Te-am obişnuit cu tâlcuirea unor vorbe vechi, ştiute de toată lumea, tocite chiar, banalizate... Cuvinte care par prăfuite, uitate de vorbitorii din ziua de azi. De ce să vorbim neaoş, când putem folosi atâtea şi-atâtea ziceri care să-l lase cu gura căscată pe ascultător, cititor, receptor?... De ce să nu scotocim prin cele limbi "civilizate" şi să aducem şi pe la noi vreo "implementare", niscai "curricule", e nevoie de "management" şi de... altele de aceeaşi... forţă expresivă!
Şi uite-aşa dădui într-o bună zi, într-un roman, de frumosul şi necunoscutul cuvânt-titlu. L-am citit de două-trei ori şi m-am întrebat ce vrea să-mi spună. Linişte. Etimologia, cât mă pricep la ea, nu mă ducea spre nimic, doar vagi rezonanţe botanice (??!). Aşa că am trecut la sugestii fonetice: lichida urmată de impetuoasa a oferă o deschidere destul de ofertantă, uşor lascivă, dar întreruptă brusc şi fără speranţă de africata urmată de zglobiul şi modestul i... Urmează ce urmează: nazala, dură, repetată şi augmentată de aceeaşi vocală deschisă, totul încheindu-se cu o oclusivă surdă şi grea ca o piatră... tombală! La - ci - nant... Deci două silabe cumva antitetice prin sugestii, urmate de una care-mi aminteşte de sugestii bacoviene din Plumb...
Destul! Mă dau bătut! Dicţionarele, săracele - ele mă vor ajuta! Doar n-o să le iau pe toate la rând?! Doar cele mai recente. Încep cu Gabriel Angelescu - nimic... Fug la Dicţionarul Universal Ilustrat (în 12 volume!!) - acelaşi rezultat. Ultima şansă DEX - on line... Asta e! LANCINÁNT, -Ă, lancinanţi, -te, adj. (Livr.; despre dureri) Care se manifestă prin junghiuri şi zvâcnituri. – Din fr. lancinant. Dau din umeri şi mă holbez la context şi la complexul manifestărilor (care, întâmplător?!, nu-mi dă pace), merge, dar cu puţină imaginaţie din partea lectorului. Sigur, scriitorul caută să-şi înalţe cititorul prin lectură, dar mi-amintesc de cei care-mi refuză Enigma Otiliei din cauza primelor pagini..., deşi acolo contextul cerea puţine elemente de arhitectură, de butaforie... Cred că n-o să folosesc cuvântul, în ciuda absenţei corespondentului românesc şi a ceea ce mă sâcâie pe partea dreaptă a trunchiului!!!
Mă taie şi mă-nţeapă-n dreapta, fraţilor! Nu am o senzaţie LANCINÁNTĂ în şoldul drept şi deasupra lui...
P.S. Pentru necunoscători: accentul pe A marchează silaba accentuată a cuvântului!!!
„...să-mi alinți, / Brună fecioară a păcii adânci și cuminți, / Tropotul lung și mereu al galopului meu.” (Nicolae Labiș) „Caminante, son tus huellas / el camino y nada más; / Caminante, no hay camino, / se hace camino al andar. / Al andar se hace el camino, / y al volver la vista atrás / se ve la senda que nunca / se ha de volver a pisar. / Caminante no hay camino / sino estelas en la mar." (Antonio Machado)
duminică, 28 octombrie 2012
sâmbătă, 27 octombrie 2012
Cotidiene...
Merg pe stradă şi mă opresc aiurea în faţa unui magazin, dau să intru, dar cineva vrea să iasă, îi fac semn zâmbind că poate s-o facă fără probleme, se uită mirată la mine persoana. Cumpăr, dacă... cumpăr, după care încerc să ies, doi adolescenţi năvălesc, aproape călcându-mă pe picioare, mă feresc la timp şi răsuflu uşurat. Parcă nici n-aş fi fost...
Mă opresc la chioşcul de ziare să iau Clickul... cotidian. Un cineva, pensionar după înfăţişare, stă temeinic la taclale cu vânzătoarea şi pare să nu vadă că am banii pregătiţi şi că mă grăbesc, vorbeşte..., vorbeşte... Mă ridic în vârful picioarelor şi doamna de la ziare (i-s client fidel!!) mă zăreşte şi-mi cere banii, oferindu-mi ziarul. Persoana mă priveşte deranjată. Eu sparg vorbe-ntre măsele.
Ajung în faţa blocului, deschid uşa de metal cu "biscuitul" din dotare şi, când să intru, doi tineri căsătoriţi (când or fi apărut la noi pe scară?!), doamna împingând un cărucior, dau să iasă. Îi fac semn zâmbind larg doamnei şi... trec amândoi soţii fără să clipească măcar. Las' că-mi răspund la salut data viitoare...Eu am timp, iar dânsu-i tătic...
Vine vorba despre greutăţile de a împăca orarul (intotdeauna!!) imposibil şi... extracurricular cu viaţa personală, iar o tânără mamă îmi replică uşor ţâfnoasă că n-am greutăţi, nu ştiu ce-nseamnă să fii părinte de doi copii (de şcoală, n.m., AN) şi soţie. Nu suport, aşa că o-ntreb dacă ştie ce-nseamnă să ai doi copii preşcolari şi să treci Dealu Melcilor cu ei în braţe, iarna pe viscol, şi o mai întreb dacă ştie cum e să nu ai pe nimeni prin preajmă să te-ajute. (Am uitat s-o-ntreb dacă soţul ei a-nvăţat să gătească, evident, nu de plăcere...) Râde albastru, ca şi cele câteva care-i ţineau isonul la remarca ei iniţială...
Despre mijloacele de transport nu mai pomenesc, e banal ce se întâmplă... Şi totuşi, într-o dimineaţă abia urc pe uşa din faţă în microbuzul care merge-n Schei, lăsând vreo trei tovarăşi de-o şchioapă, colegi de navetă zilnică, să urce înaintea mea. Merg cu un picior pe scară, dar cu uşa închisă... La a treia staţie, un tătic bine făcut îi face semne ameninţătoare şoferului să deschidă şi uşa cu pricina, deşi e clar că nu mai e loc. Bietul om se conformează, iar domnul îşi îndeasă fiica în spaţiul infim şi... arhiplin cu scuza că "e micuţă şi nu ocupă prea mult spaţiu". Nu contează chinul fetei proprii şi nici faptul că eu sunt suspendat cu totul şi cu un genunchi arcuit şi un picior în aer. Fetiţa e, după înfăţişare, cam de clasa a patra... iar în staţia cu pricina mai opreşte un microbuz pentru Prund!!!
Hramul..., sărbătorile oraşului..., sfinţirea bisericii..., deschiderea hipermarketului..., ajutoare pentru... de la... Doamne bine, domni prezentabili, sărmani şi nelipsiţii oportunişti oacheşi oferă un spectacol de neimaginat, cu feţe pe care citeşti toată gama trăirilor celui dornic de-o pomană: de la satisfacţie grosieră, aproape râgâitoare, până la disperarea celui convins că i s-a răpit un bun care i se cuvenea. Exacerbare a manifestărilor animalice! Satisfacţie de două parale pentru un beneficiu efemer sau simbolic sau... inexistent!!! Din motive neînţelese nici măcar de mine nu mai pomenesc de bălăcăreli, îmbrânceli, bătăi... Aşa-i românul?... Criza economică??... Cultul pomenii??...
Doamne, în ce lume trăim?
Mă opresc la chioşcul de ziare să iau Clickul... cotidian. Un cineva, pensionar după înfăţişare, stă temeinic la taclale cu vânzătoarea şi pare să nu vadă că am banii pregătiţi şi că mă grăbesc, vorbeşte..., vorbeşte... Mă ridic în vârful picioarelor şi doamna de la ziare (i-s client fidel!!) mă zăreşte şi-mi cere banii, oferindu-mi ziarul. Persoana mă priveşte deranjată. Eu sparg vorbe-ntre măsele.
Ajung în faţa blocului, deschid uşa de metal cu "biscuitul" din dotare şi, când să intru, doi tineri căsătoriţi (când or fi apărut la noi pe scară?!), doamna împingând un cărucior, dau să iasă. Îi fac semn zâmbind larg doamnei şi... trec amândoi soţii fără să clipească măcar. Las' că-mi răspund la salut data viitoare...Eu am timp, iar dânsu-i tătic...
Vine vorba despre greutăţile de a împăca orarul (intotdeauna!!) imposibil şi... extracurricular cu viaţa personală, iar o tânără mamă îmi replică uşor ţâfnoasă că n-am greutăţi, nu ştiu ce-nseamnă să fii părinte de doi copii (de şcoală, n.m., AN) şi soţie. Nu suport, aşa că o-ntreb dacă ştie ce-nseamnă să ai doi copii preşcolari şi să treci Dealu Melcilor cu ei în braţe, iarna pe viscol, şi o mai întreb dacă ştie cum e să nu ai pe nimeni prin preajmă să te-ajute. (Am uitat s-o-ntreb dacă soţul ei a-nvăţat să gătească, evident, nu de plăcere...) Râde albastru, ca şi cele câteva care-i ţineau isonul la remarca ei iniţială...
