marți, 31 ianuarie 2012

Zice lumea...

... adică azi început, terminat când o da Domnu'! Păi ce?, scrie undeva că blogu' nu poate fi un şantier?, adică un material viu, mereu perfectibil? Nu? La mine va fi! Vei vedea! - adică nu..., nu vei vedea, pentru că tu eşti cititorul grăbit al vremii de azi - n-ai tiiimp! - ioc! Cre'că şi cu pozele o las mai rar, păi ce ăsta-i album foto, sau jurnal de..., mă rog - jurnal de ceva
  • Nu este cazul, analize, se fac analize în timpul războiului, ci la sfârşit.
  • Domnu' ministru Boc, n-a prea pus limba română acolo unde trebuie!...
  • "Îl înţeleg pe dânsul că e primar, dar chiar aşa, să nu ia legătura cu nimeni?..."; "Ăla care e la telefon e un boschetar..."; "Vă rog frumos eu nu-s boschetar, am 25 de ani şi nu v-am cerut nimica!"; "E clar că spiritele sunt încinse acolo, probabil din cauza înzăpezirii..."
  • Este vorba de ploaia-ngheţată, care i-a speriat chiar şi pe canadieni, obişnuiţi cu iernile grele...
  • Atât mămica cât şi bebeluşul sunt la ora actuală în stare bună!
  • Mulţumesc, George! plastic ca-ntotdeauna...!
  • Oamenii se bucură de aceste clipe plăcute, totuşi cei mai mulţi se chinuie să circule pe trotuare...
  • S-a încălzit puţin şi a început să bată vântul, ceea ce verifică ceea ce au afirmat cei de la meteo...

început de ordonare a dez...


Pauză în P-uri
Acu vreo treizeci de ani m-am hotărât să devin cronicarul lui Iorgu, un tânăr (cam) rebel, visător incurabil, pletos, revoltat şi convins de forţa de penetraţie a stelei sale… întunecate. Ce a urmat a depăşit cu mult aşteptările cronicarului şi pe cele ale eroului, deopotrivă, asta pentru că Iorgu a plecat departe, departe, iar eu (narator obiectiv, neimplicat, omni... - de unde-atâta omni? şi alte chiţibuşării de care râd şi curcile...) am devenit un profesoraş harnic, cu oarecare succes (adică prof. cu vocaţie, ce-o fi şi aia…), ba chiar am reuşit să debutez şi să mă remarc (în echipă, evident) ca vajnic autor… didactic, vorba bunului şi dragului meu prieten, Paul, plecat nedrept şi crunt spre cele veşnice. Toate visurile mi (ni) s-au risipit, copiii au crescut şi au plecat pe la casele lor, iar eu mă joc cu prezentări power-point, că, deh, trebuie să fiu în rând cu lumea şi, deci, cu moda! M-aş apuca de memorialistică, nu-mi arde, aşa cum nu-mi vine nici să scriu despre frumoasa şi emoţionanta carieră de dascăl, despre experienţele pline de tâlc prin care am trecut în cei… atâţia ani de carieră. Las pe alţii să aştearnă pe hârtie frumoase şi instructive şi lacrimogene istorii!
„Eu rămân ce-am fost”, veşnic începător de proiecte (oare nu din acest motiv se numesc proiecte??) frumoase, entuziasmante şi, apoi, părăsite cu sau în urma a diverse trăiri interioare (lehamite, vodcă, durere, coniac, dezamăgire…, şi, mai ales, etc.). Ce să mai scrii, când totul a fost scris?? Din când în când citesc pagini îngălbenite, din când în când reînnod fire demult rupte, din când în când mai scriu câteva rânduri la lucrarea de doctorat ratat, din când în când mă gândesc la Emil şi la Olea, şi la Iaşii studenţiei mele, cu Borşan și Tatulici, cu Em. Marcu şi George Bădărău, cu dragii şi atât de frumoşii Daniel şi Vanda... Eheu, fugaces...! din când în când mor câte puţin, puţiiin de tot, cât să nu intru în panică şi să ratez treaba asta foarte serioasă, că nu se moare aşa, oricum, la voia Domnului! Eeee!!! 

Respect "armonia" poză-text - mi s-a zis, pe placul cetitorului de blog - şi selectez, cum vezi, poze (cu Luciana, Iorgu şi eu) de epocă fericită datorită vârstei şi micilor-marilor izbânzi: o zi de timpurie primăvară-n Copou, lângă terasa devenită muzeu..., lângă cei patru lei care încă n-au dat glas!, o dezmorţire a creierului după vreun curs de Istorie a Limbii cu Turcuş, un Revelion la Palatul Culturii din Ploieşti, ehei, şi ce Revelion! - povestesc al'dată! S-auzim de bine!
:
Copou - la obelisc, cu Gelu şi Mihai





Avem FECIOR de patru săptămâni! Cine mai e ca noi?!

luni, 30 ianuarie 2012

Poze, poze, poze...


