ALBIE - ot... Huntsville, Alabama

Eu mi-s nădejdea casei! Eu păzesc, eu latru, eu..., Albie

Viața e grea, dragii mei! Să profităm de frumusețea ei cât și când se poate!...

Cineva trebuie să-i păzească încălțările lui Paul! Nu?... e-așa de neajutorat!

Mereu de veghe, mereu gata de a fi util, dar și cu cartea în preajmă...

Ufff! a venit acasă, dar ce folos? tot trebuie să-l păzesc de cele rele...

Mereu de veghe, atent la tot și la toate! Chiar și "acăsucă"...

Totdeauna, doar noaptea...

   Proza lui Anton Nicolae ne arată într-adevăr cît e de "dificil
să-ţi cari prin lume singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o". Nu 
doar povestirea de faţă, ci în general epica acestui autor brăilean
(care ne aminteşte mai degrabă de Mircea Eliade, cel din "La 
ţigănci" şi Ştefan Bănulescu, cel din "Iarna bărbaţilor", decît de 
Panait Istrati şi Fănuş Neagu) pare un discurs înfrigurat asupra 
fantasmelor pe care le naşte solitudinea. O singurătate nocturnă, 
noctambulă aproape, speriată de ideea încremenirii într-un
singur loc, se insinuează ca un fin păienjeniş peste pagini.
   Anton Nicolae scrie uşor şi fluent. Stilul lui de o firească
naturaleţe ignoră cu nonşalanţă graniţele dintre realitate şi vis,
dintre halucinaţie şi întîmplarea efectivă. Stările, faptele decurg
dintr-una într-alta într-un decor mereu în mişcare, mereu incert.
Picarescul de factură onirică, simţul acut al relativităţii actelor 
umane, fascinaţia faţă de aspectele hipnotice nocturne ale vieţii, 
ştiinţa curată a povestirii, toate acestea fac din Anton Nicolae un 
prozator adevărat, pregătit pentru o devenire spectaculoasă, decisă.
                                                                (Gheorghe CRĂCIUN)

                                                                               
                                                                                                   În memoria lui Paul Grigore

  

   Liber (adică burlac) toată săptămâna şi căsătorit doar duminica, mă bucur de oarecare independenţă. Hoinăresc, pornind de la Ozana mea, prin întreg Bucureştiul, privesc vitrine, cercetez anticariate (odată am găsit un Menéndez Pidal pentru care n-am avut... opt sute) sau fac vizite. Protocolare sînt doar vizitele spre

fraţii tatei; celelalte, la prieteni, nu sînt nici anunţate, nici la ore convenţionale, dar sînt (impresie?) binevenite. Sufletului meu îi trebuie sprijinul altuia, şi am găsit în marele oraş destui inşi care să mi-l acorde bucuroşi, primind în mult-puţinul pe care, la rîndul meu, îl ofer necondiţionat.

   Un astfel de prieten este colegul meu, Ticu,. Foarte comunicativ (dar şi caustic), gata mereu să-mi ofere ajutorul (dezinteresat), atunci cînd acesta mi-este mai mult decît foarte necesar, pare să-mi semene şi la fire (fiind doar o părere şi, pe deasupra, recunoscîndu-mi şi neputinţa de a-mi realiza autoportretul, trec peste aceasta). Aşadar, acum sînt liber şi nu-mi arde să urc în garsoniera mea (noastră!) de la etajul opt. Nici nu ştiu ce-aş putea să fac la ora aceasta a confuziilor în mica mea cutie de chibrituri (cînd sîntem toţi trei acasă, unul trebuie să stea în pat, ca să nu-i încurce pe ceilalţi doi), aşa că pornesc spre locuinţa lui Ticu, aflată undeva prin apropiere, pe una din aleile care dau în Macaralei. Sun şi-mi deschide Geta, soţia şui Ticu. Sărut mîna. Scuzele de rigoare. Bucuria unor momente petrecute în sînul familiei lor... Ticu nu-i acasă. Nu întreb şi nici nu mi se spune unde este plecat. Probabil va sosi curînd..., zic eu, iar Geta, convinsă, îmi confirmă. Curînd... Acum...