Despre mijloacele de transport nu mai pomenesc, e banal ce se întâmplă... Şi totuşi, într-o dimineaţă abia urc pe uşa din faţă în microbuzul care merge-n Schei, lăsând vreo trei tovarăşi de-o şchioapă, colegi de navetă zilnică, să urce înaintea mea. Merg cu un picior pe scară, dar cu uşa închisă... La a treia staţie, un tătic bine făcut îi face semne ameninţătoare şoferului să deschidă şi uşa cu pricina, deşi e clar că nu mai e loc. Bietul om se conformează, iar domnul îşi îndeasă fiica în spaţiul infim şi... arhiplin cu scuza că "e micuţă şi nu ocupă prea mult spaţiu". Nu contează chinul fetei proprii şi nici faptul că eu sunt suspendat cu totul şi cu un genunchi arcuit şi un picior în aer. Fetiţa e, după înfăţişare, cam de clasa a patra... iar în staţia cu pricina mai opreşte un microbuz pentru Prund!!!
Hramul..., sărbătorile oraşului..., sfinţirea bisericii..., deschiderea hipermarketului..., ajutoare pentru... de la... Doamne bine, domni prezentabili, sărmani şi nelipsiţii oportunişti oacheşi oferă un spectacol de neimaginat, cu feţe pe care citeşti toată gama trăirilor celui dornic de-o pomană: de la satisfacţie grosieră, aproape râgâitoare, până la disperarea celui convins că i s-a răpit un bun care i se cuvenea. Exacerbare a manifestărilor animalice! Satisfacţie de două parale pentru un beneficiu efemer sau simbolic sau... inexistent!!! Din motive neînţelese nici măcar de mine nu mai pomenesc de bălăcăreli, îmbrânceli, bătăi... Aşa-i românul?... Criza economică??... Cultul pomenii??...
Doamne, în ce lume trăim?
joi, 25 octombrie 2012
N-are titlu, da'-i pă bune!...
Auzi chestie, R scrie prea metaforic, sufocă mesajul... Nu că n-ar avea, cel puţin parţial, dreptate, observatorul, dar într-o vreme în care se scrie din ce în ce mai plat şi mai... agramat, e o prostie să faci asemenea observaţii, mai ales dacă-l cunoşti pe autorul mesajului pe care-l ai sub nas şi-l citeşti întru emiterea unui sfat. Hm! Neindicat oricum acest mod de a răspunde. Îi transmit părerea mea lui R. Ups! G mă întreabă dacă are vreo şansă în a-şi convinge colegele de grup să optimizeze prezentarea, păi eu ştiu? Draga mea, trebuie să fie, pe undeva, o portiţă de scăpare! Mai insistă!... Na, că au apărut/n-au apărut două postări pe blogul clasei - copiii ăştia - nu ajunge că le-au scris?, cum să le mai şi posteze?... Eu pot, postare nefinalizată, click pe edit, pieptănat, salvaţi postarea... Mândru mi-s! Am cinci autori de postări. Încă puţin şi-ajung la... 32 (până pe 1 nov.!!!) Nu, R! Ţine de stil, tu nu eşti capabilă să fotografiezi o persoană, un val, o stare, tu poţi doar să le pictezi... şi ai har în domeniu... :) Calofilia e o chestiune... genetică, iar ţie-ţi lipseşte gena asta... Nu-i vina ta că scrii FRUMOS! Drăcie! e şi convingător ce scrii! Da, G, există o soluţie: fă două ppt-uri, unu al grupului şi unu al tău... Săru' mâna, L! Da, tot răcit cobză!... Cum să protestezi astfel? şi eu pe cine mai am prin preajmă? Păiii... partea care-ţi aparţine de fapt o faci la fel în ambele, iar ceea ce au făcut ele prost refaci tu bine... Ce consiliu? iar consiliu?... păi n-a fost azi unu?... Până la urmă scriitorul direcţionează gustul cititorului, nu cititorul stilul celuilat... Şi-apoi, oricum nu poţi mulţumi pe toată lumea... - lui Călinescu nu-i prea plăcea Blaga, şi nici Eliade nu era chiar în graţii... Păi, iei nota lor, că prezentarea e notată unitar... Atunci, fă tu încă una, bună şi propune-o ca alternativă la aceea a grupului. Pa! ne vedem dimineaţă. Mai am juma de postare... diacritice, mai un cuvânt... Fetele se gândesc simultan la răspunsuri! Respiro... Vine Luciana cu I., surâzătoare ambele şi draga mea, toată un zâmbet circumstanţial. mi-o arată ca pe-un oaspete de seamă, deşi I este vecina noastră de palier de vreo douăzeci şi mulţi ani... Ea are în mână un telefon mobil şi-mi cere... nu-ş' ce-mi cere şi nu ştiu ce i-aş face..., dar deh, politeţe, statut de gazdă ş.c.l. Mă dumiresc: la Târgovişte e un festival de romanţe şi cântă Milu (???) şi asta e adresa pe care care se prinde postu' local... Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Sunt interzis, iar mândra nu mă sprijină nicicum... Asta e! închid conversaţiile, minimizez postarea, amân scuzele şi explicaţiile şi caut docil televizia cu pricina... N-o găsesc din prima şi sper să n-o găsesc de loc! A dracu' fire de om cinstit! O găsesc şi... fierb! Constat că prezentările publicitare sunt agramate şi asta mă supără mai tare (locală, locală, dar de ce agramată?...). Gata am găsit programul LIVE, o cucoană languroasă cântă ceva sfâşietor. Gesturi patetice de gust îndoielnic. Vulcan. Etna, Vezuviu, Aconcagua dau în fiert deodată... Mă întreb cum acţionează creierul unor oameni... DEspre suflet nu-mi trece prin minte să amintesc... Îmi arde gâtul a tutun, ca-ntotdeauna în astfel de clipe. Le invit, curtenitor ca un arici, pe doamne să urmărească programul şi plec la ţigare (sic!), să mă răcoresc! Luciana mă urmează pentru o clipă şi-mi aruncă o privire spăşit-înţelegătoare. Eu, pe băncuţă, îmi pun barza-n cioc şi ridic din umeri a neputinţă. Şi stau şi contemplu telejurnalul de seară, evident că nu aud nimic, şi beau tutun şi sparg printre dinţii mei de criţă celebrul PSI! (cine ştie ştie!!) Luciana mă recheamă în camera supliciilor iar I, foarte necăjită, îmi transmite că se aude doar, nu se mai vede... Mă uit la calculator şi, negru de furie, închid un răspuns al... habar n-am al cui, mai contează?...
marți, 23 octombrie 2012
Frenezii amestecate...
Frenezia ultimei perioade îmi dă de gândit. Nu-s obişnuit cu o asemenea aglomerare de evenimente la care să iau parte şi mă amuză/irită faptul că, atunci când Oarecine ("nu spui cine, persoană importantă!") va trage linie, va constata că iar sunt ultimul în îndeplinirea (horribile dictu!) sarcinilor. Neliniştea şi dorul de libertate aleg întotdeauna, în locul disciplinei şi simţului datoriei, d'aia nu-s în stare să fiu soldat disciplinat - asta e! Prefer să mă angajez în munci necerute de alţii, chiar dacă, uneori, sunt mai greu de îndeplinit, iar rezultatele nebăgate în seamă de şăfi (Ce? un "bravo" nu-ţi ajunge??). Adicătelea de ce trebuie mereu să hotărască alţii ce tre' să fac... extracurricular (alt cuvânt frumos foc!)? Da, domnule, da' dovezile, unde sunt dovezile că ai făcut ceva, dovada e mai importantă ca fapta, nu ştiai?! Dosare cât mai multe şi mai burduhoase! N-ai nişte ţiple? sau un biblioraft?...
M-a aiurit frenezia vieţii publice din ultimele luni, aşa că acum îmi văd de-ale mele şi privesc indiferent la agitaţia din jur. O asemenea brambureală politicală rar mi-a fost să văd - evident, "rar" e doar un eufemism pentru... niciodată! Privesc mai puţin la hybris-ul asediator, nu mă mai uimesc la constatarea unor dileme aiuristice (gen: cine-i la putere şi cine-i în opoziţie, cine reprezintă ţara..., cine fură şi cine e cinstit...), nici măcar campionatul nu mă mai abstrage de la starea de năuceală... dinamică. Nu stau, deci exist! Care cu babe, care cu tinere atrăgătoare - toţi îmi dovedesc dragostea lor neţărmurită, şi eu... privesc ca halucinat dovezile cinstei lor şi, mai ales, pe cele ale ticăloşiei celorlalţi. Nu mai am opţiuni electorale (că politice nu mai am de demult!). Nu mă mai indignează faptul că Cel mai cel se hodină weekendial(sic!) într-un anume judeţ şi se-ntoarce acăsică musai cu helicopterul, că doar n-o să vină pe şosea, să dea nas în nas cu Ghişe. Nu mă mai entuziasmează dovezile de mai bine (???) pe care Ceilalţi mi le dau cu ţârâita... electorală. Nu mă mai uimeşte că un partid s-a fărâmat în trei bucăţele care apoi s-au aliat între ele şi nici că la cel mai mare dintre ele (partidul-mamă/tată) o doamnă dubioasă hătărăşte cine-i bun de Ales al Neamului şi cine nu... Cealaltă alianţă - Dumnezeu cu mila!...
Entropia e totală. Nimeni nu e chiar eligibil "pe bune", toţi sunt la fel, iar marele Păpuşar s-a pitit înăuntru şi se vădeşte-n afară... Iar eu ar trebui să mă mai las o dată de fumat..., de data asta din cauza preţurilor. Aşa e: tutunul dăunează grav sănătăţii datorită costului!!
Ca adaos: am reînceput să circul pe scara autobuzelor supraîncărcate. Şi aud (n-am experimentat încă...), prin târg, că şoferii RATBv au reinventat... săritura peste staţiile supraaglomerate! Poate pentru că municipalitatea a hotărât să dea elevilor abonamente gratuit!?... Aşa cum vă spuneam:
S-auzim numai de bine!