O discuţie constructivă, ca orice discuţie - he, he, he... - m-a determinat să scociorăsc prin cele vaste arhive personale, spre a găsi ceva relicve din juneţea Găştii... Poate n-aş fi făcut un asemenea efort dacă nu aflam că o poză descoperită mai-ieri a făcut deja oarece valuuuuuri. M-a distrat, cumva cinic, faptul că până şi tânăra generaţie tre' să-şi pună memoria la contribuţie pentru a reface un context revolut... ce să-i faci...? vrâsta, da' trece şi asta; vine alta... mai mare... vrâstă, bre, vrâstă, eee!... să deschidem taraba... Vezi tu, dragul meu nevăzut, dar înţelegător preopinent, e o taină cu pozele astea: ele se duc unde vor ele, nu unde vrei tu, iar scrisul..., eeee, scrisul se duce şi se aşează unde nici cu gândul nu... ăăă... nu visezi. Important că scrisul apare, pozele "apare", - că dacă vine ACTA aia, nu mai apare nimic şi mergem frumuşel unde ne e locul nostru de 'oţi ce ne aflăm. De la al doilea om încoace tot furăm cuvinte, bucate, imagini, mă rog, furăm de toate şi nu ne pedepseşte nimeni..., Păi se poate, to'ar'şi? No! nu se poate! Măsuri urgente şi aspre se impun cu tărie, iar poza asta, păcătoasa, tăt, bă, tăt!,  meeerge unde-i tună, nu unde vreu eu... Sssst! am făcut o magie! Waw! scriu şi poza stă cuminte, mai cuminte ca pruncuţii tatii la vârste prepuberale (o fi existând adjectivul ăsta? - de parcă ar mai conta într-o Românie care şi fără ACTA inventează cuvinte într-o veselie, din prea marea-i dorinţă de a fi originală şi a nu merge la puşcăria mondială). Amicii mei (amicii amicilor mei sunt amicii mei - adânc şi original!!, nu-i aşa?), vă las să vă faceţi socoteli, să vă daţi cu părerea, să stabiliţi cine cu cine seamănă, cine e leit propriu-i pruncuţ... Şi ca addenda plasez şi poza intrată deja, de ieri, în circuit - mai târziu, cine ştie?, o trebui să plătesc refolosirea în alt context decât cel iniţial - că, adică, m-am furat pe mine io! încolo, tot vorba lui N.-C. M.: s-auzim numai de bine! cu furturile ălea barosane nu se fac cu copy - paste, ci cu copyright!


duminică, 29 ianuarie 2012

toate drumurile duc spre...

Oraşul cu salcâmi, în care castanii-s ca acasă
Evident, acum, ieri, întotdeauna toate drumurile bătrânului oraş (şablon discutabil, mai ales în cazul Brăilei tinereţii mele, acum parcă i s-ar potrivi... - şablonul!) duc spre Dunăre... Cine a crescut pe malul ei, cine trecut de pe un mal pe altul, chiar şi la pas, se-nbolnăveşte iremediabil de Dunăre, iar Brăila abia aşteaptă să te fascineze, la rându-i. La noi, la Brăila...Cine mai ştie cine-a organizat-o, turcii poate, Saligny poate, oricum şi Panait Istrati tot aşa a apucat-o: cu toate străzile importante ducând la Dunăre. Ca pe-o ţigancă tânără, frumoasă, focoasă jucându-şi fustele în jurul trupşorului de viespe. E uluitor: peste tot în lume Oraşul Vechi este haotic, cu străzi mici, întortochiate, cu fundături şi trotuare înguste..., cu patio-uri mizerabile care adună de jur împrejur zeci de familii înghesuite ca sardelele, - la noi, (care noi?, frate Iorgu - îţi spun altădată cine-i Iorgu, dragul meu însoţitor virtual, mai ales cu, parcă, Iorgu-ţi cam seamănă) deci la noi..., Călăraşii, Regala şi Galaţii sunt cele trei raze care, pornind din câmpie, de la bariere, (celebrul pod al Brăiliţei!, dar şi bariera Călăraşilor!) se opresc în centru (le ajunge din urmă, pornind de la cimitirul omonim, deci ceva mai scurt, Sfântul Constantin), de unde, - pe 'mpăratul Traian, Danubiu, Belvedere, Oţetului - celebrele „vaduri” - care te preiau destul de abrupt şi te conduc iute-iute, de-ţi dai sufletul, - ajungi, iac'aşa, pe malul Dunării care nu-i niciodată albastră, la Brăila... Vezi..., aici, prin preajmă, pe Campiniu parcă, e liceul meu, cel mai grozav pentru mine şi generaţia mea, nu Bălcescu, nu Murgoci - Nicolae Iorga, frate! Îi mai ziceau fraţii şi Bastilia, mie nu mi s-a părut niciodată chiar aşa... Loc de fumat - slavă Domnului!, până s-a ridicat noul corp, apoi..., discotecă din două-n două săptămâni, cu formaţia şcolii - eheeei! - şi Nicu, incredibilul şi dragul nostru om-orchestră, şi holul lat ca o sală de bal!... O să-ţi povestesc cum fugeam, primăvara, pe faleză, că era la cinci minute distanţă, şi acolo ne-aştepta nerăbdătoare Dunărea..., cum mă fascina vechiul, prăfuitul Karakioi, cu case cândva impozante, acum retrase parcă în sine şi deturnate de la scopul menit de stăpânii din alte timpuri... Şi-ți voi povesti, neapărat despre „Bisericuţă”, biserica Sfinţii Arhangheli - îi spune mama - din centrul oraşului... O mândrie pentru mine şi cei câţi mai ştiu că-i unică, în felul ei..., fără ostentaţie şi fără strălucirea Bisericii Greceşti, sau a Sfântului Nicolae, catedrala din acele timpuri trecute... Despre Braşoveni, de unde cumpăram gaz cînd eram mic şi pe unde, licean, mă-ndreptam spre şcoală...Altădată, acum tre' să plec la şcoală: sper să prezint un emoţionant ppt cu poezie basarabeană..., recitată de elevi basarabeni, în cercul de lectură „Ștefan Baciu”! Îţi place bisericuţa? mereu e-n renovare, draga de ea...