   Mi se oferă o şansă (?!). Da, sigur că da. Am destulă răbdare pentru a repara o casetă (audio, evident), căreia i s-a rupt banda. Şi Ticu nu mai vine. Mă ofer să încerc să dreg obiectul, cer o şurubelniţă şi încep să scot şuruburile. Lucrez, ca întotdeauna, chinuit, stînd pe marginea patului. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place să lucrez la masă, prefer să o fac incomod, aşezat pe un scaun sau pe pat. Geta mă asistă; se pare că e foarte interesată de ceea ce migălesc eu acolo. N-o mai fi văzut ce mare lucru are o casetă în interior. O cafea?, nu, mulţumesc, poate mai tîrziu; nu, nici o ţigară, poate mai... Caseta înainte de toate!!

   Se înserează; din ce în ce vizibilitatea se reduce, pluteşte ceva insinuant în camera unde ne aflăm. Nu prea (ne) vorbim. Încerc să lipesc banda fină şi degetele-mi niciodată destul de îndemînatice şi de subţiri se cam opun. Cîteva tentative nereuşite. Gata, reaşez tamburele şi mai trebuie doar să prind şuruburile. Cum stau şi lucrez, în timp ce gradul de concentrare a scăzut, simt că piciorul meu atinge carnea tare a pulpelor femeii. Devin atent, şi Ticu nu mai vine. Simt undeva în creştet respiraţia caldă a Getei, inspir mirosul emanat de trupul ei. Nu mai încape îndoială, Geta vrea ceva... Acum văd că are pe ea numai un negligé şi, orb am fost pînă acum, prin el se întrevăd nasturii maronii ai sînilor. Eu îi ofer caseta, o ia şi o aruncă undeva, pe pat, nu se îndepărtează, vine şi mai aproape. Nu rezist ispitei şi mîngîi picioarele, coapsele (de-acum) goale, sînii, gîtul femeii (e Geta, soţia prietenului meu?, ea este?); mîinile mele prea lacome o excită. Porneşte să-mi desfacă încet, cu gesturi calculate, nasturii cămăşii, apoi o scoate uşor, molatic, aruncînd-o pe un scaun. Lucrurile şi-au pierdut precizia contururilor, la fel  şi noi. Irizări verzui prin colţuri de odaie. Săruturilor mele pătimaşe, mîinilor mele febrile, ea le opune rezistenţă, apărînd o parte şi oferindu-mi-o pe cealaltă.ş.a.m.d. Am senzaţia că obţin o victorie, şi totuşi simt că nu fac altceva decît să mă supun Ei... Mă vrea! Şi mă seduce ca un strigoi atotputernic pe un muritor neputincios. Luptă inegală şi inutilă, cu duşmani mult mai tari decît luciditatea mea. Din interior şi din afară (duşmanii!). Iar Ticu parcă nu vrea să mai vină.

   Confruntarea continuă și-și schimbă rapid direcția. Mi se plînge de prietenul meu (soțul ei); n-o satisface, o lasă prea mult singură; nu-i dă suficientă atenție și... poate că tot din cauza lui n-au copii. Ascult și mă cred bărbatul care... Nu fac declarații. Tac. Luptăm fiecare cu diavolii săi și cu ai celuilalt. Ea însăși este diabolică. Eu am impresia că nu mai sînt decît undeva într-un colț al conștiinței. O sărut, o mîngîi (eu??) și... în ușa apartamentului e Ticu, jovial ca întotdeauna. Spune ceva, dar cred că nici unul n-am auzit ce. Ea - negligéul, eu - vai de mine pînă pun cîte ceva la punct. Umbra a devenit și mai consistentă, mi-apasă umerii. Bărbatul e beat, intră, dar nu aprinde lumina, apoi ne salutăm, în timp ce cu mișcări de șarpe continui să mă îmbrac. Bîigui apoi o explicație. E cusută cu ață albă explicația mea, dar alta n-am. Ticu face un gest a lehamite și se întinde așa cum se află pe pat; se preface sau poate chiar a adormit. M-am echipat și dau să plec. 