M-a aiurit frenezia vieţii publice din ultimele luni, aşa că acum îmi văd de-ale mele şi privesc indiferent la agitaţia din jur. O asemenea brambureală politicală rar mi-a fost să văd - evident, "rar" e doar un eufemism pentru... niciodată! Privesc mai puţin la hybris-ul asediator, nu mă mai uimesc la constatarea unor dileme aiuristice (gen: cine-i la putere şi cine-i în opoziţie, cine reprezintă ţara..., cine fură şi cine e cinstit...), nici măcar campionatul nu mă mai abstrage de la starea de năuceală... dinamică. Nu stau, deci exist! Care cu babe, care cu tinere atrăgătoare - toţi îmi dovedesc dragostea lor neţărmurită, şi eu... privesc ca halucinat dovezile cinstei lor şi, mai ales, pe cele ale ticăloşiei celorlalţi. Nu mai am opţiuni electorale (că politice nu mai am de demult!). Nu mă mai indignează faptul că Cel mai cel se hodină weekendial(sic!) într-un anume judeţ şi se-ntoarce acăsică musai cu helicopterul, că doar n-o să vină pe şosea, să dea nas în nas cu Ghişe. Nu mă mai entuziasmează dovezile de mai bine (???) pe care Ceilalţi mi le dau cu ţârâita... electorală. Nu mă mai uimeşte că un partid s-a fărâmat în trei bucăţele care apoi s-au aliat între ele şi nici că la cel mai mare dintre ele (partidul-mamă/tată) o doamnă dubioasă hătărăşte cine-i bun de Ales al Neamului şi cine nu... Cealaltă alianţă - Dumnezeu cu mila!...
Entropia e totală. Nimeni nu e chiar eligibil "pe bune", toţi sunt la fel, iar marele Păpuşar s-a pitit înăuntru şi se vădeşte-n afară... Iar eu ar trebui să mă mai las o dată de fumat..., de data asta din cauza preţurilor. Aşa e: tutunul dăunează grav sănătăţii datorită costului!!
Ca adaos: am reînceput să circul pe scara autobuzelor supraîncărcate. Şi aud (n-am experimentat încă...), prin târg, că şoferii RATBv au reinventat... săritura peste staţiile supraaglomerate! Poate pentru că municipalitatea a hotărât să dea elevilor abonamente gratuit!?... Aşa cum vă spuneam:
S-auzim numai de bine!
sâmbătă, 13 octombrie 2012
2. MIȘU
Bună să fie orice clipă a vieţii fiecăruia!
Am început cu o astfel de formulă de salut pentru că am ajuns la concluzia că fiecare clipă din vieţile noastre are valoarea ei şi fărâma ei de bunătate.
Aşa cum ştiu cei ce mă cunosc, sunt o persoană vivace, cred că ăsta e cuvântul care mă caracterizează, plină de viaţă. Mereu am simţit că am mai multă energie decât am nevoie pentru mine însămi, aşa că am împărţit-o cui am simţit nevoia că i-ar trebui. Nu de fiecare dată am avut intuiţie corectă. Unora le-a prins bine, pe alţii poate i-am agasat, dar în sufletul meu am fost împăcată că am făcut ceea cea am simţit şi n-am mustrări de conştiinţă că aş fi putut ajuta pe cineva şi n-am făcut-o.
De ce-am plecat în lume? Scriaţi în finalul serialului anterior că am plecat în lume, chiar dacă acasă nu-mi lipsea aproape nimic. Suna cam ciudat şi provocator... Niciodată n-avem tot ce ne trebuie şi mereu găsim noi obiective de atins. Din păcate, viaţa pe care o duceam înainte să iau hotărârea de a pleca nu mă mulţumea aproape deloc. Aveam deja 10 ani de serviciu, în care nu mă alesesem cu nimic: încă stăteam la părinţi, nu reuşisem să-mi iau o maşină bună, nu îmi permiteam o vacanţă "all inclusive" şi eram încă fără pereche. Am stat şi am analizat situaţia şi am ajuns la concluzia că intrasem într-un cerc vicios în care nimic nu s-ar fi schimbat încă mulţi ani înainte, dacă n-aş fi luat o hotărâre radicală. Aveam experienţa Danemarca deja consumată şi ştiam care ar fi calea mai bună de urmat, drept pentru care, cu aceeaşi nădejde în Dumnezeu am demarat pregătirile. Vroiam să intru într-o relaţie stabilă, într-o societate stabilă. M-am gândit la eventualitatea unei relaţii cu un străin, dar nu m-a încântat ideea datorită diferenţelor de religie şi cultură, şi-atunci m-am gândit să caut un român care îşi doreşte o relaţie serioasă, la rândul lui, cu o româncă. Cum deja e bine cunoscut, Dumnezeu e prietenul meu şi şi-a făcut milă de mine şi de data asta şi, din decembrie 2007, am inceput să comunic cu Claudiu, iar în iunie 2008 am luat hotărârea de a mă muta definitiv în Anglia. Ce m-a fascinat din prima clipă la englezi? Zâmbetul, chipurile odihnite şi mâinile împreunate în timp ce se plimbă alături pe stradă. De la cel mai tânăr cuplu până la bătrâneii care te surprind cu dârzenia cu care ies din casă, la cei peste 80-90 de ani ai lor, se plimbă ţinându-se strâns de mână. După 4 ani de Anglia continuă să mă impresioneze. Când vin în România, am impresia că toată lumea e certată, prea rar vezi cupluri care se ţin de mână sau care se plimbă de plăcere pe stradă. Toată lumea este într-o agitaţie continuă, cu feţe extrem de crispate şi mereu atenţi la miscarile următoare. Eu sunt ardeleancă, recunosc, şi cred că asta m-a făcut să mă integrez atât de repede în societatea britanică, ăştia n-au decât doua viteze: încet şi deloc. Aici cuvântul de bază este "enjoy" şi pentru asta sunt extrem de fericită că soarta m-a adus aici!
Sper să "enjoy" acest serial care pare a fi destul de provocator!
Vă îmbrăţişez cu mare drag din ţara lui Shakespeare, acelaşi Misu xxx
Am început cu o astfel de formulă de salut pentru că am ajuns la concluzia că fiecare clipă din vieţile noastre are valoarea ei şi fărâma ei de bunătate.
Aşa cum ştiu cei ce mă cunosc, sunt o persoană vivace, cred că ăsta e cuvântul care mă caracterizează, plină de viaţă. Mereu am simţit că am mai multă energie decât am nevoie pentru mine însămi, aşa că am împărţit-o cui am simţit nevoia că i-ar trebui. Nu de fiecare dată am avut intuiţie corectă. Unora le-a prins bine, pe alţii poate i-am agasat, dar în sufletul meu am fost împăcată că am făcut ceea cea am simţit şi n-am mustrări de conştiinţă că aş fi putut ajuta pe cineva şi n-am făcut-o.
De ce-am plecat în lume? Scriaţi în finalul serialului anterior că am plecat în lume, chiar dacă acasă nu-mi lipsea aproape nimic. Suna cam ciudat şi provocator... Niciodată n-avem tot ce ne trebuie şi mereu găsim noi obiective de atins. Din păcate, viaţa pe care o duceam înainte să iau hotărârea de a pleca nu mă mulţumea aproape deloc. Aveam deja 10 ani de serviciu, în care nu mă alesesem cu nimic: încă stăteam la părinţi, nu reuşisem să-mi iau o maşină bună, nu îmi permiteam o vacanţă "all inclusive" şi eram încă fără pereche. Am stat şi am analizat situaţia şi am ajuns la concluzia că intrasem într-un cerc vicios în care nimic nu s-ar fi schimbat încă mulţi ani înainte, dacă n-aş fi luat o hotărâre radicală. Aveam experienţa Danemarca deja consumată şi ştiam care ar fi calea mai bună de urmat, drept pentru care, cu aceeaşi nădejde în Dumnezeu am demarat pregătirile. Vroiam să intru într-o relaţie stabilă, într-o societate stabilă. M-am gândit la eventualitatea unei relaţii cu un străin, dar nu m-a încântat ideea datorită diferenţelor de religie şi cultură, şi-atunci m-am gândit să caut un român care îşi doreşte o relaţie serioasă, la rândul lui, cu o româncă. Cum deja e bine cunoscut, Dumnezeu e prietenul meu şi şi-a făcut milă de mine şi de data asta şi, din decembrie 2007, am inceput să comunic cu Claudiu, iar în iunie 2008 am luat hotărârea de a mă muta definitiv în Anglia. Ce m-a fascinat din prima clipă la englezi? Zâmbetul, chipurile odihnite şi mâinile împreunate în timp ce se plimbă alături pe stradă. De la cel mai tânăr cuplu până la bătrâneii care te surprind cu dârzenia cu care ies din casă, la cei peste 80-90 de ani ai lor, se plimbă ţinându-se strâns de mână. După 4 ani de Anglia continuă să mă impresioneze. Când vin în România, am impresia că toată lumea e certată, prea rar vezi cupluri care se ţin de mână sau care se plimbă de plăcere pe stradă. Toată lumea este într-o agitaţie continuă, cu feţe extrem de crispate şi mereu atenţi la miscarile următoare. Eu sunt ardeleancă, recunosc, şi cred că asta m-a făcut să mă integrez atât de repede în societatea britanică, ăştia n-au decât doua viteze: încet şi deloc. Aici cuvântul de bază este "enjoy" şi pentru asta sunt extrem de fericită că soarta m-a adus aici!
Sper să "enjoy" acest serial care pare a fi destul de provocator!
Vă îmbrăţişez cu mare drag din ţara lui Shakespeare, acelaşi Misu xxx
*
Mă bucur că ai fost atât de promptă şi ai acceptat să continue provocarea! Sigur că şi de data aceasta te voi lăsa mai mult pe tine să povesteşti, eu venind doar cu mărunţişuri româneşti care te-ar interesa...