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Priorităţile zilei (de-atunci, cu adnotări de-acum)

Pornind de la supratitlul paginilor frumoasei mele agende [care agendă e deja prăfuită şi inutilizabilă (depăşită, hărtănită)], m-am hotărât, deoarece urmează ce urmează fără voia mea (vreun consiliu profesoral, bănuiesc), să-mi stabilesc, din pix, câteva coordonate cotidiene:
- să scriu convingător despre un text care-mi place prea mult pentru doar atâta lucru, că-mi place dezinteresat - oare ne plac lucrurile şi interesat- textul, dragă (adevărul e că mereu există câte un text despre care-aş vrea să scriu, dar..., mediu' sosial, se să-i fasi?, vorba Sarmizei!);
- să-i vorbesc convingător tot despre el, unui public neinteresat şi plictisit (ups!, asta-i prea adâncă, cine-o fi publicul, dar eu?, eu cine eram la data aia?mai m-am gândit! Era - urma- o lansare de carte şi eu...);
- să bat din palme ca din picioare, când îmi vine să ţip(se aprobă pertujur) ;
- să fac frumos, deşi eu simt că acum mi-e prea somn şi prea lehamite (fiţe!);
- să nu fac, dar să nu fac!, ceea ce-mi trece prin minte sau prin suflet, doar într-un moment, într-un singur biet şi amărât moment al (in-)existenţei mele (alte fiţe, ce atâtea emoticoane, coane?!);
- să trăiesc când vreau dinadins să mor şi să mor când am dat de gustul vieţii (joc cu alternative de două parale/palavre, şi apoi, eu nu ştiu dacă momentele ălea nu-s coincidente...);
- să încerc, convins fiind de nereuşită (banal!);
- să îmbătrânesc tot copil (e destul de vechi textul. Mi-amintesc de-o zi cu soare de acum vreo doi ani jumate, cînd, în plină exuberanţă didactico-parentalo-amicală - deci la şcoală, deci cu copiii mei -, am simţit şi, apoi, am şi decretat că din acel moment nu mai sunt copil. Şi-am fost foarte trist. Şi n-am mai fost copil. Şi. Gata);
- să nu mă pot întoarce când drumul înainte e blocat (vax Albina!);
- să fiu doctor în ce mă sfârtecă, atunci când sunt bolnav fără leac (asta-i prea adâncă, deci mă lasă rece, bănuind-o de oarece falsitate tragică...).
.......................................................................................................................................................
Cineva mă dezamorsează: Gata, bă, s-a terminat şi consiliul ăsta! Hai să ne mai şi... destindem: ce?, nu ştii?: scriitura, ca şi cititul, dăunează greu minţii omului obişnuit, darmite celei a profesorului mult prea consiliat... şi, da, da, da!, ferească-ne Cel de Sus, ce va mai rămâne din creatorul nostru dialogal şi prea acreditat spre a nu adormi în eternele, instructivele noastre şedinţe inutile şi ridicole şi necesare, adică obligatorii, toar’şe, dacă nu mergem acum la vodcă? Ce dracu’, viaţa-i frumoasă şi nevestele-s iubeţe! Trăiască spiritul creativ al Consiliilor Profesorale! Vivat! Peste vreo cinşpe ani cine ştie ce-o mai fi şi dacă noi vom mai fi dascăli, cu apucăturile ăstea ale noastre, având în vedere, to’ar'şi, firea-ne zglobie, spontană şi neadaptabilă la sisteme... Haideţi, fraţilor, hai că am - Pam, paaam! - o Krepkaia luată din Rosetti! aia da vodcă!! Titel, Romică, Toni, după miiineee! Ne-aşteptă vastele apartamente din Postăvarul, 3, etajul 8, apt. 87! (Hm! seamănă a colaj..., da'i autentic! şi mă face să mă-ntreb câţi "atunci" sunt acilea? - dar consiliile..., ele dragele-s eterne, instructive, mobilizatoare! Păi da, că Luciana nu era prin preajmă... decît duminica, iar Nuţi şi Magda, i-ar cam fi luat la goană! - copii, oră, spaţiu restrâns..., nu Bog?)