   Nimic nu-mi iese pînă la capăt în ziua de azi: apar, ca din senin, tata și unchiul Ics cu soția, tanti Igrec. De unde și de ce? Ei nu-s cunoscuți de-ai prietenilor mei și nici măcar nu locuim în același oraș! Ei nu știu bine nici unde locuiesc eu, darmite... Dar în lumea asta a te mira este inutil, de nu cumva o prostioară! Ridicînd din umeri, mă hotărăsc să trăiesc mai departe. 

   Ticu nu (mai) doarme; se ridică în capul oaselor, bîlbîie ceva de bun venit spre cei abia intrați, vrea să facă pe gazda primitoare și, după ce aprinde becurile lămpii din tavan, iese pentru a aduce o sticlă cu vin. Nu vestește nimic bun veselia lui artificială, după cum mersul șovăielnic nu mă convinge că poate să se ducă pînă în pivniță și, apoi, să se întoarcă teafăr cu vinul promis. Ticu e un bun gospodar, așa că are întotdeauna la îndemînă un vin pe cinste (netrecut prin centrele de îmbuteliere), vin care ar trebui să mă îmbie să mai zăbovesc la prietenii mei (și să definitivez ceva, n-are importanță ce). Nou veniții stau cuminți într-un colț al camerei, ca elevii care n-au învățat și știu că vor fi ascultați (eu știu însă că în seara asta nu vor fi ascultați, întrucît au apărut pur și simplu fără nici un rost, iar eu m-am rupt demult de Oraș și de-ai mei). 

   Subit nu mai am chef de vinul lui Ticu și trec în camera de alături, să mă uit la raftul cu cărți vechi. N-am cercetat niciodată cu atenție biblioteca prietenilor mei; veneam la Ticu pentru a schimba o vorbă, să fumăm o țigară, să-i gust țuica ori vinul. Întotdeauna găseam un subiect care să ne incite, să ne încălzească profund sufletele şi să ne facă să uităm fiecare de-ale lui. Geta stătea, ca o femeie din alte vremuri, la bucătărie sau în altă odaie, nu ne deranja, nu se amesteca într-ale bărbaţilor… Acum m-am oprit la o carte. Aş fura-o, dat fiind momentul de confuzie creat în astă seară, dar n-am unde-o ascunde…  Mă gîndesc o clipă, cîntăresc volumul – e un Hasdeu, „Obiceiuri pierdute ale românilor”, editat la „Cultura Naţională”, într-o colecţie mică, fragilă, asemenea B.P.T.-ului, serie veche – şi-l pun la loc. Poate altă dată, sau poate o obţin pe o cale (mai) cinstită.

   Nu sunt mult timp singur. Intră Geta, apoi ai mei şi, în sfîrşit, Ticu. Prietenul meu plînge ca un copil (abia acum realizez cît este de beat). Vorbeşte cu pauze sughiţate, nu e supărat pe mine, dovadă că mă linge cu priviri lipicioase de beţiv (ipostaza în care îl văd mi-e necunoscută, el este un om cumpătat, pe care nu l-am văzut niciodată măcar ameţit datorită băuturii). Ea, Geta, doar ea poartă vina, pe ea o acuză şi pe ea o repudiază. I-a întinat o prietenie la care ţinea foarte mult; nu-i pasă de căsnicia-i ratată, dar n-ar fi vrut să mă piardă pe mine, care… şi care… şi mai care…

   Înalţ un imn prieteniei, trăiniciei sentimentelor noastre, îi explic apoi că, de fapt, nu e altceva la mijloc decît o bîrfă (tu singur ştii cu ce se ocupă baba de la etajul doi) în care ne-am lăsat prea uşor prinşi toţi trei, că n-am aprins lumina pentru că am uitat de ea, că soţia unui prieten mi-este sacră, chiar şi goală, că n-am avut nici unul vreun gînd tău, că Geta este cea mai virtuoasă femeie din cîte cunosc, că el este prea gelos, că eu… Pare liniştit, convins, consolat. Îl readuc în camera de reparat casete… şi-l întind încetişor pe pat. Gata. Am o privire goală. Gata. Doarme adînc. Geta ne conduce şi, în semiobscuritatea din hol, după ce ai mei sunt deja pe alee, în semn de rămas bun, mă mai sărută o dată cu buze arse şi flămînde. Am pornit la drum însoţit de rudele mele.