Mişulică dragă, să ne-nţelegem: sunt atâţia disperaţi din cauza totalei lipse de perspectivă de pe-aici, şi tu ştii asta! Că-i în firea omului să fie nemulţumit de evoluţia sa e iar adevărat. Că eu ştiu (de la tine, bineînţeles!) destule privind nemulţumirile tale iar e adevărat! Dar ţine de regula jocului ca eu să te incit şi tu să iei atitudine la incitările mele... Dinamizăm textul!... :))
Chestia cu ardelenii m-a distrat şi... m-a pus pe gânduri, oare un "mitică" (vorbă reprobabilă şi dovedind lipsă de subtilitate din partea emiţătorilor... tot ardeleni!!) nu s-ar acomoda la fel de bine? Oare seninătatea (englezească, sure!!) nu li s-ar potrivi (şi - sau, poate, tocmai) lor?? Întreb şi eu... Şi vă sărut cu drag pe toţi trei! AN
*
Gânduri bune pentru gânduri bune...
Ba da, fireşte că s-ar fi acomodat şi un Mitică. Aici toleranţa este cuvânt de bază, fiecare are şansa lui. Aş fi ipocrită să spun că imigranţii au şanse egale cu băştinaşii, dar, totodată, dacă îţi vezi de treaba ta*eşti tolerat şi, chiar mai mult decât atât, eşti în final acceptat. Ceea ce mă impresionează este dorinţa lor de integrare a persoanelor cu dizabilităţi. Au ajuns atât de departe cu integrarea, încât poţi să întâlneşti persoane cu sindrom Down care sunt casieri în supermarket. La unul din oficiile poştale din zona mea este mereu coadă şi asta pentru că 3 din cei 4 lucrători sunt cu dizabilităţi. Te servesc cu zâmbetul pe buze, în ritmul lor şi efectiv n-ai ce să faci sau cum să comentezi, e alegerea ta să stai sau nu la coadă, poţi să alegi un alt oficiu poştal. Legat de zâmbetul amintit de dumneavoastră, este parte integrantă din uniforma de englez. Silvia şi l-a însuşit din maternitate, ceea ce mă face să am mari speranţe că nu va avea probleme de adaptare şi nu va mai fi considerată "foreing". Aici toată lumea zâmbeşte la toată lumea, chiar şi controlorul de bilete, în tren.
Un alt lucru demn de menţionat este setea lor de lectură. Veţi fi plăcut surprins să aflaţi că bibliotecile sunt încă locuri populate şi frecventate cu sfinţenie de marea majoritate, că se organizează activităţi cu copiii în bibliotecă încă de la vârsta de 1 an, pentru a-i familiariza cu atmosfera cărţilor. Citesc în orice clipă liberă, de la staţia de autobuz, până la binemeritata baie în cadă. Au câte 2-3 cărţi începute în funcţie de condiţiile de lectură, mai simple, mai complicate... Cărţile au preţuri accesibile şi sunt suficient de tradiţionalişti, încât cărţile electronice nu prea iau locul celor tipărite. Preferă să împrumute cărţi de la bibliotecă decât să investească într-o carte eletronica pe care să şi-o alimenteze mereu cu noi cărţi care la rândul lor costă. Pirateria nu prea este la modă.
Eh, uite că am creionat imaginea societăţii britanice pornind de la banala întrebare despre Mitică.
Mă retrag la depou.
Cu mare drag, Mişu xxx
Ba da, fireşte că s-ar fi acomodat şi un Mitică. Aici toleranţa este cuvânt de bază, fiecare are şansa lui. Aş fi ipocrită să spun că imigranţii au şanse egale cu băştinaşii, dar, totodată, dacă îţi vezi de treaba ta*eşti tolerat şi, chiar mai mult decât atât, eşti în final acceptat. Ceea ce mă impresionează este dorinţa lor de integrare a persoanelor cu dizabilităţi. Au ajuns atât de departe cu integrarea, încât poţi să întâlneşti persoane cu sindrom Down care sunt casieri în supermarket. La unul din oficiile poştale din zona mea este mereu coadă şi asta pentru că 3 din cei 4 lucrători sunt cu dizabilităţi. Te servesc cu zâmbetul pe buze, în ritmul lor şi efectiv n-ai ce să faci sau cum să comentezi, e alegerea ta să stai sau nu la coadă, poţi să alegi un alt oficiu poştal. Legat de zâmbetul amintit de dumneavoastră, este parte integrantă din uniforma de englez. Silvia şi l-a însuşit din maternitate, ceea ce mă face să am mari speranţe că nu va avea probleme de adaptare şi nu va mai fi considerată "foreing". Aici toată lumea zâmbeşte la toată lumea, chiar şi controlorul de bilete, în tren.
Un alt lucru demn de menţionat este setea lor de lectură. Veţi fi plăcut surprins să aflaţi că bibliotecile sunt încă locuri populate şi frecventate cu sfinţenie de marea majoritate, că se organizează activităţi cu copiii în bibliotecă încă de la vârsta de 1 an, pentru a-i familiariza cu atmosfera cărţilor. Citesc în orice clipă liberă, de la staţia de autobuz, până la binemeritata baie în cadă. Au câte 2-3 cărţi începute în funcţie de condiţiile de lectură, mai simple, mai complicate... Cărţile au preţuri accesibile şi sunt suficient de tradiţionalişti, încât cărţile electronice nu prea iau locul celor tipărite. Preferă să împrumute cărţi de la bibliotecă decât să investească într-o carte eletronica pe care să şi-o alimenteze mereu cu noi cărţi care la rândul lor costă. Pirateria nu prea este la modă.
Eh, uite că am creionat imaginea societăţii britanice pornind de la banala întrebare despre Mitică.
Mă retrag la depou.
Cu mare drag, Mişu xxx
*
Ce să zic? Mi-ai confirmat o părere... consolidată, că doar un soi de Mitică sunt eu însumi, aşa că mi s-a luat o pietricică de pe inimă... :)) Cât despre Silvia, mi se pare normal să fi abordat ab initio zâmbetul "mereu" într-o ţară în care se zâmbeşte mereu şi în care ea s-a născut! Aşa să rămână toată viaţa, o fiinţă senină care să privească mereu încrezătoare spre ziua de mâine! Doamne-ajută!
Vaaai! şi eu cum mai dau doi pentru lectură într-o asemenea ţară?!... :))
Din inimă!
*
Mi se pare că programul tău este cu mult mai aglomerat decât al meu (care e cumplit: ore la şcoală + 3, 4 ore de... specializare!!), de vreme ce nu mai găseşti clipite în care să mă/ne mai bucuri cu interesantele tale confesiuni, opinii, evenimente... Nici eu intru prea des, dar... Te aştept cu drag!
*
Îmbrăţişări calde din ţări lovite de
geruri siberiene. În Romania, nu vă puteţi întoarce de zăpadă şi prin cele mai
multe locuri aveţi temperaturi sub minus 15 grade, în ploioasa Anglie, veni un
"ger năprasnic" de minus 3 sau 4 grade care ne intră pânâ în suflete,
asta pentru că un curent l-a adus taman din Siberia. (b xx
d,.swedsmcdnnsdsnsnsbnssb snsnsnnses ek,mw s - de la Silvia citire).
Programul meu nu este extrem de încărcat, nu mă pot plânge, doar că momentele în care să fac eu ce vreau ajung să fie rarisime, dovadă - epistola Silviei de mai sus. Mai scriam până nu de mult noaptea, după ce adormea ea, dar de la Halloween încoace nu prea ne-a mai dat pace o nesuferită de tuse cu care ne-am luptat în special noaptea, şi uite-aşa mi-a răpit şi timpul meu de taste. Acum suntem bine, Slavă Domnului! Odată cu tusea, am pierdut şi o prietenă de nădejde: Sisi (adică sânul cu lapte), deci suntem fete mai şi cuminţi şi sperăm ca activitatea mea pe blog să fie mai bogată odată cu începerea noului an. Până în 16 decembrie suntem doar noi, fetiţele, acasă, pentru că tati e în România şi se va întoarce cu un bagaj de mână bogat, cu Mimi şi Bicu, adică părinţii mei. Aşa că iertată îmi fie absenţa până pe 30 decembrie, pentru ca e aglomeraţie mare pe metrul pătrat.
Îmi place tare cuvântul "specializare", cred ca tutorii de curs sunt mari specialişti în a face bani prin intermediul Ministerului Învăţământului care vă impune anumite cursuri! Să trăiască toată lumea bine pe seama celor care ştiu să-şi facă treaba conştiincios!!!!
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, sperând că picăturile noastre de fericire au ajuns la dumneavoastră!
Cu toata dragostea, Mişu şi Silvia xxxx
Programul meu nu este extrem de încărcat, nu mă pot plânge, doar că momentele în care să fac eu ce vreau ajung să fie rarisime, dovadă - epistola Silviei de mai sus. Mai scriam până nu de mult noaptea, după ce adormea ea, dar de la Halloween încoace nu prea ne-a mai dat pace o nesuferită de tuse cu care ne-am luptat în special noaptea, şi uite-aşa mi-a răpit şi timpul meu de taste. Acum suntem bine, Slavă Domnului! Odată cu tusea, am pierdut şi o prietenă de nădejde: Sisi (adică sânul cu lapte), deci suntem fete mai şi cuminţi şi sperăm ca activitatea mea pe blog să fie mai bogată odată cu începerea noului an. Până în 16 decembrie suntem doar noi, fetiţele, acasă, pentru că tati e în România şi se va întoarce cu un bagaj de mână bogat, cu Mimi şi Bicu, adică părinţii mei. Aşa că iertată îmi fie absenţa până pe 30 decembrie, pentru ca e aglomeraţie mare pe metrul pătrat.
