a apucat să se bucure. Este important că şi-a cunoscut ginerii, nepoţii şi că şi ei îl recunosc în poze. Sunt la fel de obosită ca şi tine şi am încă o "problemă" de rezolvat. Dacă eu pot, şi tu poţi, pentru că mai ai multe de împărtăşit. Sună al naibii... şi nu poţi şti că nu e uşor să-mi vorbeşti de... "în casa spânzuratului". Rezistăm şi ne îndeplinim menirea pe acest PĂMÂNT.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să nu exagerăm, draga mea! Povestesc şi-atât şi, spre deosebire de marele humuleştean, eu chiar îmi vărs focul cu năduf, nu cu har dumnezeiesc. Mai scriu şi eu să-mi oblojesc rănile, poate şi pe-ale altora, poate şi pe-ale tale, dincolo de durerea pe care numai noi doi (poate încă vreo trei...) o putem simţi (şi o vom simţi pân'la capăt) mai ales pe 8..., pe 9 decembrie. Fii tare, draga mea, aşa cum ai fost de-atâtea ori, iar eu îţi voi fi alături ca-n alte-atâtea ori. Vorba unei copile dragi mie: Te sărut cu inima!

      Ștergere
  3. Cel mai mijlociu24 decembrie 2012, 04:24

    Prin ce misterii, fratello, lumea-i interesată de lamentaţia asta?... Cine şi de ce, în afară de Norica şi de mine, mai umblă pe postarea asta? Ce vor să vadă? Ce vor să ştie! Să trimită săgeţi privind... stilul?... Te îmbrăţişez cu sufletul şi mi-e dor, dincolo de lumi, fratello! N-ai uitat, nu?! - azi e ziua lui Florin!, să ne trăiască! Te iubesc fără vorbe şi gesturi! Ne-om vedea, într-o zi cu soare! Aşteaptă-mă, ştii că-s mai nătâng!...

    RăspundețiȘtergere
  4. Mereu trebuie ca tu să porneşti drumul, să-mi arăţi, apoi, pe unde s-o apuc!...

    RăspundețiȘtergere
  5. Bună,
    Sunt insistentă şi azi pentru că nu am vorbit aseară, am scris două impresii pe blog la cele două articole semnificative pentru mine.
    Era cât pe ce să scriu un monolog; aşa că am purces la acest mail. Ştiu că poate nu poţi fi tu mereu, dar şi tu trebuie să îţi aminteşti că eu nu mă dau bătută. Nu pot crede că nu vrei să vorbim ca până acum şi că nu poţi mereu să mă consolezi. Tu eşti "frăţiorul meu", cum spunea Nelu în fiecare seară, iar eu îi ţin locul puţin. Bucură-te de Livia (cât încă vă mai aveţi) şi de copii, de darul de a scrie, aşa cum am scris pe blog. Aminteşte-ţi de filmele de la ora 15, în fiecare duminică, văzute cu schimbul, în copilăria voastră şi de crosul pe care îl făceaţi după aceea cu căruţul celui mic. De micile vacanţe şi de micile secrete când veneaţi la noi, la Măcin. Era aşa mândru de frăţiorul lui care este profesor şi de mine, pentru că ştia că nu i se poate întâmpla nimic rău dacă sunt lângă el; de fetele lui şi de copiii tăi. Mă striga în fiecare zi "frumoasa mea" . Nu a vrut să vadă pe faţa nimănui o umbră de tristeţe. Am fost puternică, dar în 5 ani am acumulat atit..., încât te rog să faci bine şi să scrii mereu. Iar dacă ai o umbră de îndoială, să ştii că am făcut tot ce am putut şi el asemenea. Îmi pare rău că nu am putut fi mai mult împreună. Nu a fost posibil să fie mai mult. Şi el a fost marcat de toate evenimentele neplăcute din acest timp şi de faptul că nu eraţi lângă noi. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea, dar viaţa asta este altfel orânduită... Am arătat blogul tău la colegele mele care nu te cunoşteau. Le-ai plăcut. Distins! au spus ele, şi seamănă cu soţul tău. Scrie frumos,dar trist.
    Ca să nu mă păcăleşti, am să cumpăr o camera video şi poate până la sărbători o să ne vedem. Când mă voi simţi bine (din toate punctele de vedere şi cred că mai repede), voi încerca să ajung la voi să vă văd. Te las cu bine, pentru că trebuie să merg la seviciu şi m-am trezit de la ora 2,3o!
    O zi bună!
    Norica

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. L-am postat, chiar dacă târziu. Acum l-am descoperit. Şi ai dreptate: câte-ar mai fi de scris!..., dar cine să le mai ţină minte pe toate?... Notez şi eu pe-aici ceea ce iese la suprafaţă după atâta amar de ani! Şi rămâne cum am spus în text: MI-E DOR!

      Ștergere