   Străbat străzi în neştire, abstras, merg agale, cu mîinile la spate. Nici un sentiment nu mă încearcă, nici o vină nu mă apasă, după cum nimic nu mă bucură. Totul s-a petrecut foarte demult, aşa că nu ştiu unde sunt tata şi ceilalţi, de care mi-amintesc cu precizie (ha!) că mă însoţeau. Mă opresc să ascult noaptea: nimic, nici un zvon, nici un zgomot de paşi. Ce-or fi făcînd Geta şi Ticu? În jurul meu e un nimic întunecos şi vîscos, greu accesibil privirii, auzului şi mersului meu. Cred că mă îndrept spre casă (e un fel de a zice, de fapt, merg din instinct şi bănuiesc doar că la capătul drumului se află casa). De ce sunt singur? Ce-mi fac prietenii? Unde sunt? Eu unde-s?

   Intru pe o străduţă parcă mai întunecoasă decît labirintul străbătut pînă acum. Văd în spate străfulgerarea unei lumini verzi (am întors instinctiv capul) şi aud un zgomot asemănător celui făcut de un autovehicul frînat brusc (re-cunoscut după experienţa nopţilor de la intersecţia dintre Postăvarului şi Macaralei). Totul văzut şi auzit de-a lungul unor animalice priviri aruncate în spate. Nimic. Ascult. Nimic. Tot din instinct o iau la fugă şi constat simultan că am început să văd (sau s-a mai luminat?): mă aflu într-o fundătură a străzii Hepites (pe undeva prin cinematografului „Lira”). Am intrat pe strada liceului meu, sunt pe Braşoveni. Mă aflu deci în Oraş.

   Acum se aud paşi. Întorc din fugă capul şi observ un ins alergînd, urmărit la oarecare distanţă de alţii doi. Toţi se îndreaptă spre mine. Aşadar suntem patru care alergăm: mă uimeşte însă faptul că, deşi am avut un avans considerabil, urmăritul m-a depăşit de parcă eu aş fi alergat pe loc. E departe acum, se poate socoti salvat. Urmăritorii îl lasă în voia sorţii şi pornesc după mine. Mintea îmi lucrează febril în căutarea unei modalităţi de salvare. Din ce cauză oare dau drumul, din fugă, acestui şuvoi de vomă verzuie care ţîşneşte ca de sub înaltă presiune? Văd o lumină la fereastra unei căsuţe modeste, apoi, fără şovăire, caut să intru, fără să mai bat, spre a cere astfel încuviinţare stăpînilor. N-am timp.

   Mă aflu într-o odăiţă în care sînt îngrămădite într-o dezordine grozavă fel de fel de încălţări; este şi o măsuţă joasă la care lucrează, aşezat pe un scaun pe măsură, un bătrîn cizmar. Ridică puţin capul şi-i văd ochii blînzi, obrajii plini, barba albă şi zîmbetul cald. Ridică puţin capul; pare un bătrîn milos. Deci n-am greşit! Hainele îi sînt deosebit de curate, îngrijite, chiar dacă au un aer vetust: pantalonii, de o culoare incertă în lumina lămpii cu petrol, sînt largi de tot, ca să-i dea oarecare independenţă în mişcări (bănuiesc), haina scurtă îmi aminteşte de ceea ce trebuie să se fi numit cîndva surtuc şi

este strînsă pe trup, avînd dublură de piele în coate şi la guler (să ţină!). Ce mîini frumoase, nemuncite are bătrînul! Toate acestea – observate într-o fracţiune de secundă. Nu pot vorbi, aşa că implor din priviri: sînt sleit şi nu mai pot alerga, am nevoie de un adăpost pentru cîtva timp. Bătrînul ridică iar privirea care însă nu mai exprimă nimic.

