Am început cu o astfel de formulă de salut pentru că am ajuns la concluzia că fiecare clipă din vieţile noastre are valoarea ei şi fărâma ei de bunătate.
Aşa cum ştiu cei ce mă cunosc, sunt o persoană vivace, cred că ăsta e cuvântul care mă caracterizează, plină de viaţă. Mereu am simţit că am mai multă energie decât am nevoie pentru mine însămi, aşa că am împărţit-o cui am simţit nevoia că i-ar trebui. Nu de fiecare dată am avut intuiţie corectă. Unora le-a prins bine, pe alţii poate i-am agasat, dar în sufletul meu am fost împăcată că am făcut ceea cea am simţit şi n-am mustrări de conştiinţă că aş fi putut ajuta pe cineva şi n-am făcut-o.
De ce-am plecat în lume? Scriaţi în finalul serialului anterior că am plecat în lume, chiar dacă acasă nu-mi lipsea aproape nimic. Suna cam ciudat şi provocator... Niciodată n-avem tot ce ne trebuie şi mereu găsim noi obiective de atins. Din păcate, viaţa pe care o duceam înainte să iau hotărârea de a pleca nu mă mulţumea aproape deloc. Aveam deja 10 ani de serviciu, în care nu mă alesesem cu nimic: încă stăteam la părinţi, nu reuşisem să-mi iau o maşină bună, nu îmi permiteam o vacanţă "all inclusive" şi eram încă fără pereche. Am stat şi am analizat situaţia şi am ajuns la concluzia că intrasem într-un cerc vicios în care nimic nu s-ar fi schimbat încă mulţi ani înainte, dacă n-aş fi luat o hotărâre radicală. Aveam experienţa Danemarca deja consumată şi ştiam care ar fi calea mai bună de urmat, drept pentru care, cu aceeaşi nădejde în Dumnezeu am demarat pregătirile. Vroiam să intru într-o relaţie stabilă, într-o societate stabilă. M-am gândit la eventualitatea unei relaţii cu un străin, dar nu m-a încântat ideea datorită diferenţelor de religie şi cultură, şi-atunci m-am gândit să caut un român care îşi doreşte o relaţie serioasă, la rândul lui, cu o româncă. Cum deja e bine cunoscut, Dumnezeu e prietenul meu şi şi-a făcut milă de mine şi de data asta şi, din decembrie 2007, am inceput să comunic cu Claudiu, iar în iunie 2008 am luat hotărârea de a mă muta definitiv în Anglia. Ce m-a fascinat din prima clipă la englezi? Zâmbetul, chipurile odihnite şi mâinile împreunate în timp ce se plimbă alături pe stradă. De la cel mai tânăr cuplu până la bătrâneii care te surprind cu dârzenia cu care ies din casă, la cei peste 80-90 de ani ai lor, se plimbă ţinându-se strâns de mână. După 4 ani de Anglia continuă să mă impresioneze. Când vin în România, am impresia că toată lumea e certată, prea rar vezi cupluri care se ţin de mână sau care se plimbă de plăcere pe stradă. Toată lumea este într-o agitaţie continuă, cu feţe extrem de crispate şi mereu atenţi la miscarile următoare. Eu sunt ardeleancă, recunosc, şi cred că asta m-a făcut să mă integrez atât de repede în societatea britanică, ăştia n-au decât doua viteze: încet şi deloc. Aici cuvântul de bază este "enjoy" şi pentru asta sunt extrem de fericită că soarta m-a adus aici!
Sper să "enjoy" acest serial care pare a fi destul de provocator!
Vă îmbrăţişez cu mare drag din ţara lui Shakespeare, acelaşi Misu xxx
*
Mă bucur că ai fost atât de promptă şi ai acceptat să continue provocarea! Sigur că şi de data aceasta te voi lăsa mai mult pe tine să povesteşti, eu venind doar cu mărunţişuri româneşti care te-ar interesa...
