miercuri, 18 ianuarie 2012

nostalgii şi speranţe (!)

Privesc o fotografie convenţională, alb-negru, cu copii veseli veseli şi-nghesuiţi pe două din cele trei rânduri de bănci ale clasei noastre. După cum văd eu, după cât mă ajută memoria (afectivă, bine'nţeles!), trebuie să fie vorba de iarna clasei a VII-a (hainele din cuiere, insistenţa de a fi întreaga clasă..., probabilitatea plecării mele spre... ţările (mai) reci..., deci trimestrul al II-lea, 1982. Probabilitate ridicată! Mi-i dor de ei, îmi doresc informaţii despre ei, mi i-aş dori aproape, pentru că, zic eu, şi din perspectiva lui azi, exista o relaţie de complicitate, de prietenie care depăşea, în cazul celor mai mulţi, simpla activitate şcolară, cu elevi silitori şi leneşi, cu diriginte plictisitor prin insistenţa în a ne face să fim altfel decât... Ce mai, ne acceptam senini, cu bunele şi celelalte (...) ale noastre! Vedeţi că ezit să dau nume... Poate că m-a lăsat memoria, poate mă tem să aleg..., ştim noi, tot p'ăia, şi-acum după atâţia ani! Hm, aşa cum m-aşteptam: m-a uitat...
De fapt, sunt foarte emoţionat în faţa pozei, ca ieri-alaltăieri în faţa clădirii aflate încă în vacanţă. Prin '90, Cristi, cel înalt şi... polemic, s-a supărat pe mine şi-am întrerupt comunicarea dupoă câţiva ani buni... Mihaela, Diana, Laurenţiu, Dan cel mic şi ... zvârlugă..., Mihai despre care mai mereu aflam ceva de... Mirela..., Daniel şi scrisul său... inconfundabil, până-ntr-a opta, când, cu multă ambiţie, am ajuns să-i descifrez (după trei ani şi... de teze şi extemporale!) hieroglifele. Nu cumva am uitat-o pe Marcela, cea frumoasă, mereu zâmbitoare şi tenace?... Da! Trebuie să fie părinţi de copii mai mari decât erau ei pe vremea când erau şi copiii mei... Nutresc speranţa că poza va fi văzută şi "reperată" de cineva dintr-a VIII-a F - 1983, şcoala 116 şi, poate, vom mai comunica, după atâţia ani şi atâtea experienţe...
Poate Diana, cea mai apropiată şi de încredere colaboratoare a mea, poate orgoliosul Cristi, poate Florian, poate introvertita şi surprinzătoarea Mihaela, poate Elena, cea modestă şi mereu gata să sară în ajutorul cui avea nevoie, poate melancolica de Carmen, poate Anca, poate Alice... Precis va fi Oana, blonda cu ochi albaştri-albaştri şi mereu râzândă, mereu tonică, singura în stare să-l stăpânească pe... Florin (?)! Heeei! vă chem la ora de dirigenţie!
Mi-o amintesc pe Mihaela recitând, pentru că aşa a vrut ea (era greu s-o convingi să facă un lucru neacceptat de mintea ei pătrunzătoare şi de remarcabilul bun simţ din dotare...), Manifest pentru sănătatea Pământului. Era ceva între şedinţă cu părinţii şi serbare pentru părinţii clasei... Toată lumea a fost adânc  impresionată. Ici-colo, oameni mari sau copii îşi ştergeau discret o lacrimă din colţul ochiului, la auzul glasului subţire, uşor tremurat, emiţând cu atâta căldură şi seninătate, către asistenţă, mesajul generos şi tragic al poemului păunescian. Fără vreo repetiţie, nemărturisind nici măcar părinţilor (mi-a confirmat-o chiar tatăl ei, el însuşi uimit şi emoţionat de iniţiativa fetei!), darmite dirigului!, de care era, totuşi, apropiată, pregătise recitarea dintr-o pornire pe care n-o explica decât prin zâmbetul ei de îngeraş. Şi m-a anunţat simplu că are şi ea ceva de... zis. Şi-a zis.
Atât azi! Voi reveni!