   Primul dintre urmăritori (ai mei, ai celuilalt?) e deja în odăiţa moşneagului. Mă trag într-un colţ. Încurajat de nemişcarea bătrînului, care mai degrabă pare să aştepte cu interes derularea faptelor, intră şi al doilea individ. Cum tot nu mai contează prea mult ce va urma şi cum beneficiez de un moment de derută a agresorilor mei, mă apuc să-i cercetez. Tipuri ideale (standard) de puşlamale: pantaloni moderni (hm!) ponosiţi şi de prost gust, cămăşi înflorate, strînse pe trup, şi nelipsita „giacă” din imitaţie de piele, cojită pe alocuri. Nu au mai mult de optsprezece-nouăsprezece ani. Trăsături comune şi tunsoare (nu ştiu s-o calific – prea am oroare de ea –, dar în copilăria mea se numea „franţuzească”, iar noi îi spuneam „ca de căruţaş”), hai să-i zicem tot modernă. Feţele lor sînt schimonosite de ură, parcă-s fiare care-au adulmecat mirosul sîngelui şi sînt gata să se repeadă.  

   Cel care de-abia a intrat se repede spre o lopată aflată într-un colţ al odăii (celălalt colţ al aceluiaşi perete dinspre uşă, fiindcă unul e ocupat de mine). E înverşunat,  are ceva demenţial în priviri. Cred că vrea să-mi dea una în cap, să termine repede cu mine. Simt cum începe, încet-încet, să se contureze acelaşi instinct bestial, izvorît însă din motive diferite: la el, ca să mă doboare, dovedindu-şi astfel bărbăţia, la mine, pentru a-mi apăra fiinţa. Primul intrat îl opreşte cu un gest scurt, iar pe buzele-i subţiri îi înfloreşte un zîmbet cinic. A ucide înseamnă să ai necazuri cu miliţia şi alte chestii neplăcute, în singurătatea asta e destulă o bătaie „ca lumea”, urmată de jefuirea de rigoare. Bieţii de ei!, n-am ce le da, nici măcar ceas nu port în seara asta! Dar viaţa, viaţa!! I-a mea şi numai eu pot hotărî dacă-i şi cui îi este de oferit, oricum, nu unor derbedei crescuţi prin Poligon sau Lacu Dulce (gîndesc). Înaintez cu mişcări abia simţite, avînd spatele perfect lipit de zid spre masa moşneagului. Acesta priveşte fascinat scena ai căror protagonişti sîntem noi, cei trei intruşi. Nu este surprins, pare obişnuit cu asemenea întîmplări. Măsuţa este la nivelul mîinii întinse pe lîngă corp; cu un capăt de privire, ca să nu mă dau de gol, fixez ciocanul mic de cizmărie şi-mi apropii degetele mîinii drepte de el. La rîndul lor, cei doi se îndreaptă spre mine. N-am încotro, trebuie să mă grăbesc (încet, bineînţeles), aşa că prind curaj cu gîndul la posibilitatea unei apărări. Mă apropii cu viteza melcului de coada ciocanului, dar n-apuc s-o ating.

   Cu mult zgomot pătrunde în cămăruţă un om. Tresărim, cu reacţii diferite pe feţe, toţi patru: cei doi agresori ai mei, cu vitejia caracteristică tagmei, stau înmărmuriţi, nu găsesc modalitatea în care trebuie să continue ce-au început; bătrînul pare un copil, într-ale cărui jocuri şi jucării s-a amestecat un matur, rupîndu-le vraja, şi murmură înciudat: „Noaptea, întotdeauna doar noaptea…”; eu jubilez, chipul pare să-mi spună ceva… Seamănă cu un altul apărut într-o noapte de groază petrecută pe dealul Copoului. Este un bărbat robust, de vreun metru şi 85, îmbrăcat pestriţi, dar armonios şi plăcut. Figura seamănă cu aceea a unui satir din nebuna ceată a lui Dyonisos: este roşie, cu riduri provocate de dezmăţ, nu de greutăţile vieţii. Obrajii cu pomeţi proeminenţi sînt perfect raşi, iar gura – cu buze voluptuoase. Ar părea un individ hazliu, dacă n-ar avea doi ochi negri ca smoala, vii şi pătrunzători, cu o privire care-ţi dă fiori reci. Ochii, iată ce ne-a impresionat pe mine şi pe urmăritori. Pe bătrîn nu l-a impresionat nimic, el este dezamăgit.