Mişulică dragă, să ne-nţelegem: sunt atâţia disperaţi din cauza totalei lipse de perspectivă de pe-aici, şi tu ştii asta! Că-i în firea omului să fie nemulţumit de evoluţia sa e iar adevărat. Că eu ştiu (de la tine, bineînţeles!) destule privind nemulţumirile tale iar e adevărat! Dar ţine de regula jocului ca eu să te incit şi tu să iei atitudine la incitările mele... Dinamizăm textul!... :))
Chestia cu ardelenii m-a distrat şi... m-a pus pe gânduri, oare un "mitică" (vorbă reprobabilă şi dovedind lipsă de subtilitate din partea emiţătorilor... tot ardeleni!!) nu s-ar acomoda la fel de bine? Oare seninătatea (englezească, sure!!) nu li s-ar potrivi (şi - sau, poate, tocmai) lor?? Întreb şi eu... Şi vă sărut cu drag pe toţi trei! AN
*
Gânduri bune pentru gânduri bune...
Ba da, fireşte că s-ar fi acomodat şi un Mitică. Aici toleranţa este cuvânt de bază, fiecare are şansa lui. Aş fi ipocrită să spun că imigranţii au şanse egale cu băştinaşii, dar, totodată, dacă îţi vezi de treaba ta*eşti tolerat şi, chiar mai mult decât atât, eşti în final acceptat. Ceea ce mă impresionează este dorinţa lor de integrare a persoanelor cu dizabilităţi. Au ajuns atât de departe cu integrarea, încât poţi să întâlneşti persoane cu sindrom Down care sunt casieri în supermarket. La unul din oficiile poştale din zona mea este mereu coadă şi asta pentru că 3 din cei 4 lucrători sunt cu dizabilităţi. Te servesc cu zâmbetul pe buze, în ritmul lor şi efectiv n-ai ce să faci sau cum să comentezi, e alegerea ta să stai sau nu la coadă, poţi să alegi un alt oficiu poştal. Legat de zâmbetul amintit de dumneavoastră, este parte integrantă din uniforma de englez. Silvia şi l-a însuşit din maternitate, ceea ce mă face să am mari speranţe că nu va avea probleme de adaptare şi nu va mai fi considerată "foreing". Aici toată lumea zâmbeşte la toată lumea, chiar şi controlorul de bilete, în tren.
Un alt lucru demn de menţionat este setea lor de lectură. Veţi fi plăcut surprins să aflaţi că bibliotecile sunt încă locuri populate şi frecventate cu sfinţenie de marea majoritate, că se organizează activităţi cu copiii în bibliotecă încă de la vârsta de 1 an, pentru a-i familiariza cu atmosfera cărţilor. Citesc în orice clipă liberă, de la staţia de autobuz, până la binemeritata baie în cadă. Au câte 2-3 cărţi începute în funcţie de condiţiile de lectură, mai simple, mai complicate... Cărţile au preţuri accesibile şi sunt suficient de tradiţionalişti, încât cărţile electronice nu prea iau locul celor tipărite. Preferă să împrumute cărţi de la bibliotecă decât să investească într-o carte eletronica pe care să şi-o alimenteze mereu cu noi cărţi care la rândul lor costă. Pirateria nu prea este la modă.
Eh, uite că am creionat imaginea societăţii britanice pornind de la banala întrebare despre Mitică.
Mă retrag la depou.
