La o fotografie...

Scormonind, am găsit chipul ăsta... amuzant şi generator de nostalgii!... Era vânt pe Republicii, şi eu, numai eu, din toată gaşca, doar cu o ţoală subţire de in! Era deja cam târziu pentru depunerea actelor pentru paşaport, şi eu (nu doar eu...) nu făcusem nici măcar poze... Era grabă mare, dacă nu, riscam ratarea frumosului schimb de experienţă cu profesorii dintr-o ţară care ne privea cu simpatie, încă...
Ce echipă, dom'le! ce echipă! Şi-o spun alţii, nu eu, nu cei care făceau parte din ea! Şi-am părăsit în haită Prefectura (etajul doi, pe colţul dinspre teatru, - nu parteru' de pomină pentru Uca şi Giculeţ!), să facem poze la minut, Dan era cel ce ne grăbea..., pe bună dreptate: timpul nu prea avea răbdare cu nişte năbădăioşi indisciplinaţi ca noi, iar el era mijlocitorul!... Ioc cravată! Cred că-i a lui Laurenţiu - asta de la gâtul meu!... Întâmplător cămaşa se preta la... Trecuse vremea disciplinei de fier, a uniformelor, eram liberi şi buni, eram încă "generaţia-n adidaşi şi blugi"! Nu ne constrângea nimeni (şi lucram până după miezul nopţii, dacă trebuia - dar şi..., tot aşa!, nu ne-ncurcam cu jumătăţi de măsură! ), dar nici nu constrângeam pe nimeni! Jos hârţogăria inutilă! Democratic, colegii de specialitate ne aleseseră, nu ne doriserăm funcţii! Eram chiar emanaţi... Aşa o fi fost?? Sau oare inventez? - Ei, fiule, din fericire pentru atunci şi din păcate pentru acum, tu poţi depune mărturie! Chiar, ţi-aminteşti aventura întoarcerii pe jos de la Timişu de sus, în prag de seară. Noi doi şi. (hai să-i spunem nenea) M.M.!? Tamina... - Şi după mai multe opriri, în căutarea celei mai bune cabine..., ne-am făcut fotografiile cu pricina! Pentru scriptor, asta a ieşit! S-a recunosut, deşi parcă-i cam... închis la culoare, privirea cam... lunecoasă, dar încrezătoare, chica - în dezordine... Dar ce inimă! Dar ce suflet! Se putea altfel, lângă Tolea, Viorel, Mişu sau Ţucăneţ? Sigur, pe Giculeț l-am omis din pricina dimensiunilor sale... neglijabile! Cine să-l bage în seamă?... Ce oameni, ce inimi, ce suflete!!! Şi te-ai dus, dulce minune...!
Danemarca, aşteaptă-ne - ziceam! Sosim! Şi ne-a aşteptat şi ne-a primit cu inima deschisă, prieteneşte, nu deveniserăm (noi, românii) paria Europei... Eram, noi, tot românii, copiii pierduţi pentru vreo patruzeci de ani şi reveniţi acasă!...
Şi-atât! Restul nu se lasă prins în cuvinte!
Şi-o amprentă, ca o mărturisitoare lacrimă, a ţinut să rămână definitiv pe poza încă umedă... Sau ca o ironie a celui de-atunci către cel de-acu... N-aş pune o fotografie de azi lângă ea - şi nu din cauza vârstei...
Stilistic vorbind, atrag atenţia discontinuităţile, salturile afective, mărcile (hm!) prea căutate ale autenticităţii trăirii... - să fim serioşi dom'le! Cine se ţine de prostii!??
Încolo, s-auzim numai, da' numai, de bine!