toate drumurile duc spre...

Oraşul cu salcâmi, în care castanii-s ca acasă

Evident, acum, ieri, întotdeauna toate drumurile bătrânului oraş (şablon discutabil, mai ales în cazul Brăilei tinereţii mele, acum parcă i s-ar potrivi... - şablonul!) duc spre Dunăre... Cine a crescut pe malul ei, cine trecut de pe un mal pe altul, chiar şi la pas, se-nbolnăveşte iremediabil de Dunăre, iar Brăila abia aşteaptă să te fascineze, la rându-i. La noi, la Brăila...Cine mai ştie cine-a organizat-o, turcii poate, Saligny poate, oricum şi Panait Istrati tot aşa a apucat-o: cu toate străzile importante ducând la Dunăre. Ca pe-o ţigancă tânără, frumoasă, focoasă jucându-şi fustele în jurul trupşorului de viespe. E uluitor: peste tot în lume Oraşul Vechi este haotic, cu străzi mici, întortochiate, cu fundături şi trotuare înguste..., cu patio-uri mizerabile care adună de jur împrejur zeci de familii înghesuite ca sardelele, - la noi, (care noi?, frate Iorgu - îţi spun altădată cine-i Iorgu, dragul meu însoţitor virtual, mai ales cu, parcă, Iorgu-ţi cam seamănă) deci la noi..., Călăraşii, Regala şi Galaţii sunt cele trei raze care, pornind din câmpie, de la bariere, (celebrul pod al Brăiliţei!, dar şi bariera Călăraşilor!) se opresc în centru (le ajunge din urmă, pornind de la cimitirul omonim, deci ceva mai scurt, Sfântul Constantin), de unde, - pe 'mpăratul Traian, Danubiu, Belvedere, Oţetului - celebrele „vaduri” - care te preiau destul de abrupt şi te conduc iute-iute, de-ţi dai sufletul, - ajungi, iac'aşa, pe malul Dunării care nu-i niciodată albastră, la Brăila... Vezi..., aici, prin preajmă, pe Campiniu parcă, e liceul meu, cel mai grozav pentru mine şi generaţia mea, nu Bălcescu, nu Murgoci - Nicolae Iorga, frate! Îi mai ziceau fraţii şi Bastilia, mie nu mi s-a părut niciodată chiar aşa... Loc de fumat - slavă Domnului!, până s-a ridicat noul corp, apoi..., discotecă din două-n două săptămâni, cu formaţia şcolii - eheeei! - şi Nicu, incredibilul şi dragul nostru om-orchestră, şi holul lat ca o sală de bal!... O să-ţi povestesc cum fugeam, primăvara, pe faleză, că era la cinci minute distanţă, şi acolo ne-aştepta nerăbdătoare Dunărea..., cum mă fascina vechiul, prăfuitul Karakioi, cu case cândva impozante, acum retrase parcă în sine şi deturnate de la scopul menit de stăpânii din alte timpuri... Şi-ți voi povesti, neapărat despre „Bisericuţă”, biserica Sfinţii Arhangheli - îi spune mama - din centrul oraşului... O mândrie pentru mine şi cei câţi mai ştiu că-i unică, în felul ei..., fără ostentaţie şi fără strălucirea Bisericii Greceşti, sau a Sfântului Nicolae, catedrala din acele timpuri trecute... Despre Braşoveni, de unde cumpăram gaz cînd eram mic şi pe unde, licean, mă-ndreptam spre şcoală...Altădată, acum tre' să plec la şcoală: sper să prezint un emoţionant ppt cu poezie basarabeană..., recitată de elevi basarabeni, în cercul de lectură „Ștefan Baciu”! Îţi place bisericuţa? mereu e-n renovare, draga de ea...