 

vineri, 27 ianuarie 2012

Şi am privit...

- Daaa, am deschis într-o doară un mail - probabil, mă obosise lucrul întins, încordat, înverşunat - da, înverşunat, de ce zâmbiţi?... N-am băgat de seamă de la cine era. Din politeţe, fir-ar să fie de politeţe, altruism şi alte prostii d'astea! numai necazuri îţi aduc. Ne'ntoarcem că e frumos şi interesant. Şi, după ce-l deschid, aflu un mesaj scurt, discret, încurajator. "Dacă dai click aici, vei găsi cea mai interesantă carte a lui George Lesnea." Eh, ceva de genul... Oricum era vorba de aflarea primei pagini (din cele şapte ale cărţii). Distrat ca-ntotdeauna, nu m-am întrebat nici de ce mi-ar trimite cineva Lesnea, nici de ce o carte are numai şapte pagini... Cred că mi-am zis: ăsta-i Internetul, are alt soi de dimensiuni decât realitatea - cum să-i spun? - reală! Cei din jur se amuză scurt, de circumstanţă, Alina decojeşte o mandarină şi ascultă atent - ceea ce mă-ncurajează, ca şi aerul interesat al celorlalte fete din preajmă. Privesc, la rândul meu, cu ochii ţintă, spre ghemul cam incert portocaliu-albicios şi zemos, în mod cert,  din mâna prietenei mele. Mai sunt vreo zece minute până să-nceapă prima oră a zilei ce precedă weekendul... Pace... Dacă nu ştiţi, şi cred că nu ştiţi - zâmbesc diabolic, cu aerul "ui'ce-al dracu's" - George Lesnea e un poet ieşean cu o operă foarte vastă şi inegală, avangardistă în tinereţe, violent şi, apoi, discret proletcultistă în tot restul vieţii. Da' a făcut şi el un lucru bun: este de departe - zic eu - căutaţi şi vedeţi, dacă nu mă credeţi - cel mai valoros traducător român al operei lui Esenin. Deci aveam motive să deschid pagina cu pricina. S-a alăturat grupului din frumoasa, ospitaliera şi ilegala noastră odaie-hol (hol-odaie! - ha! haa! haaa!) Sara. În timp ce bea un ceai cald, ascultă, ca toţi ceilalţi. E interesată, nu cere detalii, cred că-i place! Sunt irezistibil, ce mai! Şi tineretul e interesat de povestea-mi! Mă rog, deschid folderul: stupoare, cineva mă întreba chiar acolo la modul cel mai insuportabil şi dur: bine, nărodule (sau ceva de genul, poate prostovane), tu nu ştii că pe calculator poţi afla un link, un folder - în niciun caz o carte - du-te, boule,-ntr-o bibliotecă dacă-ţi trebuie carte! Şi d'ăştia d'alde tine vă mai miraţi când vă calcă vreun hacker! Ai noroc că m-ai prins în toane bune, altfel de mult te striveam ca p'un vieme... Dacă n-aş fi eu să-ţi permit să te târăşti..., ciumpalacule! Eram adânc rănit în orgoliul meu de intelectual, de utilizator mai mult sau mai puţin experimentat. Chicoteli. - Şiii... Şi-am zis să citesc mai departe, că doar m-oi lumina cine face o glumă proastă cu mine... M-am înverşunat! Aiurea, alte vorbe de duh, dublate din loc în loc de cifre, simboluri matematice şi alte chestii total ameţitoare şi indescifrabile pentru mine! Reţin că am tot rulat, să ajung la capătul mesajului, poate aflu cine-i expeditorul, aiurea, pagină după pagină, -ntr-o viteză ameţitoare - aiurea... - mă mai opream din când în când, şi mai citeam nişte vorbe ofensatoare cărora un aveam nici măcar posibilitatea să le răspund! Şi-am zis... nu-'ş'ce-am zis. Am ajuuuns. Pauză de efect. Privesc spre dragii mei ascultători - interesaţi, ce mai!... Găsesc, în sfârşit finalul chestiei ăsteia inimaginabile! Ei, surprise! Cică dacă dau delete sau închid îmi prăjeşte calculatorul şi mă face să-mi plâng nesăbuinţa, mai că-i dau dreptate şi-s disperat...
- Şi cum aţi rezolvat, mă-ntreabă, cu sufletul la gură, Sara.
- M-am trezit pur şi simplu..., zic eu plin de obidă, şi cineva râde cu multă, multă poftă, ca de o glumă bună, ceea ce şi e până la urmă.
- Şi-ai mâncat toată mandarina?... Nu te-ai prins că pofteam la ea?... N-aş fi putut mînca una-ntreagă...
- Dacă vrei, îţi curăţ şi ţie una şi-o-mparţi cu Lali...
- Vezi, dacă nu mai fumezi!... Adulţii spun lucruri trăsnite!
Zâmbete subţiri. Zâmbete largi. Zâmbete...