Cu mare drag, Mişu xxx
Ba da, fireşte că s-ar fi acomodat şi un Mitică. Aici toleranţa este cuvânt de bază, fiecare are şansa lui. Aş fi ipocrită să spun că imigranţii au şanse egale cu băştinaşii, dar, totodată, dacă îţi vezi de treaba ta*eşti tolerat şi, chiar mai mult decât atât, eşti în final acceptat. Ceea ce mă impresionează este dorinţa lor de integrare a persoanelor cu dizabilităţi. Au ajuns atât de departe cu integrarea, încât poţi să întâlneşti persoane cu sindrom Down care sunt casieri în supermarket. La unul din oficiile poştale din zona mea este mereu coadă şi asta pentru că 3 din cei 4 lucrători sunt cu dizabilităţi. Te servesc cu zâmbetul pe buze, în ritmul lor şi efectiv n-ai ce să faci sau cum să comentezi, e alegerea ta să stai sau nu la coadă, poţi să alegi un alt oficiu poştal. Legat de zâmbetul amintit de dumneavoastră, este parte integrantă din uniforma de englez. Silvia şi l-a însuşit din maternitate, ceea ce mă face să am mari speranţe că nu va avea probleme de adaptare şi nu va mai fi considerată "foreing". Aici toată lumea zâmbeşte la toată lumea, chiar şi controlorul de bilete, în tren.
Un alt lucru demn de menţionat este setea lor de lectură. Veţi fi plăcut surprins să aflaţi că bibliotecile sunt încă locuri populate şi frecventate cu sfinţenie de marea majoritate, că se organizează activităţi cu copiii în bibliotecă încă de la vârsta de 1 an, pentru a-i familiariza cu atmosfera cărţilor. Citesc în orice clipă liberă, de la staţia de autobuz, până la binemeritata baie în cadă. Au câte 2-3 cărţi începute în funcţie de condiţiile de lectură, mai simple, mai complicate... Cărţile au preţuri accesibile şi sunt suficient de tradiţionalişti, încât cărţile electronice nu prea iau locul celor tipărite. Preferă să împrumute cărţi de la bibliotecă decât să investească într-o carte eletronica pe care să şi-o alimenteze mereu cu noi cărţi care la rândul lor costă. Pirateria nu prea este la modă.
Eh, uite că am creionat imaginea societăţii britanice pornind de la banala întrebare despre Mitică.
Mă retrag la depou.
Cu mare drag, Mişu xxx
*
Ce să zic? Mi-ai confirmat o părere... consolidată, că doar un soi de Mitică sunt eu însumi, aşa că mi s-a luat o pietricică de pe inimă... :)) Cât despre Silvia, mi se pare normal să fi abordat ab initio zâmbetul "mereu" într-o ţară în care se zâmbeşte mereu şi în care ea s-a născut! Aşa să rămână toată viaţa, o fiinţă senină care să privească mereu încrezătoare spre ziua de mâine! Doamne-ajută!
Vaaai! şi eu cum mai dau doi pentru lectură într-o asemenea ţară?!... :))
Din inimă!
*
Mi se pare că programul tău este cu mult mai aglomerat decât al meu (care e cumplit: ore la şcoală + 3, 4 ore de... specializare!!), de vreme ce nu mai găseşti clipite în care să mă/ne mai bucuri cu interesantele tale confesiuni, opinii, evenimente... Nici eu intru prea des, dar... Te aştept cu drag!
*
Îmbrăţişări calde din ţări lovite de
geruri siberiene. În Romania, nu vă puteţi întoarce de zăpadă şi prin cele mai
multe locuri aveţi temperaturi sub minus 15 grade, în ploioasa Anglie, veni un
"ger năprasnic" de minus 3 sau 4 grade care ne intră pânâ în suflete,
asta pentru că un curent l-a adus taman din Siberia. (b xx
d,.swedsmcdnnsdsnsnsbnssb snsnsnnses ek,mw s - de la Silvia citire).
Programul meu nu este extrem de încărcat, nu mă pot plânge, doar că momentele în care să fac eu ce vreau ajung să fie rarisime, dovadă - epistola Silviei de mai sus. Mai scriam până nu de mult noaptea, după ce adormea ea, dar de la Halloween încoace nu prea ne-a mai dat pace o nesuferită de tuse cu care ne-am luptat în special noaptea, şi uite-aşa mi-a răpit şi timpul meu de taste. Acum suntem bine, Slavă Domnului! Odată cu tusea, am pierdut şi o prietenă de nădejde: Sisi (adică sânul cu lapte), deci suntem fete mai şi cuminţi şi sperăm ca activitatea mea pe blog să fie mai bogată odată cu începerea noului an. Până în 16 decembrie suntem doar noi, fetiţele, acasă, pentru că tati e în România şi se va întoarce cu un bagaj de mână bogat, cu Mimi şi Bicu, adică părinţii mei. Aşa că iertată îmi fie absenţa până pe 30 decembrie, pentru ca e aglomeraţie mare pe metrul pătrat.
