să-ţi cari prin lume singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o". Nu
doar povestirea de faţă, ci în general epica acestui autor brăilean
(care ne aminteşte mai degrabă de Mircea Eliade, cel din "La
ţigănci" şi Ştefan Bănulescu, cel din "Iarna bărbaţilor", decît de
Panait Istrati şi Fănuş Neagu) pare un discurs înfrigurat asupra
fantasmelor pe care le naşte solitudinea. O singurătate nocturnă,
noctambulă aproape, speriată de ideea încremenirii într-un
singur loc, se insinuează ca un fin păienjeniş peste pagini.
Anton Nicolae scrie uşor şi fluent. Stilul lui de o firească
naturaleţe ignoră cu nonşalanţă graniţele dintre realitate şi vis,
dintre halucinaţie şi întîmplarea efectivă. Stările, faptele decurg
dintr-una într-alta într-un decor mereu în mişcare, mereu incert.
Picarescul de factură onirică, simţul acut al relativităţii actelor
umane, fascinaţia faţă de aspectele hipnotice nocturne ale vieţii,
ştiinţa curată a povestirii, toate acestea fac din Anton Nicolae un
prozator adevărat, pregătit pentru o devenire spectaculoasă, decisă.
(Gheorghe CRĂCIUN)
În memoria lui Paul Grigore
Liber (adică burlac) toată săptămâna şi
căsătorit doar duminica, mă bucur de oarecare independenţă. Hoinăresc, pornind
de la Ozana mea, prin întreg Bucureştiul, privesc vitrine, cercetez anticariate
(odată am găsit un Menéndez Pidal pentru care n-am avut... opt sute) sau
fac vizite. Protocolare sînt doar vizitele spre
fraţii tatei; celelalte, la prieteni, nu sînt
nici anunţate, nici la ore convenţionale, dar sînt (impresie?) binevenite.
Sufletului meu îi trebuie sprijinul altuia, şi am găsit în marele oraş destui
inşi care să mi-l acorde bucuroşi, primind în mult-puţinul pe care, la rîndul
meu, îl ofer necondiţionat.
Un astfel de prieten este colegul
meu, Ticu,. Foarte comunicativ (dar şi caustic), gata mereu să-mi ofere
ajutorul (dezinteresat), atunci cînd acesta mi-este mai mult decît foarte
necesar, pare să-mi semene şi la fire (fiind doar o părere şi, pe deasupra,
recunoscîndu-mi şi neputinţa de a-mi realiza autoportretul, trec peste
aceasta). Aşadar, acum sînt liber şi nu-mi arde să urc în garsoniera mea
(noastră!) de la etajul opt. Nici nu ştiu ce-aş putea să fac la ora aceasta a
confuziilor în mica mea cutie de chibrituri (cînd sîntem toţi trei acasă, unul
trebuie să stea în pat, ca să nu-i încurce pe ceilalţi doi), aşa că pornesc
spre locuinţa lui Ticu, aflată undeva prin apropiere, pe una din aleile care
dau în Macaralei. Sun şi-mi deschide Geta, soţia şui Ticu. Sărut mîna. Scuzele
de rigoare. Bucuria unor momente petrecute în sînul familiei lor... Ticu nu-i
acasă. Nu întreb şi nici nu mi se spune unde este plecat. Probabil va sosi
curînd..., zic eu, iar Geta, convinsă, îmi confirmă. Curînd... Acum...
Mi se oferă
o şansă (?!). Da, sigur că da. Am destulă răbdare pentru a repara o casetă
(audio, evident), căreia i s-a rupt banda. Şi Ticu nu mai vine. Mă ofer să
încerc să dreg obiectul, cer o şurubelniţă şi încep să scot şuruburile. Lucrez,
ca întotdeauna, chinuit, stînd pe marginea patului. Nu ştiu de ce, dar nu-mi
place să lucrez la masă, prefer să o fac incomod, aşezat pe un scaun sau pe
pat. Geta mă asistă; se pare că e foarte interesată de ceea ce migălesc eu
acolo. N-o mai fi văzut ce mare lucru are o casetă în interior. O cafea?, nu,
mulţumesc, poate mai tîrziu; nu, nici o ţigară, poate mai... Caseta înainte de
toate!!
