Frenezia ultimei perioade îmi dă de gândit. Nu-s obişnuit cu o asemenea aglomerare de evenimente la care să iau parte şi mă amuză/irită faptul că, atunci când Oarecine ("nu spui cine, persoană importantă!") va trage linie, va constata că iar sunt ultimul în îndeplinirea (horribile dictu!) sarcinilor. Neliniştea şi dorul de libertate aleg întotdeauna, în locul disciplinei şi simţului datoriei, d'aia nu-s în stare să fiu soldat disciplinat - asta e! Prefer să mă angajez în munci necerute de alţii, chiar dacă, uneori, sunt mai greu de îndeplinit, iar rezultatele nebăgate în seamă de şăfi (Ce? un "bravo" nu-ţi ajunge??). Adicătelea de ce trebuie mereu să hotărască alţii ce tre' să fac... extracurricular (alt cuvânt frumos foc!)? Da, domnule, da' dovezile, unde sunt dovezile că ai făcut ceva, dovada e mai importantă ca fapta, nu ştiai?! Dosare cât mai multe şi mai burduhoase! N-ai nişte ţiple? sau un biblioraft?...
M-a aiurit frenezia vieţii publice din ultimele luni, aşa că acum îmi văd de-ale mele şi privesc indiferent la agitaţia din jur. O asemenea brambureală politicală rar mi-a fost să văd - evident, "rar" e doar un eufemism pentru... niciodată! Privesc mai puţin la hybris-ul asediator, nu mă mai uimesc la constatarea unor dileme aiuristice (gen: cine-i la putere şi cine-i în opoziţie, cine reprezintă ţara..., cine fură şi cine e cinstit...), nici măcar campionatul nu mă mai abstrage de la starea de năuceală... dinamică. Nu stau, deci exist! Care cu babe, care cu tinere atrăgătoare - toţi îmi dovedesc dragostea lor neţărmurită, şi eu... privesc ca halucinat dovezile cinstei lor şi, mai ales, pe cele ale ticăloşiei celorlalţi. Nu mai am opţiuni electorale (că politice nu mai am de demult!). Nu mă mai indignează faptul că Cel mai cel se hodină weekendial(sic!) într-un anume judeţ şi se-ntoarce acăsică musai cu helicopterul, că doar n-o să vină pe şosea, să dea nas în nas cu Ghişe. Nu mă mai entuziasmează dovezile de mai bine (???) pe care Ceilalţi mi le dau cu ţârâita... electorală. Nu mă mai uimeşte că un partid s-a fărâmat în trei bucăţele care apoi s-au aliat între ele şi nici că la cel mai mare dintre ele (partidul-mamă/tată) o doamnă dubioasă hătărăşte cine-i bun de Ales al Neamului şi cine nu... Cealaltă alianţă - Dumnezeu cu mila!...
Entropia e totală. Nimeni nu e chiar eligibil "pe bune", toţi sunt la fel, iar marele Păpuşar s-a pitit înăuntru şi se vădeşte-n afară... Iar eu ar trebui să mă mai las o dată de fumat..., de data asta din cauza preţurilor. Aşa e: tutunul dăunează grav sănătăţii datorită costului!!
Ca adaos: am reînceput să circul pe scara autobuzelor supraîncărcate. Şi aud (n-am experimentat încă...), prin târg, că şoferii RATBv au reinventat... săritura peste staţiile supraaglomerate! Poate pentru că municipalitatea a hotărât să dea elevilor abonamente gratuit!?... Aşa cum vă spuneam:
S-auzim numai de bine!
Dragul meu Domnule Profesor! Aţi reuşit să transpuneţi în cuvinte toată nebunia din ţară. Am reuşit să mă năucesc numai citind postarea dumneavoastră. Până în ianuarie am avut receiver de televiziune românească, dar din fericire s-a stricat. Nu ştiţi câtă linişte am!!! Nu mă mai enervez din cauza talk show-rilor şi nici a ştirilor mereu tensionate. Dacă se schimbă ceva în bine în ţară, sunt convinsă că prietenii îmi vor da de ştire şi mă vor ruga să mă întorc, până atunci îmi vad de viaţa liniştită din într-adevăr ploioasa Anglie. Cât despre birocraţie şi bibliorafturi, peste tot e la fel, nici ăstora nu le lipsesc hârtiile şi nici nu se sfiesc să ceară şi să ceară dovezi pentru orice activitate depusă, dar, spre deosebire de România, aici mai şi contează dacă ai făcut ceva. Vă compătimesc profund pentru condiţiile de transport, în condiţile în care eu sunt mică navetistă spre şcoală, cu trenul, 12 minute, dar circulă ca ceasul eleveţian, fără aglomeraţie şi abatere de la rută. Dar e adevărat că mă ajută şi locaţia în care stau şi locaţia Colegiului. Cu autobuzul ar fi mult mai lung traseul şi mult mai îndelungat timpul, pentru că staţiile sunt din 100 în 100 de metri :(. Vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi mă bucur că în toata nebunia care vă cotropeşte reuşiţi să evadaţi pe blog şi să vă descărcaţi, noi suntem aici să vă susţinem, spunându-vă că întotdeauna aţi făcut ceea ce alţii n-au fost în stare să facă şi pentru asta aţi fost invidiat şi poate comentariile sunt consecinţa acesteia. Mişu şi Silvia vă îmbrăţişează cu toată dragostea xxx
RăspundețiȘtergerein sfarsit un articol asa cum va stia tot poporul roman.... nu ne vine sa credem ca e asa de fain textul, cu toate aluziile sale. mai scrieti, mai lasati extracurricularul, biblioraftul, ca nu va munceste atat seful, sefa.
RăspundețiȘtergereva felicit! mai bagati!
Mulţumesc ambilor! Sau veţi fi fiind mai mulţi?!...
RăspundețiȘtergereMuncile nu-s întotdeauna d-alea cu transpiraţie..., mai sunt şi altele, mai dureroase, şi-atunci şeful devine generic şi asexuat! :))
Chiar! mi-ar trebui vreo două biblioratfuri, că administraţia nu mai are... :))
Scriu şi eu, sărmanul (heee-he-he!!), când şi cum îmi tună! Iar lumea şcolii, constat stupefiat şi... mulţumit!, a devenit lumea mea.
Eu sunt viu pentru că încă mai comunic cu foştii - prezentul e RUTINĂ! Dacă cei ieşiţi din şcoală mă mai caută înseamnă că (mai) exist! - mda! cam patetic, dar am citit eu undeva că aşa sunt profesorii - şi se pare că, vreau-nu vreau, mă înscriu în tagmă!!!