Îmi place tare cuvântul "specializare", cred ca tutorii de curs sunt mari specialişti în a face bani prin intermediul Ministerului Învăţământului care vă impune anumite cursuri! Să trăiască toată lumea bine pe seama celor care ştiu să-şi facă treaba conştiincios!!!!
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, sperând că picăturile noastre de fericire au ajuns la dumneavoastră!
Cu toata dragostea, Mişu şi Silvia xxxx
Programul meu nu este extrem de încărcat, nu mă pot plânge, doar că momentele în care să fac eu ce vreau ajung să fie rarisime, dovadă - epistola Silviei de mai sus. Mai scriam până nu de mult noaptea, după ce adormea ea, dar de la Halloween încoace nu prea ne-a mai dat pace o nesuferită de tuse cu care ne-am luptat în special noaptea, şi uite-aşa mi-a răpit şi timpul meu de taste. Acum suntem bine, Slavă Domnului! Odată cu tusea, am pierdut şi o prietenă de nădejde: Sisi (adică sânul cu lapte), deci suntem fete mai şi cuminţi şi sperăm ca activitatea mea pe blog să fie mai bogată odată cu începerea noului an. Până în 16 decembrie suntem doar noi, fetiţele, acasă, pentru că tati e în România şi se va întoarce cu un bagaj de mână bogat, cu Mimi şi Bicu, adică părinţii mei. Aşa că iertată îmi fie absenţa până pe 30 decembrie, pentru ca e aglomeraţie mare pe metrul pătrat.
Îmi place tare cuvântul "specializare", cred ca tutorii de curs sunt mari specialişti în a face bani prin intermediul Ministerului Învăţământului care vă impune anumite cursuri! Să trăiască toată lumea bine pe seama celor care ştiu să-şi facă treaba conştiincios!!!!
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, sperând că picăturile noastre de fericire au ajuns la dumneavoastră!
Cu toata dragostea, Mişu şi Silvia xxxx
*
Remarcabilă colecţia de consoane a Silviei! Din păcate, n-o pot interpreta... stilistic, dar ceve ceva legat de Suedia tot am aflat! :))
Timpurilel, fie şi sub semnul meteorologiei, nu seamănă între ele, aşa că: săracii de voi!... E de aşteptat ca don'şoara să-şi impună punctul de vedere şi să te trezeşti că n-ai timp, deşi-l... posezi. Oricum, noi o sărutăm dulce pe creştet. Tu ştii că, de fapt, mie-mi plac şi micile răvaşe, nu doar capitolele de jurnal, aşa că asta mă-ngrijora: lipsa oricărui semn de la tine.
Draga mea, perfecţionări s-au făcut dintotdeauna, doar că acum sunt mult mai sofisticat (citeşte eficient pentru cei puţini şi aiurea pentru cursanţi) organizate. Paradoxal, năcăjiţii sunt cei care aleargă după "credite", aşa că... mai contează cursul?! Când nu-s scufundat în pâcla "melanholiei" celei adânci, mai posed încă simţul umorului, aşa că învăţ şi legi şi cum e cu învăţământul incluziv şi Bunul Dumnezeu ştie ce va mai urma... Dar vorba Poetului, "ce e scris şi pentru noi..."
Din suflet, Livia şi AN
*
16 ianuarie 2013, 15:38
De “La mulţi ani!”