6 comentarii:

  1. Numărul redus de vizualizări dovedeşte că timpul a trecut irecuperabil, foştii mei elevi sunt oameni serioşi, cu preocupări la fel de serioase... Nu mai au timp de umblat pe net spre a afla una-alta despre un dascăl de-al lor, fie el şi diriginte, de-acum 29 de ani! Chiar! Câţi mai ştim cum îi chema pe profesorii sau învăţătorii noştri!? - Pe toooţi?..., sau pe unii?...

    RăspundețiȘtergere
  2. Ohhhh, NICIODATA nu vom uita pe TONY!!!!!!!!!!!!!!!!!! Iubeasca-va Dumnezeu sufletul!!! Ati fost, sunteti si veti ramane exemplul de dascal vesnic axat pe descoperirea sufletului din spatele fiecarei banci! Va imbratisez cu toata dragostea!!! Misu

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, Mişu, tu intervii în discuţie (evocare, invocare, invitaţie - cine ştie ce-o fi!?) cu dreptul celei care comunică de (nu spune câţi - deh! eşti o Doamnă!) ani cu profu', pseudo-dirigu', (inventatul, din cochetărie, pe-atunci) moşu' şi-mi ştii poate cel mai bine suferinţa de părinte uitat de copii... Da' mă gândesc: nebunii cum făcui cu unii (cu toţi nu se putea!) dintre cei dela 116 n-am mai făcut mai apoi: Antipa, prima călătorie cu metrou', intrarea la Tezaurul României, depunerea jurământului într-o unitate militară din nordul Oraşului şi..., mai ales, expediţia culminând cu sejurul de la Sâmbăta, organizată cu dragul şi niciodată uitatul Romică au fost, pentru voi material didactic, ilustrativ, cu ei chiar le-am trăit şi-ncă-cum! (sic!) Oricum, mulţumesc dragă (proaspăt) MĂMICO!

      Ștergere
  3. Şi ce comentariu emoţionant trăsesem, tu Mişu!... Îi plâng de milă că s-a dus pe apa Sâmbetei, şi nu pe cea a Sâmbetei în apele căreia, rece ca gheaţa, s-au zbenguit unii de mai sus, fără să ne temem nici noi (Romică şi eu), nici ei (cei vreo 15 copii de vârste între 9 şi 13 ani) că vor răci şi ne vor trage părinţii la răspundere... Ne îmbarcam peste vreo două-trei ceasuri şi, fără oprire la Braşov, ca la dus, porneam spre Bucureşti... urma s-ajungem în miez de noapte... Vouă doar vă povesteam câte şi mărunte făcui împreună cu minunaţii aceştia rămaşi doar în suflet şi-n poză, adică virtualmente! Tu eşti mai patetică decât mine, dar "există o explicaţie": ne vedem, ne auzim, ne vorbim de când ai zburat în lume (nu spunem cât, când - că eşti Doamnă! şi nu se face!), cu ei... n-am mai comunicat de pe la Revoluţie!... Dar, la examenul de gradul II, am avut o bună parte din clasă alături, şi-am povestit şi ne-am încurajat - eram cu toţii în focul examenelor - ei (unii) terminau facultatea...

    RăspundețiȘtergere
  4. Iaca poznă! mi-o făcu peceu': găsii şi primul răspuns..., şi iac'aşa publicai două... (cine-şi mai aminteşte ce bună a fost pânea goală, dar caldă, adusă de băieţii de-a opta din sat - Andu şi... - şi mâncată pe prundişul râului rece ca gheaţa?!), cam fără voie şi rog, aşadar, cetitoriul pretenţios să nu mă osândească prea tare pentru reluări... Nici azi nu predau de două ori la fel o lecţie, dar şi azi şi ieri există, cum au existat, constante. Cu plecăciune, iertare!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ana-Maria Grigore29 februarie 2012, 01:43

    Niciodata nu voi uita numele celui mai bun diriginte din lume,doar lumea asta nebuna,nebuna ne-a luat pe val si ....plutim impreuna cu ea!!!va pup si ma bucur ca am gasit aceasta oaza de liniste!Promotia 1997 va saluta cu respect!

    RăspundețiȘtergere