Îmi place tare cuvântul "specializare", cred ca tutorii de curs sunt mari specialişti în a face bani prin intermediul Ministerului Învăţământului care vă impune anumite cursuri! Să trăiască toată lumea bine pe seama celor care ştiu să-şi facă treaba conştiincios!!!!
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, sperând că picăturile noastre de fericire au ajuns la dumneavoastră!
Cu toata dragostea, Mişu şi Silvia xxxx
*
Remarcabilă colecţia de consoane a Silviei! Din păcate, n-o pot interpreta... stilistic, dar ceve ceva legat de Suedia tot am aflat! :))
Timpurilel, fie şi sub semnul meteorologiei, nu seamănă între ele, aşa că: săracii de voi!... E de aşteptat ca don'şoara să-şi impună punctul de vedere şi să te trezeşti că n-ai timp, deşi-l... posezi. Oricum, noi o sărutăm dulce pe creştet. Tu ştii că, de fapt, mie-mi plac şi micile răvaşe, nu doar capitolele de jurnal, aşa că asta mă-ngrijora: lipsa oricărui semn de la tine.
Draga mea, perfecţionări s-au făcut dintotdeauna, doar că acum sunt mult mai sofisticat (citeşte eficient pentru cei puţini şi aiurea pentru cursanţi) organizate. Paradoxal, năcăjiţii sunt cei care aleargă după "credite", aşa că... mai contează cursul?! Când nu-s scufundat în pâcla "melanholiei" celei adânci, mai posed încă simţul umorului, aşa că învăţ şi legi şi cum e cu învăţământul incluziv şi Bunul Dumnezeu ştie ce va mai urma... Dar vorba Poetului, "ce e scris şi pentru noi..."
Din suflet, Livia şi AN
*
16 ianuarie 2013, 15:38
De “La mulţi ani!”
Dragă Domnule Profesor,
Erau doua zile mult aşteptate într-un an şcolar: 8 decembrie şi 17 ianuarie. Abia le aşteptam pe fiecare în parte ca să avem motiv să vă facem o surpriză. Mi-e dor de emoţiile acelea, mi-e dor de forfota pregătirilor, mi-e dor de savoarea momentelor. În primul an nu prea am fost noi dumirite care din sfinţi vă e ocrotitor: Nicolae sau Antonie. Ne-am lămurit pe parcurs şi la început de decembrie mai scădeam un an din cei nu ş’câţi împliniţi în anul cu Revoluţia, iar în ianuarie îl cinsteam pe Sfântul Antonie, mereu de pază pentru buna dumneavoastră rânduială. Că nu întotdeauna lucrurile stau perfect, de la sănătate, până la stare de spirit, asta face parte din voia Domnului şi trebuie luate ca atare, dar sunt convinsă că mereu aţi simţit ocrotirea unui sfânt atât de mare cum este Sfântul Antonie. Vă transmitem, de peste mări şi ţări, gânduri bune şi înveselitoare, s-aveţi parte numai de lucruri pozitive şi persoane care să vă motiveze să vă păstraţi caracterul şi modul de abordare a vieţii, aşa cum aţi făcut-o întotdeauna.
Ştiu că am fost “lenioasă”, cum zice Claudiu din Banat, şi n-am mai scris de mult, dar apar de fiecare dată tot alte lucruri de făcut şi apoi vine Moş Ene şi iară trece ziua. Dar azi mi-am propus să n-ajung la culcare înainte de a lăsa câteva gânduri pentru mâine şi pentru oricând. În minunata Anglie astăzi a nins, zice-se. Eram în pauză la şcoală, când nişte fulgi rebegiţi îşi căutau calea prin văzduh. Fireşte că toată lumea era extaziată, doar eu, care ştiam cam cum arată o ninsoare adevărată, le-am tăiat elanul şi le-am spus: staţi liniştite, undeva a rămas un congelator deschis, asta nu e zăpadă adevărată. Şi într-adevar, în câteva minute n-am mai văzut urmă de fulg nici sus, nici jos. A rămas doar frigul în urmă. N-a trecut toată ziua de zero grade şi gerul cam pişca la obrăjori. Dar toate-s bune şi frumoase atâta timp cât nu bate vântul, marele meu prieten, mai ales că în zona în care stăm noi, bate vântul de 2 ori pe an, 6 luni din spre est şi 6 luni dinspre vest.
Sărbătorile au fost foarte ploioase şi bătute de vânt. A fost elementul care a făcut să fie cam mohorâte, dar, din fericire, voioşia Silviei imprăştia starea asta de spirit, odată ce redescoperea magia jocului cu bunicul său, plăcerea de a se băga în seama atunci când eu şi mama eram mai prinse în febra pregătirilor. Am încercat să o împrietenim cu Moş Crăciun de acasă, în condiţiile în care acest mirific personaj a fost întruchipat chiar de Claudiu anul acesta, dar din păcate planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din sat şi la biserică n-a mai cooperat în mod deosebit cu Moşul. Luate una peste alta, a fost un Crăciun savurat şi savuros făcându-ne să dăm crezare vorbei: Crăciunul este sărbătoarea copiilor şi a copilăriei.
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, rugând pe Bunul Dumnezeu să primească rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, vestit ocrotitor al celor care îi poartă numele.
Mişu, Silvia şi Claudiu
Dragă Domnule Profesor,
Erau doua zile mult aşteptate într-un an şcolar: 8 decembrie şi 17 ianuarie. Abia le aşteptam pe fiecare în parte ca să avem motiv să vă facem o surpriză. Mi-e dor de emoţiile acelea, mi-e dor de forfota pregătirilor, mi-e dor de savoarea momentelor. În primul an nu prea am fost noi dumirite care din sfinţi vă e ocrotitor: Nicolae sau Antonie. Ne-am lămurit pe parcurs şi la început de decembrie mai scădeam un an din cei nu ş’câţi împliniţi în anul cu Revoluţia, iar în ianuarie îl cinsteam pe Sfântul Antonie, mereu de pază pentru buna dumneavoastră rânduială. Că nu întotdeauna lucrurile stau perfect, de la sănătate, până la stare de spirit, asta face parte din voia Domnului şi trebuie luate ca atare, dar sunt convinsă că mereu aţi simţit ocrotirea unui sfânt atât de mare cum este Sfântul Antonie. Vă transmitem, de peste mări şi ţări, gânduri bune şi înveselitoare, s-aveţi parte numai de lucruri pozitive şi persoane care să vă motiveze să vă păstraţi caracterul şi modul de abordare a vieţii, aşa cum aţi făcut-o întotdeauna.
Ştiu că am fost “lenioasă”, cum zice Claudiu din Banat, şi n-am mai scris de mult, dar apar de fiecare dată tot alte lucruri de făcut şi apoi vine Moş Ene şi iară trece ziua. Dar azi mi-am propus să n-ajung la culcare înainte de a lăsa câteva gânduri pentru mâine şi pentru oricând. În minunata Anglie astăzi a nins, zice-se. Eram în pauză la şcoală, când nişte fulgi rebegiţi îşi căutau calea prin văzduh. Fireşte că toată lumea era extaziată, doar eu, care ştiam cam cum arată o ninsoare adevărată, le-am tăiat elanul şi le-am spus: staţi liniştite, undeva a rămas un congelator deschis, asta nu e zăpadă adevărată. Şi într-adevar, în câteva minute n-am mai văzut urmă de fulg nici sus, nici jos. A rămas doar frigul în urmă. N-a trecut toată ziua de zero grade şi gerul cam pişca la obrăjori. Dar toate-s bune şi frumoase atâta timp cât nu bate vântul, marele meu prieten, mai ales că în zona în care stăm noi, bate vântul de 2 ori pe an, 6 luni din spre est şi 6 luni dinspre vest.
Sărbătorile au fost foarte ploioase şi bătute de vânt. A fost elementul care a făcut să fie cam mohorâte, dar, din fericire, voioşia Silviei imprăştia starea asta de spirit, odată ce redescoperea magia jocului cu bunicul său, plăcerea de a se băga în seama atunci când eu şi mama eram mai prinse în febra pregătirilor. Am încercat să o împrietenim cu Moş Crăciun de acasă, în condiţiile în care acest mirific personaj a fost întruchipat chiar de Claudiu anul acesta, dar din păcate planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din sat şi la biserică n-a mai cooperat în mod deosebit cu Moşul. Luate una peste alta, a fost un Crăciun savurat şi savuros făcându-ne să dăm crezare vorbei: Crăciunul este sărbătoarea copiilor şi a copilăriei.
Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, rugând pe Bunul Dumnezeu să primească rugăciunile Sfântului Antonie cel Mare, vestit ocrotitor al celor care îi poartă numele.
Mişu, Silvia şi Claudiu
*
Mulţumesc din suflet pentru toate rândurile de mai sus! Mă bucur grozav de faptul că Silivia s-a comportat atât de... aşteptat şi... neaşteptat de Crăciun! Mi se pare firesc: copilul s-a bucurat o dată de venirea Moşului, a doua oară era în public şi, bănuiesc, Moşul nu mai era doar al... ei!, aşa că... Îmi pare bine că Îngeraşul vă umple sufletele de bucurie cu poznele, cu firea ei veselă şi, mai ales, imprevizibilă: aceasta e bucuria vieţii părinţilor şi bunicilor câtă vreme pruncuţii sunt chiar pruncuţi!!!... Că altminteri, pruncuţi rămân până închidem ochii... Cu drag, nevrednicul purtător al numelui unui mare Părinte al Bisericii
P.S. Încerc o postare aducătoare-aminte...
*
Heee!! Este cineva aici? Înţeleg: şcoala, şcoală, Silvia, Draga de ea!, da' nu mai rupi şi tu nici o clipă s-o dedici scrisului?...
*
Am o răbdareeee... şi o-ncăpăţânareee...
Vă sărutăm cu drag, mai ales pe îngeraş!
*
joi, 11 octombrie 2012
2. CLAUDIA
O spune autorul însuşi... Ştii frumoasa aventură a iubitei soţii a şahului, cea care povesteşte întruna, pentru a amâna verdictul soţului. Şeherezada nu termina o istorie la sfârşit de noapte, ci, undeva, pe la mijlocul ei... Şi mai ştii de frumoasa strategie a utilizării povestirii în ramă... Ei, de câte ori se termina o poveste, ea încheia, ritualic, folosind această formulă de o simplitate dezarmantă, dar care-l readuce în anonimat pe eroul uimitor de mai'nainte... Sigur, la Vil Lipatov (de căutat romanul la anticarii de la Universitate - merită!!) există şi o notă amară, vădit ironic-protestatară..., eroul său este un amărât pícaro modern, rătăcind năuc prin Siberia perestroikăi de-nceput, implicat şi-ntr-o poveste cu iz de roman poliţist... Bine, o Siberie mai degrabă eseniană, decât... „polară”! În sfârşit, „aşa sfârşi povestea lui..." Cu drag, ca de-nceput!
*
Şi-aşa continuă jocul nostru cu cuvintele, cu poveştile, cu
clipele, cu existenţa... Cu mult drag ca întotdeauna, CC
*
Da, draga mea! Să vedem dacă-i la fel de interesantă pentru terți! Aștept o pagină consistentă de la tine..., măcar despre examenul de la facultate..., despre care nu mi-ai dat niciun zvon, dacă nu pe alt subiect... Eu, vineri, 18 oct., plec pentru trei yile și două nopți într-o excursie... inițiatică: Lancrăm, Deva, Hunedoara, Tg. Jiu, Curtea-de-Argeș, Cozia... Place-ți?... Cu tot dorul!
P.S. Eu zic să recitești și deasupra... Mereu neliniștit și nemulțumit...
Vezi că am scris cu un anumit stilou, inaugurat odată cu începutul de an... universitar?! :))
P.S. Eu zic să recitești și deasupra... Mereu neliniștit și nemulțumit...
Vezi că am scris cu un anumit stilou, inaugurat odată cu începutul de an... universitar?! :))
*
Dragul meu dirig drag,
Revin... M-a motivat și pe mine comentariul anonim de pe cealaltă postare. De fapt... mă bucur că și alte persoane consideră dialogul-monologul nostru special. Scuze că nu mai am timp să scriu prea des, din suflet, cu suflet, așa cum de fapt mi-aș dori. Simt că nu mai fac față valului de solicitări de tot felul și din diverse domenii. Nici să nu ajut pe cineva nu pot, atunci când îmi cere ajutorul, așa că... Dar să vă povestesc puțin cum mi se scurge clepsidra... Sau... nu cred că este interesant. De fapt, este vorba despre un amalgam de ore petrecute la serviciu, la facultate (în cele două ipostaze), la biblioteci (pentru elaborarea lucrării mele de licență și pentru a-mi ajuta cei doi studenți care m-au ales drept coordonator al lucrării lor de licență), la stomatolog etc. Aș mai avea multe de înșirat, dar obosesc numai când mă gândesc la ele, așa că am redus cantitatea. Încerc să rezist, încerc să rămân concentrată, însă tot mă trezesc cu gândul că mi-am făcut-o cu mâna sau, mai bine zis, cu încăpățânarea mea. Uneori, prea multă ambiție dăunează grav sănătății!! Vă îmbrățișez cu drag și cu dorința veșnică a revederii... CC
Revin... M-a motivat și pe mine comentariul anonim de pe cealaltă postare. De fapt... mă bucur că și alte persoane consideră dialogul-monologul nostru special. Scuze că nu mai am timp să scriu prea des, din suflet, cu suflet, așa cum de fapt mi-aș dori. Simt că nu mai fac față valului de solicitări de tot felul și din diverse domenii. Nici să nu ajut pe cineva nu pot, atunci când îmi cere ajutorul, așa că... Dar să vă povestesc puțin cum mi se scurge clepsidra... Sau... nu cred că este interesant. De fapt, este vorba despre un amalgam de ore petrecute la serviciu, la facultate (în cele două ipostaze), la biblioteci (pentru elaborarea lucrării mele de licență și pentru a-mi ajuta cei doi studenți care m-au ales drept coordonator al lucrării lor de licență), la stomatolog etc. Aș mai avea multe de înșirat, dar obosesc numai când mă gândesc la ele, așa că am redus cantitatea. Încerc să rezist, încerc să rămân concentrată, însă tot mă trezesc cu gândul că mi-am făcut-o cu mâna sau, mai bine zis, cu încăpățânarea mea. Uneori, prea multă ambiție dăunează grav sănătății!! Vă îmbrățișez cu drag și cu dorința veșnică a revederii... CC
*
Da... Un gând parşiv mi-a tot umblat prin minte şi s-a cuibărit apoi în suflet: dacă şi tu te-ai alăturat celor aflaţi în diplomatică tăcere... Mi-am zis eu că nu se poate şi-am aşteptat... M-am întâlnit de vreo două ori cu Ioana - promisiuni..., cu Laura - aşijderi (dar Laura are vechime în domeniu!!)...
A venit, grozav de revigorant, acel mesaj pe care l-am plasat unde se cuvenea, pentru că despre un capitol încheiat poate să-şi exprime opinia oricine doreşte. Noi, oricum, nu mai intervenim cu niciun cuvinţel în textul cu pricina! Discreţia, câtă mă (mai) caracterizează, mi-a sugerat să nu-i fac reclamă dincoace..., bănuind eu că acela care vrea să o găsească o va găsi! Şi aşa a fost.
Dacă ai mai fi avut timp să intri seara pe calculator, ai fi observat că demult n-am mai frecventat nici eu spaţiul acesta fascinant şi... cronofag. Pe laptop au apărut pânze de păianjen... (figurate, bineînţeles!) iar calculatorul, îl deschid zilnic cât să nu... ruginească...
Sunt cam şubred de-o vreme-ncoa... Aşa se explică încercarea de a fugi (de mine!) în excursia de care parcă am amintit. Efectul - m-am ales (cred) cu o bronşită care încă nu-mi dă pace şi cu viguroasă reactivare a sinuzitei, dar a meritat! Aştept şi nu ştiu ce aştept şi nu ştiu cine/ce-ar putea veni...
Îmi place observaţia referitoare la "dispariţia" timpului pentru "nevoi personale"! Şi eu mi-am făcut-o cu mâna mea, aşa că am patru (!!!) zile cu ore după amiază (nişte cursuri mai degrabă netrebuincioase, dar aducătoare de... credite!!), că, în zilele astea (era să zic "zilele noastre", dar ale mele nu-s!), studiile mele superioare nu mai sunt suficiente pentru a fi socotit (birocratic) suficient de bun la catedră. Tineretul din preajmă e plin de sute de credite d'astea ignorate câţiva ani buni de mine. Scriptic, nu le-ajung nici la deştiul ăl mic... iar "actele vorbeşte!!!" Şi tac, că prea-mi dau drumul la fiere, şi-ţi trimit, de dincolo de şiruri, dorul şi dragostea mea! AN
*
Poate că ar trebui să fugiți de eul acela împovărat și șubred. Dacă ați reuși,
cu siguranță că ceea ce așteptați (gândurile și lucrurile pozitive, în special)
ar veni să vă întărească, să vă echilibreze. Apropo..., nu creditele sunt
importante pentru noi, cei care vă știm prea bine, pentru a putea glăsui, atât
cu mintea, cât și cu sufletul, că sunteți un dascăl excepțional!! Mi-aș dori să
am măcar jumătate din capacitatea, inteligența, talentul și dăruirea
dumneavoastră... Pot oferi, în schimb, jumătate din ambiția mea. Dar până vă
decideți dacă puteți oferi atât de multe, pentru atât de puțin, vă ofer și eu,
dincolo de necuvinte, dorul și dragostea mea... CC
*
Ei vezi?! şi se mai miră lumea de ce te iubesc atât de tare!... Eşti, cred, unicul suflet internaut care-mi ascultă şi tânguirile (dacă vor fi fiind tânguiri...) şi rezonează altfel decât ironic, sarcastic etc. (din păcate...) Eul acela e unicul pe care-l am, Claudia! N-am ce face, dar trebuie să recunosc că, aşa, peste noapte, a murit copilul din mine, probabil n-a ieşit din crisalidă chiar omul matur, dar... adolescenţa sigur a depăşit-o eul ăsta năbădăios. Deci nu-s chiar de plâns, dar nici (trag nădejde!) de dat la... reşapat. :))
Păi tu n-ai simţit că acolo ţipam revoltat, pomenind de credite şi de cursuri care nu m-ajută să predau nici măcar... categoria gramaticală a determinării, darmite "Din ceas, dedus...")! Urlam, aşadar, la gândul că un formalism cras ţine locul unei reale perfecţionări pe care, bănuiesc că mă crezi..., chiar mi-aş dori-o. Dacă lucrez la ore cu calculatorul, o fac pentru că am învăţat din mers, nu m-a dăscălit nimeni cam cum aş putea s-o fac, deşi există un program, AEL, dar care-mi impune nişte soluţii de predare-învăţare care, evident, nu-s pe gustul meu! Şi-aşa am dat în boala ppt-urilor. Deci n-am nici puncte pe AEL!...
Revenind, fac cursurile alea nu ca pe o corvoadă (încă mai am simţul umorului!!), ci ca să am timpul cât mai ocupat, să uit de intercostale, de abdomen dreapta, de umăr sâcâitor, de picior stâng... Gata! Mai rău e că nu mai am timp de stat pe calculator, de creat noi prezentări, de cetit scrieri ale celor care (mai) au încredere în spiritul meu critic... Cred că zâmbetul a-nceput să semene a grimasă, dar intenţia e aceeaşi - binevoitoare!
N-ai dreptate! Copilul meu e deştept, sclipitor chiar, numai că nu e meritul meu să fi descoperit asta..., a făcut-o el însuşi şi faptul mă bucură foarte tare, mai ales că el, copilul cu... pălărie (nevăzută de mine!...), posedă o ambiţie pe care eu n-o am (nici n-am avut-o...)! Cu mult drag, AN
*
Știu... e bine să mai urli-n cânt, din când în gând... Și, totuși, cred că nu
s-a întors spre vest ludicul și sunt sigură că veți reuși să scăpați de credite,
cursuri etc., pentru a vă despleti, așa cum numai dumneavoastră știți, în
analize de text, lingvistică, gramatică... Totul pentru acei copii ai
dumneavoastră, din care, cu mândrie și onoare o spun, fac și eu parte. Simt o
bucurie imensă când vă scriu, pentru că și eu, asemeni dumneavoastră, mă expun
cu sufletul, fără să port vreo mască. Și, de cele mai multe ori, mă trezesc
vorbind cu glas tare, ca și cum ați fi în fața mea. E o senzație atât de
liniștitoare, încât uit de banalități. Vă mulțumesc enorm că existați, pentru că
sunteți un OM cu totul, dar cu totul deosebit, de la care încă mai învăț și nu
mă satur de învățat. Mulțumesc și pentru cuvintele frumoase din mesajul
anterior, deși nu simt că le merit... Mai am mult până să vă pot atinge degetul
mic de la o mână!! Totuși... am să încerc să vă strecor, într-o pălărie,
jumătate din ambiția mea. Oare cum veți arăta cu acea pălărie?? Cu drag și dor,
CC
*
S-o luăm pe rând. Ştii de ce prefer să-mi duc bolile pe picioare? Pentru că şcoala, clasa, elevii fac mai mai mult decât orice tratament... ambulatoriu (îmi place cuvântul!!), stau acasă ori pe un pat de spital, mă-mbolnăvesc şi mai tare. Cât despre libertatea comunicării, faptul că mai şi... dialogăm de unul singur nu este deloc întâmplător, este semnul că ne cunoaştem destul pentru ca să ştim/intui replica celuilalt! Nu-nţeleg, în schimb, ce găsesc interesant ceilalţi!...
Ce să mai despletesc, fată hăi?! În seara asta am renunţat la prea rebelele mele plete, aşa că... Nu mai împletesc, nu mai despletesc... las să crească!!!
Tu să nu-mi spui mie ce cuvinte (de-ale mele!!) meriţi, eee!!! Crezi că eu arunc cu vorbe? Hm! Ia vezi! Phiii! arăt groaznic cu pălărie! Cred că de-asta n-o port nici măcar pe-aceea originală, texană, de... box, adusă cadou de la cuscrii mei! Tu eşti cea pe care vreau s-o... evaluez cu pălărie! Puuuup!
*
Oare și tu?...
*
Şi eu... ca şi dumneavoastră. Nu am uitat de acest blog minunat şi nici de
proprietarul acestuia. Însă, atâta vreme cât am auzit numai tăcere pe acest
blog, în ultima perioadă, mi s-a părut ciudat să vorbesc singură. De-abia aştept
să vă revăd! Trebuie să-mi păstrez câteva cuvinte pentru atunci, însă, pentru
acum, doresc din tot sufletul să vă transmit toate gândurile mele bune şi toată
dragostea mea! La mulţi ani cu sănătate, optimism şi prieteni sinceri! CC
*
Păi eu nu obişnuiesc decât să răspund... Dacă tu n-ai mai avut nimic de transmis..., eu am tăcut. Cât despre blog, dacă te uiţi la cinci şase ultimele postări, numai tăcute nu sunt... Oricum, te-aştept cu drag şi dor!
*
Draga mea, cum e cu tine? E bine?
Te-ntreb asta, îngrijorat, azi, 04.01.13!!
Te-ntreb asta, îngrijorat, azi, 04.01.13!!
*
Sunt bine... nu atât de bine pe cât aș fi vrut... Am vrut să nu vă mai scriu
deloc... De ce? Pentru că... poate ar fi fost mai bine să tac, decât să rănesc.
Dar nu pot să nu vă spun ce simt, cu riscul de a nu mai... Unul dintre defectele
mele este acela că sunt sinceră, din păcate... Vreau doar să vă întreb... cu ce
vă greșesc, de fiecare dată când doresc să vă fac sau să mă fac să cred că veți
fi mândru de mine, să-mi transmiteți o vorbă sau un gest care mă rănesc și care
îmi imprimă o profundă dezamăgire, încât să-mi spun că mai bine nu mai făceam
acel gest? Mă refer la cele două momente când v-am oferit cărțile mele... N-aș
intra în detalii, deși acele detalii m-au marcat, ci, pur și simplu, vreau să vă
spun că sunt și eu un om, cu sentimente, cu speranțe și, inevitabil, se pare, cu
dezamăgiri... CC
*
În primul rând, îţi mulţumesc că mi-ai răspuns. Chiar eram îngrijorat în ceea ce te priveşte.
Chiar dacă vorbele sunt goale, să ştii că-s foarte mândru de tine, altfel cum crezi că aş fi întreţinut dialogul acesta atât de drag sufletului meu? Probabil că vorbele, reacţiile mele nu sunt întotdeauna cele mai potrivite (o constat cu Luciana..., din păcate), dar lucrarea de doctorat chiar am de gând s-o citesc pagină cu pagină şi, în măsura în care ce voi scrie va găsi loc în vreo revistă, să şi public ceea ce am înţeles eu de acolo. Niciodată, dar niciodată n-am vrut să te rănesc în vreun fel. Despre celelalte, cu speranţe, cu dezamăgiri, cu aşteptări... Ar trebui să stăm să povestim fără presiunea timpului! Cu drag şi amar, AN
P.S. Mă sperie doar gândul că te-ai gândit că vreo clipă... Înseamnă că "prestaţia" mea de ani şi ani e făţărnicie şi răutate!
P.S. Mă sperie doar gândul că te-ai gândit că vreo clipă... Înseamnă că "prestaţia" mea de ani şi ani e făţărnicie şi răutate!
*
Îmi pare rău... departe gândul de a vă umple sufletul cu amărăciune. Trebuia să
vă spun ce am și eu în suflet... am fost întotdeauna deschisă cu dumneavoastră
și sper că nu vă supărați prea tare pentru acest lucru... Cred că a fost vorba
doar de o reacție nepotrivită de moment, în niciun caz nu este vorba de
fățărnicie și răutate... Dar trebuia să vă spun... Știu că nu ați vrut să mă
răniți și mai știu că, indiferent de reacțiile dumneavoastră de moment, nu voi
renunța să vă port mereu în suflet și să mă gândesc, cu mult drag, la un OM
minunat... CC
*
Încerc, într-o perioadă foarte grea pentru mine (nu caut scuze, dar prea multe pe care trebuie să le fac simultan!...), să rememorez cele petrecute. Cred că a fost o dublă surpriză tema lucrării tale, mai ales că era vorba de o anume arie geografică şi un anume mod de a privi realitatea din teren. N-a fost doar dublă, ci şi, cumva, şocantă, tot din ambele puncte de vedere. Bănuiesc, apoi, că d'aia reacţia mea verbală n-a acoperit tocmai bine gândurile pe care trebuia să le exprime... Şi-a ieşit ce a ieşit, o chestie bâlbâită, glumită... prost. Sunt jenat de faptul că reuşit să fiu stângaci... Se-ntâmplă! Repet: ... nu! mai bine nu repet, ci caut să mă ţin de cuvânt şi să pun pe hârtie, ca nespecialist, părerea mea despre... Cu aceeaşi dragoste dintotdeauna, AN
*
Iar dacă ai în vedere lucruri care nu privesc cele două cărți, să știi că mi s-a părut firesc să te avertizez ce fel de oameni, cu mult sub nivelul tău (și nu vreau să te flatez!), există tocmai la... baștină! Poate n-am fost prea diplomat, poate că nu trebuia să-ți spun nimic..., dar, pentru mine și copilul pe care credeam că trebuie măcar să-l avertizez, dacă nu pot să-l apăr în comunitatea ei, nici nu se putea altfel - așa am crezut și așa cred și-acum! Am zis!
*
Ce de praf s-a așternut pe-aicea!... și ce de lucruri frumoase s-au lăsat ascunse de pulberea fină, și inexorabilă, și cenușie... a încrâncenării inutile! Toate se duc, draga mea, toate..., dar nu iubirea și buna credință - ele nu prind colb!!!
Și totuși, cu aceeași dragoste dintotdeauna, AN
*
Ce frumos...mă refer la Generația '72. Pot să mă transfer şi eu la acel liceu?