Dragă Domnule Profesor,
Erau doua zile mult aşteptate într-un an şcolar: 8 decembrie şi 17 ianuarie. Abia le aşteptam pe fiecare în parte ca să avem motiv să vă facem o surpriză. Mi-e dor de emoţiile acelea, mi-e dor de forfota pregătirilor, mi-e dor de savoarea momentelor. În primul an nu prea am fost noi dumirite care din sfinţi vă e ocrotitor: Nicolae sau Antonie. Ne-am lămurit pe parcurs şi la început de decembrie mai scădeam un an din cei nu ş’câţi împliniţi în anul cu Revoluţia, iar în ianuarie îl cinsteam pe Sfântul Antonie, mereu de pază pentru buna dumneavoastră rânduială. Că nu întotdeauna lucrurile stau perfect, de la sănătate, până la stare de spirit, asta face parte din voia Domnului şi trebuie luate ca atare, dar sunt convinsă că mereu aţi simţit ocrotirea unui sfânt atât de mare cum este Sfântul Antonie. Vă transmitem, de peste mări şi ţări, gânduri bune şi înveselitoare, s-aveţi parte numai de lucruri pozitive şi persoane care să vă motiveze să vă păstraţi caracterul şi modul de abordare a vieţii, aşa cum aţi făcut-o întotdeauna.
Ştiu că am fost “lenioasă”, cum zice Claudiu din Banat, şi n-am mai scris de mult, dar apar de fiecare dată tot alte lucruri de făcut şi apoi vine Moş Ene şi iară trece ziua. Dar azi mi-am propus să n-ajung la culcare înainte de a lăsa câteva gânduri pentru mâine şi pentru oricând. În minunata Anglie astăzi a nins, zice-se. Eram în pauză la şcoală, când nişte fulgi rebegiţi îşi căutau calea prin văzduh. Fireşte că toată lumea era extaziată, doar eu, care ştiam cam cum arată o ninsoare adevărată, le-am tăiat elanul şi le-am spus: staţi liniştite, undeva a rămas un congelator deschis, asta nu e zăpadă adevărată. Şi într-adevar, în câteva minute n-am mai văzut urmă de fulg nici sus, nici jos. A rămas doar frigul în urmă. N-a trecut toată ziua de zero grade şi gerul cam pişca la obrăjori. Dar toate-s bune şi frumoase atâta timp cât nu bate vântul, marele meu prieten, mai ales că în zona în care stăm noi, bate vântul de 2 ori pe an, 6 luni din spre est şi 6 luni dinspre vest.
Sărbătorile au fost foarte ploioase şi bătute de vânt. A fost elementul care a făcut să fie cam mohorâte, dar, din fericire, voioşia Silviei imprăştia starea asta de spirit, odată ce redescoperea magia jocului cu bunicul său, plăcerea de a se băga în seama atunci când eu şi mama eram mai prinse în febra pregătirilor. Am încercat să o împrietenim cu Moş Crăciun de acasă, în condiţiile în care acest mirific personaj a fost întruchipat chiar de Claudiu anul acesta, dar din păcate planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din sat şi la biserică n-a mai cooperat în mod deosebit cu Moşul. Luate una peste alta, a fost un Crăciun savurat şi savuros făcându-ne să dăm crezare vorbei: Crăciunul este sărbătoarea copiilor şi a copilăriei.
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, rugând pe Bunul Dumnezeu să primească rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, vestit ocrotitor al celor care îi poartă numele.
Mişu, Silvia şi Claudiu
Dragă Domnule Profesor,
Erau doua zile mult aşteptate într-un an şcolar: 8 decembrie şi 17 ianuarie. Abia le aşteptam pe fiecare în parte ca să avem motiv să vă facem o surpriză. Mi-e dor de emoţiile acelea, mi-e dor de forfota pregătirilor, mi-e dor de savoarea momentelor. În primul an nu prea am fost noi dumirite care din sfinţi vă e ocrotitor: Nicolae sau Antonie. Ne-am lămurit pe parcurs şi la început de decembrie mai scădeam un an din cei nu ş’câţi împliniţi în anul cu Revoluţia, iar în ianuarie îl cinsteam pe Sfântul Antonie, mereu de pază pentru buna dumneavoastră rânduială. Că nu întotdeauna lucrurile stau perfect, de la sănătate, până la stare de spirit, asta face parte din voia Domnului şi trebuie luate ca atare, dar sunt convinsă că mereu aţi simţit ocrotirea unui sfânt atât de mare cum este Sfântul Antonie. Vă transmitem, de peste mări şi ţări, gânduri bune şi înveselitoare, s-aveţi parte numai de lucruri pozitive şi persoane care să vă motiveze să vă păstraţi caracterul şi modul de abordare a vieţii, aşa cum aţi făcut-o întotdeauna.