Se înserează; din ce în ce
vizibilitatea se reduce, pluteşte ceva insinuant în camera unde ne aflăm. Nu
prea (ne) vorbim. Încerc să lipesc banda fină şi degetele-mi niciodată destul
de îndemînatice şi de subţiri se cam opun. Cîteva tentative nereuşite. Gata,
reaşez tamburele şi mai trebuie doar să prind şuruburile. Cum stau şi lucrez,
în timp ce gradul de concentrare a scăzut, simt că piciorul meu atinge carnea
tare a pulpelor femeii. Devin atent, şi Ticu nu mai
vine. Simt undeva în creştet respiraţia caldă a Getei, inspir mirosul emanat de
trupul ei. Nu mai încape îndoială, Geta vrea ceva... Acum văd că are pe ea
numai un negligé şi, orb am fost pînă acum,
prin el se întrevăd nasturii maronii ai sînilor. Eu îi ofer caseta, o ia şi o
aruncă undeva, pe pat, nu se îndepărtează, vine şi mai aproape. Nu rezist ispitei
şi mîngîi picioarele, coapsele (de-acum) goale, sînii, gîtul femeii (e Geta,
soţia prietenului meu?, ea este?); mîinile mele prea lacome o excită. Porneşte
să-mi desfacă încet, cu gesturi calculate, nasturii cămăşii, apoi o scoate
uşor, molatic, aruncînd-o pe un scaun. Lucrurile şi-au pierdut precizia
contururilor, la fel şi noi. Irizări verzui prin colţuri de odaie.
Săruturilor mele pătimaşe, mîinilor mele febrile, ea le opune rezistenţă,
apărînd o parte şi oferindu-mi-o pe cealaltă.ş.a.m.d. Am senzaţia că obţin o
victorie, şi totuşi simt că nu fac altceva decît să mă supun Ei... Mă vrea! Şi
mă seduce ca un strigoi atotputernic pe un muritor neputincios. Luptă inegală
şi inutilă, cu duşmani mult mai tari decît luciditatea mea. Din interior şi din
afară (duşmanii!). Iar Ticu parcă nu vrea să mai vină.
Confruntarea continuă și-și schimbă
rapid direcția. Mi se plînge de prietenul meu (soțul ei); n-o satisface, o lasă
prea mult singură; nu-i dă suficientă atenție și... poate că tot din cauza lui
n-au copii. Ascult și mă cred bărbatul care... Nu fac declarații. Tac. Luptăm
fiecare cu diavolii săi și cu ai celuilalt. Ea însăși este diabolică. Eu am
impresia că nu mai sînt decît undeva într-un colț al conștiinței. O
sărut, o mîngîi (eu??) și... în ușa apartamentului e Ticu, jovial ca
întotdeauna. Spune ceva, dar cred că nici unul n-am auzit ce. Ea - negligéul,
eu - vai de mine pînă pun cîte ceva la punct. Umbra a devenit și mai
consistentă, mi-apasă umerii. Bărbatul e beat, intră, dar nu aprinde lumina,
apoi ne salutăm, în timp ce cu mișcări de șarpe continui să mă îmbrac. Bîigui
apoi o explicație. E cusută cu ață albă explicația mea, dar alta n-am. Ticu
face un gest a lehamite și se întinde așa cum se află pe pat; se preface sau poate
chiar a adormit. M-am echipat și dau să plec.
Nimic nu-mi iese
pînă la capăt în ziua de azi: apar, ca din senin, tata și unchiul Ics cu soția,
tanti Igrec. De unde și de ce? Ei nu-s cunoscuți de-ai prietenilor mei și nici
măcar nu locuim în același oraș! Ei nu știu bine nici unde locuiesc eu,
darmite... Dar în lumea asta a te mira este inutil, de nu cumva o prostioară!
Ridicînd din umeri, mă hotărăsc să trăiesc mai departe.
Ticu nu (mai)
doarme; se ridică în capul oaselor, bîlbîie ceva de bun venit spre cei abia
intrați, vrea să facă pe gazda primitoare și, după ce aprinde becurile lămpii
din tavan, iese pentru a aduce o sticlă cu vin. Nu vestește nimic bun veselia
lui artificială, după cum mersul șovăielnic nu mă convinge că poate să se ducă
pînă în pivniță și, apoi, să se întoarcă teafăr cu vinul promis. Ticu e un bun
gospodar, așa că are întotdeauna la îndemînă un vin pe cinste (netrecut prin
centrele de îmbuteliere), vin care ar trebui să mă îmbie să mai zăbovesc la
prietenii mei (și să definitivez ceva, n-are importanță ce). Nou veniții stau
cuminți într-un colț al camerei, ca elevii care n-au învățat și știu că vor fi
ascultați (eu știu însă că în seara asta nu vor fi ascultați, întrucît
au apărut pur și simplu fără nici un rost, iar eu m-am rupt demult de Oraș și
de-ai mei).
Subit nu mai am
chef de vinul lui Ticu și trec în camera de alături, să mă uit la raftul cu
cărți vechi. N-am cercetat niciodată cu atenție biblioteca prietenilor mei;
veneam la Ticu pentru a schimba o vorbă, să fumăm o țigară, să-i gust țuica ori
vinul. Întotdeauna găseam un subiect care să ne incite, să ne încălzească
profund sufletele şi să ne facă să uităm fiecare de-ale lui. Geta stătea, ca o
femeie din alte vremuri, la bucătărie sau în altă odaie, nu ne deranja, nu se
amesteca într-ale bărbaţilor… Acum m-am oprit la o carte. Aş fura-o, dat fiind
momentul de confuzie creat în astă seară, dar n-am unde-o ascunde… Mă gîndesc o clipă, cîntăresc volumul – e un
Hasdeu, „Obiceiuri pierdute ale românilor”, editat la „Cultura Naţională”,
într-o colecţie mică, fragilă, asemenea B.P.T.-ului, serie veche – şi-l pun la
loc. Poate altă dată, sau poate o obţin pe o cale (mai) cinstită.
Nu sunt mult timp singur. Intră Geta, apoi
ai mei şi, în sfîrşit, Ticu. Prietenul meu plînge ca un copil (abia acum
realizez cît este de beat). Vorbeşte cu pauze sughiţate, nu e supărat pe mine,
dovadă că mă linge cu priviri lipicioase de beţiv (ipostaza în care îl văd mi-e
necunoscută, el este un om cumpătat, pe care nu l-am văzut niciodată măcar
ameţit datorită băuturii). Ea, Geta, doar ea poartă vina, pe ea o acuză şi pe
ea o repudiază. I-a întinat o prietenie la care ţinea foarte mult; nu-i pasă de
căsnicia-i ratată, dar n-ar fi vrut să mă piardă pe mine, care… şi care… şi mai
care…
Înalţ un imn prieteniei, trăiniciei
sentimentelor noastre, îi explic apoi că, de fapt, nu e altceva la mijloc decît
o bîrfă (tu singur ştii cu ce se ocupă baba de la etajul doi) în care ne-am
lăsat prea uşor prinşi toţi trei, că n-am aprins lumina pentru că am uitat de
ea, că soţia unui prieten mi-este sacră, chiar şi goală, că n-am avut nici unul
vreun gînd tău, că Geta este cea mai virtuoasă femeie din cîte cunosc, că el
este prea gelos, că eu… Pare liniştit, convins, consolat. Îl readuc în camera
de reparat casete… şi-l întind încetişor pe pat. Gata. Am o privire goală.
Gata. Doarme adînc. Geta ne conduce şi, în semiobscuritatea din hol, după ce ai
mei sunt deja pe alee, în semn de rămas bun, mă mai sărută o dată cu buze arse
şi flămînde. Am pornit la drum însoţit de rudele mele.
Străbat străzi în neştire, abstras, merg
agale, cu mîinile la spate. Nici un sentiment nu mă încearcă, nici o vină nu mă
apasă, după cum nimic nu mă bucură. Totul s-a petrecut foarte demult, aşa că nu
ştiu unde sunt tata şi ceilalţi, de care mi-amintesc cu precizie (ha!) că mă
însoţeau. Mă opresc să ascult noaptea: nimic, nici un zvon, nici un zgomot de
paşi. Ce-or fi făcînd Geta şi Ticu? În jurul meu e un nimic întunecos şi
vîscos, greu accesibil privirii, auzului şi mersului meu. Cred că mă îndrept
spre casă (e un fel de a zice, de fapt, merg din instinct şi bănuiesc doar că
la capătul drumului se află casa). De ce sunt singur? Ce-mi fac prietenii? Unde
sunt? Eu unde-s?
Intru pe o străduţă parcă mai întunecoasă
decît labirintul străbătut pînă acum. Văd în spate străfulgerarea unei lumini
verzi (am întors instinctiv capul) şi aud un zgomot asemănător celui făcut de
un autovehicul frînat brusc (re-cunoscut după experienţa nopţilor de la
intersecţia dintre Postăvarului şi Macaralei). Totul văzut şi auzit de-a lungul
unor animalice priviri aruncate în spate. Nimic. Ascult. Nimic. Tot din
instinct o iau la fugă şi constat simultan că am început să văd (sau s-a mai
luminat?): mă aflu într-o fundătură a străzii Hepites (pe undeva prin cinematografului
„Lira”). Am intrat pe strada liceului meu, sunt pe Braşoveni. Mă aflu deci în
Oraş.
Acum se aud paşi. Întorc din fugă capul şi
observ un ins alergînd, urmărit la oarecare distanţă de alţii doi. Toţi se
îndreaptă spre mine. Aşadar suntem patru care alergăm: mă uimeşte însă faptul
că, deşi am avut un avans considerabil, urmăritul m-a depăşit de parcă eu aş fi
alergat pe loc. E departe acum, se poate socoti salvat. Urmăritorii îl lasă în
voia sorţii şi pornesc după mine. Mintea îmi lucrează febril în căutarea unei
modalităţi de salvare. Din ce cauză oare dau drumul, din fugă, acestui şuvoi de
vomă verzuie care ţîşneşte ca de sub înaltă presiune? Văd o lumină la fereastra
unei căsuţe modeste, apoi, fără şovăire, caut să intru, fără să mai bat, spre a
cere astfel încuviinţare stăpînilor. N-am timp.
Mă aflu într-o odăiţă în care sînt
îngrămădite într-o dezordine grozavă fel de fel de încălţări; este şi o măsuţă
joasă la care lucrează, aşezat pe un scaun pe măsură, un bătrîn cizmar. Ridică
puţin capul şi-i văd ochii blînzi, obrajii plini, barba albă şi zîmbetul cald.
Ridică puţin capul; pare un bătrîn milos. Deci n-am greşit! Hainele îi sînt
deosebit de curate, îngrijite, chiar dacă au un aer vetust: pantalonii, de o
culoare incertă în lumina lămpii cu petrol, sînt largi de tot, ca să-i dea
oarecare independenţă în mişcări (bănuiesc), haina scurtă îmi aminteşte de ceea
ce trebuie să se fi numit cîndva surtuc şi
este strînsă pe trup, avînd
dublură de piele în coate şi la guler (să ţină!). Ce mîini frumoase, nemuncite
are bătrînul! Toate acestea – observate într-o fracţiune de secundă. Nu pot
vorbi, aşa că implor din priviri: sînt sleit şi nu mai pot alerga, am nevoie de
un adăpost pentru cîtva timp. Bătrînul ridică iar privirea care însă nu mai exprimă
nimic.
Primul dintre urmăritori (ai mei, ai
celuilalt?) e deja în odăiţa moşneagului. Mă trag într-un colţ. Încurajat de
nemişcarea bătrînului, care mai degrabă pare să aştepte cu interes derularea
faptelor, intră şi al doilea individ. Cum tot nu mai contează prea mult ce va
urma şi cum beneficiez de un moment de derută a agresorilor mei, mă apuc să-i
cercetez. Tipuri ideale (standard) de puşlamale: pantaloni moderni (hm!)
ponosiţi şi de prost gust, cămăşi înflorate, strînse pe trup, şi nelipsita „giacă”
din imitaţie de piele, cojită pe alocuri. Nu au mai mult de
optsprezece-nouăsprezece ani. Trăsături comune şi tunsoare (nu ştiu s-o calific
– prea am oroare de ea –, dar în copilăria mea se numea „franţuzească”, iar noi
îi spuneam „ca de căruţaş”), hai să-i zicem tot modernă. Feţele lor sînt
schimonosite de ură, parcă-s fiare care-au adulmecat mirosul sîngelui şi sînt
gata să se repeadă.
Cel care de-abia a intrat se repede spre o
lopată aflată într-un colţ al odăii (celălalt colţ al aceluiaşi perete dinspre
uşă, fiindcă unul e ocupat de mine). E înverşunat, are ceva demenţial în priviri. Cred că vrea
să-mi dea una în cap, să termine repede cu mine. Simt cum începe, încet-încet,
să se contureze acelaşi instinct bestial, izvorît însă din motive diferite: la
el, ca să mă doboare, dovedindu-şi astfel bărbăţia, la mine, pentru a-mi apăra
fiinţa. Primul intrat îl opreşte cu un gest scurt, iar pe buzele-i subţiri îi
înfloreşte un zîmbet cinic. A ucide înseamnă să ai necazuri cu miliţia şi alte
chestii neplăcute, în singurătatea
asta e destulă o bătaie „ca lumea”, urmată de jefuirea de rigoare. Bieţii de
ei!, n-am ce le da, nici măcar ceas nu port în seara asta! Dar viaţa, viaţa!! I-a
mea şi numai eu pot hotărî dacă-i şi cui îi este de oferit, oricum, nu unor
derbedei crescuţi prin Poligon sau Lacu Dulce (gîndesc). Înaintez cu mişcări
abia simţite, avînd spatele perfect lipit de zid spre masa moşneagului. Acesta
priveşte fascinat scena ai căror protagonişti sîntem noi, cei trei intruşi. Nu
este surprins, pare obişnuit cu asemenea întîmplări. Măsuţa este la nivelul
mîinii întinse pe lîngă corp; cu un capăt de privire, ca să nu mă dau de gol,
fixez ciocanul mic de cizmărie şi-mi apropii degetele mîinii drepte de el. La
rîndul lor, cei doi se îndreaptă spre mine. N-am încotro, trebuie să mă grăbesc
(încet, bineînţeles), aşa că prind curaj cu gîndul la posibilitatea unei
apărări. Mă apropii cu viteza melcului de coada ciocanului, dar n-apuc s-o
ating.