Pe data viitoare!

miercuri, 18 ianuarie 2012

dar să privim spre viitor

Munca asta simpatică mă atrage în mod deosebit: graţie motoraşelor absconse, materialul bloggat acilea s-a dus pe apa Internetului, aşa că acum rescriu, scriu altfel ceea ce a fost aşezat cu dragoste şi bucurie prima dată! Un pic tot m-am răzbunat pe situaţia asta incredibil de nedreaptă: am dublat numărul pozelor evocatoare. Ordinea e cam... aleatorie (frumos şi elegant eufemism pentru dezordine!!), dar starea de spirit!, pe ea unde-o regăsesc eu în reţeaua asta rece care-a început să mă-nghită şi pe mine... Mai întâi, ca debuşeu pentru antiiii..., apoi pentru anti... şi gata, din anti-n anti am devenit pro-sculă (cum îi zic eu monstrişorului ăstuia, spre hazul alumnilor mei de ieri şi de azi)!
Fiecare dintre generaţiile mele de copii este unică, grozavă, unică, nemaipomenită, deşteaptă şi frumoasă! Nu e vorbă-n vânt, se poate verifica, de la Mihaela şi Cristi, trecând pe la Cristina şi Bogdan..., şi gata, că prea ne apropiem de contemporaneitate... Iar generaţia actuală, aţi ghicit: e cea mai grozavă etc.! Păi uitaţi-vă numa' n jurul cuvintelor de-acilea şi vă sare-n ochi adevărul enunţat de mine mai devreme! În prima zi de-a unşpea eram în păr: toţi şi, mai ales, toate, veniserăm cu tot entuziasmul propriu vârstei să ne continuăm stagiul nostru de iniţiere prin trecerea probei de foc a ciclului superior al liceului. Ne place să credem că suntem cei mai buni prieteni, deşi suntem de acord că mai niciodată nu suntem unanim de... acord atunci când luăm vreo hotărâre... Uite vezi? poza asta de pe la începutul clasei a zecea are (numai la mine!) patru variante nedefinitive!..., că definitivă nu-i niciuna... Ne place să fim exuberanți în tot ceea ce intreprindem, şi câte nu facem! Făcute şi nefăcute!... Avem personalitate, ce mai! Noi suntem F - cea mai grozavă clasă din „Mureşanu” încă dintr-a noua când am găsit cel mai elocvent titlu de revistă: „Punctul pe F”, şi, cu optimismul şi forţa de mobilizare care ne caracterizează, poaaate că vom reuşi, până-n mai, să publicăm un material închegat, că felii avem, sprea slava Domnului! Vorba bădiei Ion: „numai la muncă nu ne punem cu toţi nebunii!”  Tra-la-la-la, tra-la-la-li! - ce-mi place vorba asta tragică şi comică pe care mi-a lăsat-o pentru totdeauna amintire... (nu spun cine, că, altfel, trebuie să strig apelul, din spirit de echitate).
Vă place cum ne place să ne ştergem tabla? Dar ştiţi că suntem campioni la măzgălit artistic, cu mesaj, aceeaşi tablă - fie ea a noastră au a altora... Mă uit la noi şi mă gândesc că iar îmi va fi dor, că iar nişte boboci temători vor veni să-ntrebe dacă aici e clasa a... Şi poate că dragul de X, inimoasa de Z, răsfăţata de Y, alături de iubitele şi iubiţii de A, B, C, D, E, F... (oricum n-am atâtea litere...) vor veni să-mi fie-alături în prima zi de şcoală a clasei a XIII-a!...
Spiritul clasei pluteşte deja, inconfundabil, prin sală, pe deasupra băncilor, în prezenţa noastră, în absenţa noastră, aproape palpabil reprezentându-ne, alintându-ne, alinându-ne... Noi mai avem, fiecare, şi defecte, e omeneşte!, dar spiritul acestui colectiv,  F acesta de poveste nu are, el este perfect, şi, prin el, şi noi suntem purtați cu nasul pe lângă perfecțiune... 
N.B.: Graţie lui Iosif şi corespondeţei care-i mai tare ca postarea, am reţinut o sintagmă care i-a plăcut lui şi, evident, mie: "comunicăm prieteneşte despre voi, cei minunaţi mereu, stupefianţi uneori, nesuferiţi - arareori!"