Ştiu că am fost “lenioasă”, cum zice Claudiu din Banat, şi n-am mai scris de mult, dar apar de fiecare dată tot alte lucruri de făcut şi apoi vine Moş Ene şi iară trece ziua. Dar azi mi-am propus să n-ajung la culcare înainte de a lăsa câteva gânduri pentru mâine şi pentru oricând. În minunata Anglie astăzi a nins, zice-se. Eram în pauză la şcoală, când nişte fulgi rebegiţi îşi căutau calea prin văzduh. Fireşte că toată lumea era extaziată, doar eu, care ştiam cam cum arată o ninsoare adevărată, le-am tăiat elanul şi le-am spus: staţi liniştite, undeva a rămas un congelator deschis, asta nu e zăpadă adevărată. Şi într-adevar, în câteva minute n-am mai văzut urmă de fulg nici sus, nici jos. A rămas doar frigul în urmă. N-a trecut toată ziua de zero grade şi gerul cam pişca la obrăjori. Dar toate-s bune şi frumoase atâta timp cât nu bate vântul, marele meu prieten, mai ales că în zona în care stăm noi, bate vântul de 2 ori pe an, 6 luni din spre est şi 6 luni dinspre vest.
Sărbătorile au fost foarte ploioase şi bătute de vânt. A fost elementul care a făcut să fie cam mohorâte, dar, din fericire, voioşia Silviei imprăştia starea asta de spirit, odată ce redescoperea magia jocului cu bunicul său, plăcerea de a se băga în seama atunci când eu şi mama eram mai prinse în febra pregătirilor. Am încercat să o împrietenim cu Moş Crăciun de acasă, în condiţiile în care acest mirific personaj a fost întruchipat chiar de Claudiu anul acesta, dar din păcate planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din sat şi la biserică n-a mai cooperat în mod deosebit cu Moşul. Luate una peste alta, a fost un Crăciun savurat şi savuros făcându-ne să dăm crezare vorbei: Crăciunul este sărbătoarea copiilor şi a copilăriei.
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, rugând pe Bunul Dumnezeu să primească rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, vestit ocrotitor al celor care îi poartă numele.
Mişu, Silvia şi Claudiu
*
Mulţumesc din suflet pentru toate rândurile de mai sus! Mă bucur grozav de faptul că Silivia s-a comportat atât de... aşteptat şi... neaşteptat de Crăciun! Mi se pare firesc: copilul s-a bucurat o dată de venirea Moşului, a doua oară era în public şi, bănuiesc, Moşul nu mai era doar al... ei!, aşa că... Îmi pare bine că Îngeraşul vă umple sufletele de bucurie cu poznele, cu firea ei veselă şi, mai ales, imprevizibilă: aceasta e bucuria vieţii părinţilor şi bunicilor câtă vreme pruncuţii sunt chiar pruncuţi!!!... Că altminteri, pruncuţi rămân până închidem ochii... Cu drag, nevrednicul purtător al numelui unui mare Părinte al Bisericii
P.S. Încerc o postare aducătoare-aminte...
*
Heee!! Este cineva aici? Înţeleg: şcoala, şcoală, Silvia, Draga de ea!, da' nu mai rupi şi tu nici o clipă s-o dedici scrisului?...
*
Am o răbdareeee... şi o-ncăpăţânareee...
Vă sărutăm cu drag, mai ales pe îngeraş!
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu