NICHITA STĂNESCU - EA

Tocmai acum, tocmai acum, când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am minţit-o. Tocmai acum, tocmai acum, când ea ţine cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum, când ea se gândeşte la mine, fluier a pagubă. Tocmai acum, tocmai acum, când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc. Tocmai acum, tocmai acum, când îi simt graţia străbătând toate zidurile oraşului, surzesc. Tocmai acum, tocmai acum, când simt că ei îi este dor de mine, îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea. Tocmai acum, tocmai acum, când ea îşi calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau şi curăţ lănci cu benzină ca să le azvârl în animale şi în vulturi. Tocmai acum, tocmai acum, când ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de a fi fericit. Tocmai acum, tocmai acum când ea iradiază de lumina inimii ei, citesc despre toate novele şi toate stelele explodate şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş şi mă asfaltez şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă, mai ales în gheaţă, mai ales în gheaţă, mai ales în gheaţă, ca ea, scumpa şi divina de ea, trecând să alunece şi să cadă şi să-şi rănească glezna, pe care, Doamne, de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o. La urma urmei, cine are curajul să sărute o gleznă dacă ea nu şchioapată?!