nostalgii şi speranţe (!)

Privesc o fotografie convenţională, alb-negru, cu copii veseli veseli şi-nghesuiţi pe două din cele trei rânduri de bănci ale clasei noastre. După cum văd eu, după cât mă ajută memoria (afectivă, bine'nţeles!), trebuie să fie vorba de iarna clasei a VII-a (hainele din cuiere, insistenţa de a fi întreaga clasă..., probabilitatea plecării mele spre... ţările (mai) reci..., deci trimestrul al II-lea, 1982. Probabilitate ridicată! Mi-i dor de ei, îmi doresc informaţii despre ei, mi i-aş dori aproape, pentru că, zic eu, şi din perspectiva lui azi, exista o relaţie de complicitate, de prietenie care depăşea, în cazul celor mai mulţi, simpla activitate şcolară, cu elevi silitori şi leneşi, cu diriginte plictisitor prin insistenţa în a ne face să fim altfel decât... Ce mai, ne acceptam senini, cu bunele şi celelalte (...) ale noastre! Vedeţi că ezit să dau nume... Poate că m-a lăsat memoria, poate mă tem să aleg..., ştim noi, tot p'ăia, şi-acum după atâţia ani! Hm, aşa cum m-aşteptam: m-a uitat...
De fapt, sunt foarte emoţionat în faţa pozei, ca ieri-alaltăieri în faţa clădirii aflate încă în vacanţă. Prin '90, Cristi, cel înalt şi... polemic, s-a supărat pe mine şi-am întrerupt comunicarea dupoă câţiva ani buni... Mihaela, Diana, Laurenţiu, Dan cel mic şi ... zvârlugă..., Mihai despre care mai mereu aflam ceva de... Mirela..., Daniel şi scrisul său... inconfundabil, până-ntr-a opta, când, cu multă ambiţie, am ajuns să-i descifrez (după trei ani şi... de teze şi extemporale!) hieroglifele. Nu cumva am uitat-o pe Marcela, cea frumoasă, mereu zâmbitoare şi tenace?... Da! Trebuie să fie părinţi de copii mai mari decât erau ei pe vremea când erau şi copiii mei... Nutresc speranţa că poza va fi văzută şi "reperată" de cineva dintr-a VIII-a F - 1983, şcoala 116 şi, poate, vom mai comunica, după atâţia ani şi atâtea experienţe...
Poate Diana, cea mai apropiată şi de încredere colaboratoare a mea, poate orgoliosul Cristi, poate Florian, poate introvertita şi surprinzătoarea Mihaela, poate Elena, cea modestă şi mereu gata să sară în ajutorul cui avea nevoie, poate melancolica de Carmen, poate Anca, poate Alice... Precis va fi Oana, blonda cu ochi albaştri-albaştri şi mereu râzândă, mereu tonică, singura în stare să-l stăpânească pe... Florin (?)! Heeei! vă chem la ora de dirigenţie!
Mi-o amintesc pe Mihaela recitând, pentru că aşa a vrut ea (era greu s-o convingi să facă un lucru neacceptat de mintea ei pătrunzătoare şi de remarcabilul bun simţ din dotare...), Manifest pentru sănătatea Pământului. Era ceva între şedinţă cu părinţii şi serbare pentru părinţii clasei... Toată lumea a fost adânc  impresionată. Ici-colo, oameni mari sau copii îşi ştergeau discret o lacrimă din colţul ochiului, la auzul glasului subţire, uşor tremurat, emiţând cu atâta căldură şi seninătate, către asistenţă, mesajul generos şi tragic al poemului păunescian. Fără vreo repetiţie, nemărturisind nici măcar părinţilor (mi-a confirmat-o chiar tatăl ei, el însuşi uimit şi emoţionat de iniţiativa fetei!), darmite dirigului!, de care era, totuşi, apropiată, pregătise recitarea dintr-o pornire pe care n-o explica decât prin zâmbetul ei de îngeraş. Şi m-a anunţat simplu că are şi ea ceva de... zis. Şi-a zis.
Atât azi! Voi reveni!

marți, 17 ianuarie 2012

Și AZI e o zi

Aventura continuă, intră în rutină, ruginește - mă ruginește! Deși ninge frumos și intermitent, insistent și consistent, sufletul este întinat de amintiri, de senzația dureroasă de deja vu, de teama că și de data asta cineva o să fure ceea ce spiritul candid al românului va obține greu și încet-încet. Nimic nu este pe deplin frumos la noi, întotdeauna cineva hăhăie, cineva-și etalează nerușinat opulența, cineva afirmă ritos la Tv și-n presa scrisă că ROMÂNUL călătorește în țări exotice, petrece prin cluburi deocheate, cumpără mașini de colecție... Și vin și mă-ntreb și te-ntreb: e inconștiență a redactorilor sau, subliminal, ți se induce ideea că, în afară de tine, tot românul prosperă!
Am ajuns, cu voia Domnului, la ziua a cincea... descopăr niște pastile de tutun tăiat, prelucrat, presat sub îmfățișarea unor pastile maroniu-respingător, groaznic mirositor, a nicotină evocator... Nici nu-ți trebuie mai mult de 30 de secunde pentru a te sătura de gustul amărui-acrișor-înțepător și a ejecta infama pastiluță!
O întâmplare demnă de toată atenția și râsu'-plânsu'... Luni s-a deschis, în sfârșit, un chioșc cu nimicuri în curtea școlii..., marți dimineață era deja spart, că doar avea marfă proaspătă... Nu cred că e ceva de comentat..., ce să spui... Bravos... ăăă... halal să-ți fie! - zicea odată și nu doar o dată eternul nenea Iancu! Alivoar, dragul meu virtual!

duminică, 15 ianuarie 2012

nimic nu-i uşor..., nimic nu-i întâmplător..., totul mă atinge!