Cu mult zgomot pătrunde în cămăruţă un om.
Tresărim, cu reacţii diferite pe feţe, toţi patru: cei doi agresori ai mei, cu
vitejia caracteristică tagmei, stau înmărmuriţi, nu găsesc modalitatea în care
trebuie să continue ce-au început; bătrînul pare un copil, într-ale cărui jocuri
şi jucării s-a amestecat un matur, rupîndu-le vraja, şi murmură înciudat: „Noaptea,
întotdeauna doar noaptea…”; eu jubilez, chipul pare să-mi spună ceva… Seamănă
cu un altul apărut într-o noapte de groază petrecută pe dealul Copoului. Este
un bărbat robust, de vreun metru şi 85, îmbrăcat pestriţi, dar armonios şi
plăcut. Figura seamănă cu aceea a unui satir din nebuna ceată a lui Dyonisos:
este roşie, cu riduri provocate de dezmăţ, nu de greutăţile vieţii. Obrajii cu
pomeţi proeminenţi sînt perfect raşi, iar gura – cu buze voluptuoase. Ar părea
un individ hazliu, dacă n-ar avea doi ochi negri ca smoala, vii şi
pătrunzători, cu o privire care-ţi dă fiori reci. Ochii, iată ce ne-a
impresionat pe mine şi pe urmăritori. Pe bătrîn nu l-a impresionat nimic, el
este dezamăgit.
Abia intrat, omul acesta fără vîrstă pune
mîna pe un drug de fier cu un calapod la un capăt. Ciudat instrument (gîndesc),
la ce i-o fi trebuind moşneagului cu înfăţişare de bunic cu suflet de aur?
N-apucă noul venit să-l ridice, că bătrînul şi protestează cu glas scîncit: „E
un calapod…, e calapodul meu… Ce, nu ştii?”. Celălalt rîde sardonic şi-i
răspunde scurt (şi indescifrabil, cel puţin pentru mine): „Tocmai de-aia!”,
şi-i ameninţă pe cei doi agresori (ai mei) cu teribila armă, fără a-i lovi
însă. Aceştia au descoperit cum se rezolvă problema: fug, înghesuindu-se spre
uşă.
N-apuc să mă bucur şi nici să-i urmăresc cu
privirea pînă dincolo de uşa rămasă deschisă, fiindcă e iar beznă, sînt singur
pe stradă şi mă îndrept spre casă, fără să mă întreb unde au dispărut cizmăria
şi cei doi oameni din ea, ori de ce nu se aude măcar zgomotul paşilor celor doi
fugari. Sînt singur şi pustiu, aşa cum singură şi pustie se află şi strada Campiniu
(cine-o fi fos Campiniu?) pe care-mi port paşii spre Sfîntul Constantin.
De-acum ştiu că voi ajunge acasă (adică la ai mei), că a mai trecut o zi din
viaţa mea fără evenimente deosebite şi că e dificil să cari prin lume
singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o. Călătoria este solitară, iar
întîlnirile, întîmplătoare şi neşteptate de mine, asemenea evenimentelor, accidentelor,
printre care îmi port corabia zilei de azi.
Singurul reper de pe Campiniu mi-este
felinarul cu lumină verde instalat în faţa maternităţii. Noaptea, totdeauna,
doar noaptea apar străfulgerări ce-mi sunt adresate.
Mîine (ori poate e deja Azi), un 311 rapid
mă va trezi, iar apoi voi merge la şcoală, unde-mi voi bea cafeaua de dimineaţă
împreună cu Ticu. E rîndul lui…