   Abia intrat, omul acesta fără vîrstă pune mîna pe un drug de fier cu un calapod la un capăt. Ciudat instrument (gîndesc), la ce i-o fi trebuind moşneagului cu înfăţişare de bunic cu suflet de aur? N-apucă noul venit să-l ridice, că bătrînul şi protestează cu glas scîncit: „E un calapod…, e calapodul meu… Ce, nu ştii?”. Celălalt rîde sardonic şi-i răspunde scurt (şi indescifrabil, cel puţin pentru mine): „Tocmai de-aia!”, şi-i ameninţă pe cei doi agresori (ai mei) cu teribila armă, fără a-i lovi însă. Aceştia au descoperit cum se rezolvă problema: fug, înghesuindu-se spre uşă.

   N-apuc să mă bucur şi nici să-i urmăresc cu privirea pînă dincolo de uşa rămasă deschisă, fiindcă e iar beznă, sînt singur pe stradă şi mă îndrept spre casă, fără să mă întreb unde au dispărut cizmăria şi cei doi oameni din ea, ori de ce nu se aude măcar zgomotul paşilor celor doi fugari. Sînt singur şi pustiu, aşa cum singură şi pustie se află şi strada Campiniu (cine-o fi fos Campiniu?) pe care-mi port paşii spre Sfîntul Constantin. De-acum ştiu că voi ajunge acasă (adică la ai mei), că a mai trecut o zi din viaţa mea fără evenimente deosebite şi că e dificil să cari prin lume singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o. Călătoria este solitară, iar întîlnirile, întîmplătoare şi neşteptate de mine, asemenea evenimentelor, accidentelor, printre care îmi port corabia zilei de azi.

   Singurul reper de pe Campiniu mi-este felinarul cu lumină verde instalat în faţa maternităţii. Noaptea, totdeauna, doar noaptea apar străfulgerări ce-mi sunt adresate.

   Mîine (ori poate e deja Azi), un 311 rapid mă va trezi, iar apoi voi merge la şcoală, unde-mi voi bea cafeaua de dimineaţă împreună cu Ticu. E rîndul lui…     

Precizare

Totdeauna, doar noaptea... reprezintă debutul meu ca prozator - şi cu el am rămas... Cu atât mai preţios, nu-i aşa?
Conceput prin '81, '82, textul a mai fost migălit vreme de unu-doi ani, apoi i-am aflat posibile continuări şi a stat binişor la dosar, până în 1990, când a fost publicat în numărul 2 al revistei Interval. Până la publicare, am avut şansa de a mă alătura grupului de profesori care, în vremurile acelea ('83-'89), se întâlneau aproape săptămânal într-un "cenaclu" al C.C.D. Braşov. Printre alţii, Gh. Crăciun, Ovidiu Moceanu, Ion Pop Barassovia, Al. Muşina, Paul Grigore, Vasile Gogea, Al. Ţion, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Claudiu Mitan, Ruxandra Ivăncescu... Revoluţia ne-a risipit în toate direcţiile...
Am zis că, dată fiind dificultatea de a găsi revista (frumoasă şi de ţinută!!), n-ar fi rău să republic textul aici.
Singura modificare e în titlu: nu ştiu din ce motive s-a cules Totdeauna, dar (sic!) noaptea...
Impresionantă pentru mine, şi de neuitat, prezentarea lui George trebuia să însoţească (cu gust amar astăzi...) şi această reeditare.

DOR, DOR, DOR..., doare!

***

— Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...

(Cu scuze pentru cei avizați: citat din G.Călinescu, Enigma Otiliei)

De pe net..., da'mi place cum sună! (cu adaos!)

Dacii, fiind un neam vechi european, aşezat, stabil, au răspuns la întrebări ale veneticilor care au ajuns pe meleagurile lor: “Voi de unde sunteţi de loc – că, uite, noi venim din colo, tocmai din stepe?…” “Noi suntem d’acia”, şi-aşa le-a rămas numele.
Poate, nici nu se gândiseră bieţii daci că trebuie să-şi ia un nume de ţară, să se separe de restul, că ei nu călătoreau de nebuni. Aici se năşteau, aici mureau. Ei stăteau pe la casele lor.
Fără să citesc în vreo publicaţie, şi eu am avut demult convingerea că aşa trebuie să fi fost.
Exact ca în povestea cu aborigenii întrebaţi de Cook, atunci când a văzut un animal ciudat ţopăind spre el: “Ăsta ce este?” Şi ei, politicoşi, l-au întrebat pe Cook: “Kan ga roo?” – adică, “Ce aţi spus?” Şi el a notat : “Cangur”.