Chiar mi-aş fi dorit să fiu sprinţar şi să te fac să nu regreţi că m-ai căutat din nou..., să vezi, a fost sau nu doar laudă... Dar vezi tu, voi recunoaşte că..., aşa că... ăăă... Greu, greu în ziua de azi, care-a-nceput ieri, care-a-nceput alaltăieri, care a debutat în oarba duminică a ultimelor prezidenţiale. Nu mă pot detaşa de evenimente, deşi cel puţin unul dintre cititorii mei ar vrea să afle cum e cu experienţa neînchipuită, neimaginată, ne-vreo- dată-pomenită prin care mi-am propus/m-am obligat să trec: să renunţ definitiv la fumat, dar eu bag samă că totul pare să se repete, iar ieşim în stradă, iar suntem provocaţi de paşnicii apărători ai ordinii şi liniştii publice, iar suntem huligani. Ninge potopitor, încântător şi intermitent la Braşov - fulgi mărunţi, anonimi, grozav de deşi şi de grăbiţi să ajungă la pământ, aiuriţi cumva de vântul subţire, dar suportabil care-i ghidează a bătaie de joc -, schiorii schiază, plăcarii... plachează, cetăţenii protestează şi oscilează între strada Lungă şi Piaţa Sfatului, cu câte-o haltă la Prefectură. Din prânzul ăl mare, pînă seara târziu. Jandarmii îi însoţesc cu grija şi duioşia caracteristice meseriei-brăţară de aur. Ei sunt totdeauna foarte convingători - noi, niciodată. Problemă de mijloace! de convingere!!
Merge vreo două-trei ceasuri: o bomboană, un ceai, o ştire de la teveul preferat - deodată mâna stângă porneşte, independent de voinţa ta, spre locul în care, de obicei, odihneşte pachetul de ţigări şi bricheta aferentă. Te uiţi mirat şi amuzat la evadată şi o readuci, telecomandat, pe marginea cărţii pe care chiar o citeşti. Asta să fie tot? Mai sunt şi alte încercări-provocări?... O tabletă de ciocolată amară mi-ar prinde foarte bine - nu, nu mestecată, ţinută cu grijă sub limbă, pentru a se topi încet şi a-i savura subtilităţile aromelor îngemănate într-însa... Cândva nu se putea cafea fără ţigară/ţigări..., apoi se putea ţigară fără cafea, apoi... Un covriiiig, crocant, bine sărat, hrănitor... Lumea se va aduna la prânz pentru a-l susţine pe cel ce i-a amintit de Demnitatea umană, televiziile previzionează, Cartianu demitizează: tot ce nu ţine de Băse şi de cei din preajma lui trebuie "înfierat, to'ar'şi!" Şi uite-aşa îi băgăm în aceeaşi oală pe Iliescu şi Dinescu, pe Militaru şi Lungu de la Brăila... De fapt, emanaţii - oameni dăştepţi, ei au văzut Revoluţia la televizor, hă, hă, hă! Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute! Lumea din stradă aminteşte de nuvela lui Negruzzi..., auzi tu, jos taxa auto! Ne-am dat de colo până dincolo! şi restul le-am rezolvat şi na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o, fleoşc leliţo la petrol... Şi eu vreau ţigări fără gudron, nicotină, otrăvuri din categoria etcaetera - numai bune de fumat... Nu hotărât fumatului! Nu!
Pricepi?, fără nicio putinţă de clemenţă, de azi (ieri) nu mai fumezi!, nu-ţi mai permiţi să fumezi, şi asta fără glorie şi împăunări cu aura voinţei tale incoruptibile - cum ai văzut la alţii -, mai degrabă, cu scrâşnete şi repoziţionări ale mîinii, ale picioarelor, ale corpului... Chiar, cât am lipsit, florile şi-au primit oare doza necesară de apă? Nuuu..., juma' de oră de îngrijit ghiveci cu ghiveeeci. Gata! O bomboană cu lapte (ieri nici nu m-aş fi uitat la asemenea tip de bomboană, iar alaltăieri mestecat Nicorette şi fumam - alte vremuri, de odioasă aducere aminte) - e hrănitoare, dulce şi cu cremă. Nu, nu pot, fizic nu pot, să ies în stradă şi să mă alătur protestatarilor - sunt un învins... Aiurea! te laşi de fumat, iei pastile şi aspiri prafuri şi eşti ca nou, înfuleci nouri dup'o'rmă. Şi cu experienţa revoluţionară trecută ce fac, şi cu speranţele u-ci-se ce fac, şi cu găurile neastupate ale cuielor scoase ce fac, şi cu anii irosiţi de-a-n... ce fac... Taci şi sapă, pierzi antrenamentul... Ai proces-verbal de renunţare la fumat? N-ai? Nu-i valabil, degeaba te laşi..., nici n-ai fumat vreodată, din punctul NOSTRU de vedere. Forma asta pronominală de-a-ntâia plural înlocuieşte un ticălos în spatele căruia se ascund toţi ticăloşii slabi de înger, dar tari în legi şi dosare - eu te-nţeleg, dar legea?, uite ce zice legea!, îmi pare rău da tre' să-ţi rup capul... legea... NOI!
Nu m-apuc de fumat, asta n-o mai fac! Ţi-ajunge pentru moment, prea multă încleştare cu "voinţa oarbă de a"... fuma poate dăuna grav lecturii. Episodul s-a-ncheiat tot aşa ex abrupto cum a şi-nceput! Poate că n-ar fi rău să-ncercăm un pui de somn - ce dacă-i zece matinal?! - eşti încă în vacanţă, ce...! O ţigară, două ţigăăări, trei... Am dormit destul! Şi nu-mi vine deloc să merg la calculator, să scriu, să consemnez, să comunic, să socializez... Lasă prostiile, priveşte spre Tâmpa cum se lumineaz-a (Rhea ar spune: ploaie, dar acu nu plouă, ninge!) ninsoare. O zi bună, frumoasă şi pe gustul tău, cetitorule!

joi, 12 ianuarie 2012

Hello lume virtuală! (!)


Pe urmele amintirlor, în Titan, la şcoala 116

Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit la viaţa ta, dar cine oare te-o mai fi pus să le citeşti şi pe acestea? (apud Ion Creangă). Şi ăsta, dragă domnule, e abia începutul, căci abia mă dumirii ce-i cu această parascovenie şi doar ce m-am încălzit... Multe gânduri negândite şi vorbe meşteşugite ţi-am pregătit mai jos. În mod sigur vei reveni cu aceeaşi plăcere... între rafturile bibliotecii virtuale să mai ceteşti o poveste, să-ţi fie întru neuitare... Fii mătăluţă mulţămit cu picuţul deocamdată administrat! O zi bună şi cu sănătate! 
Aşa credeam, că-i o jucărea aventura iniţaită pe internet, cu această formă numită blog, mereu rearanjabilă ca un puzzle cu mai multe imagini la care, după intuiţie şi inspiraţie, ajungi în final. 
Într-o zi de gerar incert în a se exprima, am ajuns, după taaare mulţi ani pe Gura Ialomiţei, cea uşor detectabilă dacă ai auzit de "celebra" staţie Ozana de pe fostul bulevard Şulea. Trecut-au anii..., iar noi doi, eu şi şcoala unde-am fost prima dată profesor şi diriginte, suntem atât de schimbaţi. încât mai, mai să nu ne recunoaştem... Mai era şi o zi de vacanţă...
Aşa că-i mândră şcoala mea de debut? Mai târziu despre asta!