Măcar cu gândul... CC
*
Bine-ai venit, draga mea! Sigur că da! Pe vremuri, era aşa, ca "Meşotă" cu "Şaguna", acum cine ştie cum o mai fi?... Dar, ca un tată grijuliu, mă duc să inspectez locul, îmi fac o impresie şi-ţi povestesc ce şi cum. Bine? AN
*
Aștept, cu deosebit interes... Pesemne că se vor aduna, de ”ziua copilului”,
cam multe emoții într-un singur loc. Va fi foarte frumos, cu siguranță! Cu drag,
CC
*
Îți dai seama, draga mea?!, sunt extrem de emoționat: vorbesc cu niște oameni pe care-i recunosc din niște poze prăfuite și constat că vârsta și prietenia de atunci se redeșteaptă în sufletul meu... Am devenit eu, ironicul și... superficialul, grozav de implicat într-o poveste de demult. Și rememorez... și rememorează Angelin, care era un elev model de-ăla cuminte, bun de dat exemplu... Și acum îl aflu un tip sprințar și cu vorba plină de vervă... Nu mai vorbesc de telefoanele date/primite-ntre timp! Scuze pentru efuziune... Asta e! Cu aceeași dragoste, AN
*
Ce mai face dirigul meu drag? Eu sunt încântată că am absolvit a doua
facultate, tot cu cea mai mare medie. Acum urmează cel de-al patrulea
master (ultimul!). Sper să ne revedem curând! Nu am mai reușit, de vreo
trei luni, să mă reîntorc în centrul inimii mele - Brașov. Vă îmbrățișez
cu mult drag, ca de obicei...
*
Draga mea dragă!
Ai reuşit din foarte varii motive să-mi înseninezi sâmbăta asta de foc!
Nu exagerez dacă-ţi spun că mi-s umezi ochii...
Aştept să te văd cât de curând.
Acum, de emoţie, nu-s în stare de mai mult...
Sărutări şi îmbrăţişări! Felicitările sunt... incluse!
Te strâng cu drag la pieptu-mi!
*
Încerc să mă adun acum sau să-mi adun frânturile rupte din sufletul meu. De ce există dezamăgirea? De ce nu putem să avem încredere deplină unii în alţii şi, pur şi simplu, să existe o asemenea încredere pe vecie? Sunt un om dezamăgit... şi nu-mi vine a crede că încrederea mea în semeni, din nou, mi-a fost trădată. Scuze pentru simţirile mele, dragul meu dirig! Simţeam nevoia să mă destăinui şi să recunosc faptul că nu vreau să mai am încredere în nimeni. Se poate?! CC
*
Din cauza a ceea ce investești din sufletul tău candid în relații;
pentru că nu-ți iei niciodată și o marjă de siguranță, necesară când așteptările-ți sunt înșelate;
poate și din cauza unei sensibilități deosebite, dublate de impetuoazitatea reacției tale atunci când, poate, doar ți se pare că ai fost trădată;
deoarece ești încă tânără, insuficient tăbăcită de curva asta de viață...
Nu!, nu se poate, doar că va trebui să-nveți de la susnumita să discerni mai bine, mai favorabil ție, mai puțin provocator de surpări interioare!
Tu rămâi mereu draga mea fetiță din banca a treia rândul de la geam..., șirul dinspre ușă!
*
Dragul meu dirig,
Aveţi perfectă dreptate... M-am decis să mă schimb, din multe puncte de vedere. Chiar mi s-a sugerat acest lucru, de către o persoană dragă sufletului meu, în care chiar am încredere... Am constatat că este mult mai bine să fiu pragmatică, că altfel... multe lucruri se pot întoarce împotriva ta, ca un bumerang, mai ales atunci când ai sufletul prea bun... Cu aceeaşi dragoste, CC
*
Aveţi perfectă dreptate... M-am decis să mă schimb, din multe puncte de vedere. Chiar mi s-a sugerat acest lucru, de către o persoană dragă sufletului meu, în care chiar am încredere... Am constatat că este mult mai bine să fiu pragmatică, că altfel... multe lucruri se pot întoarce împotriva ta, ca un bumerang, mai ales atunci când ai sufletul prea bun... Cu aceeaşi dragoste, CC
*
De două săptămâni n-am mai hălăduit pe-aici!...,așa că-ți cer scuze pentru întârzierea cuvenitului răspuns! Starea mea (de care soi vrei tu...) nu este cea mai bună, așa că... nexam veselie... Pasamos...
Cât despre tine, mă bucur că s-a găsit persoana în care ai deplină încredere și care să-ți dea oarece sfat pe care-am încercat să ți-l ofer și eu. Da, fată scumpă, încearcă să fii cât mai tare, adică tot mai suspicioasă față de tot ce ți se pare „roz”: niciodată nu știi ce se ascunde-n spatele „bonbonului”... Cultivă-ți o doză de... cinism vesel!!!
Rămâi aceeași fată dragă sufletului meu,
AN
*
Se pare că în caruselul nostru doar eu m-am decis să mă mai urc, din
când în când. Simțeam nevoia să vă mai scriu, adică, cu alte cuvinte, să
vă simt mai aproape... Vă scriu de la Tulcea, un oraș exact pe sufletul
meu. Este pentru prima oară când am acest privilegiu, să aud
liniștea... Știți ce senzație minunată ai când auzi liniștea? Mai ales
liniștea Dunării... Sunt copleșită de frumusețea orașului acesta și
parcă îmi doresc să rămân o veșnicie aici... Cu drag, CC
*
Nu te-ntreb cum de-ai ajuns în acel oraş minunat, pe care, în cele tinereţuri, l-am vizitat şi eu de câteva ori. E, într-adevăr, ceva nemaipomenit să simţi alături patriarhatul lipoveano-românesc şi cosmopolitismul portului atât de important, totul pe fondul măreţiei Dunării maritime (care, să nu uităm!, începe la Brăila). Mă bucur că-ţi plac locurile după care eu tânjesc, dar mă bucur şi mai tare că vrei să mai stăm, din când în când, la taclale. Fără glume şi... hiperbole, sunt emoţionat! AN
P.S. Nu ştiu dacă, în liniştea serii, se aude, ca la Măcin, vocea muezinului...
*
Astăzi, am fost acuzată pe nedrept de cineva, pe care l-am ajutat cândva
(fără să cer/să obțin nimic în schimb)... Și nu mi-am revenit... Mi-am
spus, de atâtea ori, să nu mai am încredere în oameni, să nu mai încerc
să fiu eu, încât... Și mă întreb, adesea, de ce mi se întâmplă tocmai
mie? Cu ce greșesc, eu, oare? Pentru că nu este prima dată când cineva
mă pune la zid și-mi țintuiește sufletul, fără să am vreo vină... Nici
nu mai vreau să reacționez, nici nu mai vreau să fiu eu, nici măcar nu
mai doresc să încerc să schimb păreri sau să răspund unor acuzații
false. Nici nu mai vreau... Sunt dezamăgită, pentru că iar am cunoscut
oameni falși, profitori, lipsiți de scrupule. De ce nu învăț, oare, din
greșeala de a fi OM?? Simțeam nevoia unui dialog-monolog... Și numai
dumneavoastră îmi înțelegeți, cu adevărat, gândurile și sufletul... CC
*
Cred că-n seara asta mă vei ierta..., sunt la rându-mi copleșit. Primește doar, simbolic, un popas tăcut al căpșorului tău pe costelivul meu umăr. Promit să revin mâine! AN
Mâine e, din păcate, azi, duminică...şi tot nu ştiu ce sfat să-ţi dau, de vreme ce tu însăţi mă vezi pe mine vinovat de-o vină pe care n-o am... N-O AM!!!
Vezi tu, viaţa e ticăloasă, iar omul tre' să-şi caute prin labirintul social cărarea cea mai convenabilă, pentru a supravieţui... Cine ştie dacă şi reuşeşte?!...
De reacţionat trebuie să reacţionezi, pentru că altfel îţi pierzi încrederea în tine, numai că, vorba poetului, "nu spera şi nu ai teamă"...
Cu suflet negru, dar fierbinte... AN
Mâine e, din păcate, azi, duminică...şi tot nu ştiu ce sfat să-ţi dau, de vreme ce tu însăţi mă vezi pe mine vinovat de-o vină pe care n-o am... N-O AM!!!
Vezi tu, viaţa e ticăloasă, iar omul tre' să-şi caute prin labirintul social cărarea cea mai convenabilă, pentru a supravieţui... Cine ştie dacă şi reuşeşte?!...
De reacţionat trebuie să reacţionezi, pentru că altfel îţi pierzi încrederea în tine, numai că, vorba poetului, "nu spera şi nu ai teamă"...
Cu suflet negru, dar fierbinte... AN
*
Mulţumesc frumos pentru cuvintele dvs.! Şi nu sunteţi vinovat cu absolut
nimic, cel puţin în ceea ce mă priveşte (dacă aş fi considerat altfel,
nu vă mai scriam...). Vreau să cred că trebuie să sper în continuare şi
să nu am teamă. Oricum, încetul cu încetul, mă cam schimb şi eu, adică
reacţionez mult mai dur decât o făceam înainte. Şi de ce să-mi fie
teamă? Mi-a spus cineva că este mult mai bine să mă creadă lumea nebună
sau rea decât fraieră. Aşa că... Cu mult drag, CC
*
Sper că nu eu ți-am dat sfatul acela... în care eu unul cred din plin!... Păi sigur că trebuie să pornești de la convingerea că nu mai e nimeni ca tine, chiar dacă ceilalți te consideră... ciudată (eufemism!!!). Dăi... de colo până colo! Tot dragă-mi ești! AN
P.S. Aș da drumul la 3.CLAUDIA, E prea departe doiul!..., în prima sută..., și am depășit 200 de postări... Ce zici?...
*
OK! Dar începeţi dvs. cu prima postare în partea a treia. Aştept cu
interes să mai conversăm un pic. Vă îmbrăţişez cu mult drag, CC
Abonați-vă la:
Postări (Atom)