*

Argumentul unei limbi curate vorbite pe întreg cuprinsul Daciei ar trebui utilizat pe măsura importanţei; faptul că se vorbeşte aceeaşi limbă, fără dialecte, între Nistru şi Tisa, dovedeşte existenţa unui popor cu o evoluţie unitară; orice alt scenariu (inclusiv românizarea pe porţiunea Daciei cucerite) nu stă în picioare, pentru că ar trebui să avem dialecte. Dacă în provincii care, peste 1800 ani de la căderea lui Decebal până în 1918, au făcut parte din structuri statale diferite (cum ar fi Basarabia şi Banatul), dar se comunica în aceeaşi limbă curat românească, fără dialecte, înseamnă că avem răspunsul: suntem aceiaşi daci de pe columnă, cu o evoluţie a limbii dace în limba română (idem greaca nouă faţă de cea clasică); şi dacă ne raportăm la puternicul stat dac, ne vom înţelege pe noi cei de azi, cu depresia care ne macină după 1800 ani de pustiiri. Să ne apreciem însă şi prezentul: suntem din nou liberi, după 1800 de ani, ne vom reveni şi vom construi din nou ” temple de marmură”, ca odinioară!

*

“Agatanghel sau Sfârşitul omului. Prorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa”, una din sutele de cărţi “profetice” ce circulau la începutul secolului XX, prin România (care, înca nu era Mare, dar îşi dorea). Era o traducere a domnului Ion Popescul, “primar de Ploieşci”, care spunea că a tradus-o la 1903 după o ediţie franceză, tradusă la rândul ei în secolele XV – XVI după originalul grecesc. Lucrarea era scrisă de un monah care trăise în insula Rhodos, pe nume Agatanghel, şi avuse descoperirea în anul 1272 –’73.
V. Maxim ne informează ca părintele Arsenie Papacioc ar fi avut această lucrare scrisă cu litere chirilice, iar această afirmaţie ne pune în situaţia de a face presupunerea că a existat o anterioară traducere în limba româna, dar scrisă în alfabet chirilic (se ştie că până la începutul sec. XX majoritatea cărţilor româneşti de cult ortodox erau scrise cu alfabet chirilic).
Iată ce cuprindea această carte. Unele descoperiri erau mai incifrate şi se refereau la perioda renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înalţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Virgil Maxim ne mai spune că în această carte se vorbea şi despre stadiul de decădere, ce începea cu anul 1789, despre revoluţiile din 1830 si 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, destre constituirea statelor naţionale în 1920. Atenţia ne este atrasă de un anumit text din această “profeţie”, este vorba despre “ţara Lupului”, “ţară aşezată pe Carpaţi până la Dunăre”.

“În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la Gurile Dunării, numită şi ţara Lupului, va apărea fiului omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon (Legiunea Arhanghelului Mihail, Miscarea Legionara, Nota F.N.). Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniti de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri, şi mulţi vor fugi peste hotare, prigoniţi de poporul duşman lui Dumnezeu (Cum de altfel s-a și întâmplat cu membrii Mișcării Legionare, Nota.F.N.).
În timpul acesta ţara Vulturului (Germania, Nota F.N.) va face război cu ţara Ursului (Rusia, Nota F.N.) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la “fiara de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru. Şi în timp ce ursul va înainta spre inima vulturului, toate cetăţile ursului vor striga : “pace!, pace!, pace!”. Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri (Comunismul si victimele făcute de acesta, Nota F.N.). Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei care vor mai fi rămas vii vor fi scoși afară din temnițe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva “lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” se va da în ţara Sciţilor. Şi atunci aceștia vor fi înfrânți şi va fi vai de tine “om roşu”. Şi după aceea va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor.”
De reţinut e că C.Z. Codreanu nu cunoştea acest text la înfiinţarea Mişcarii Legionare. Dar prin toate actele de gândire, de mărturisire şi de realizare, el se găseşte în această viziune împreună cu Legiune pusă sub patronajul Arhanghelului Mihail.