Mi-a parvenit un
Text de Mircea Cărtărescu
şi consider că am dreptul să-l comentez, că doar de-aia am condeiul necivilizat în mână!
Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în ţară, e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă.
În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt
prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricaturaă. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate ranile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţiala pentru fluidizarea substanţei sociale.
Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, daca eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.
Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.
În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi
sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate
nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred ca asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe.
Pot fi şi alte explicaţii obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibitionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele şi noii îmbogăţiţi.
Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.
..................................................................................................................................................................
Comentarii
la textul, presupus..., nu-i așa???, al maestrului propus la premiul Nobel pentru literatură.
Primul paragraf: Citindu-l (paragraful...), eu am ajuns la concluzia că acela care crede că, după el, nu mai nimic de scris în „poezeaua” română se referă la personalitatea ACELUIA care (nu-i așa?) tună și fulgeră la adresa „țigăncii împuțite”, a „țării de mămicuțe și bebeluși”, la adresa constatării că învățământul românesc „produce tâmpiți”, la îndemnului adresat doctorilor de a pleca din țară, dacă nu le convin salariile, a demonstrării pe masă a nu știu căror proceduri medicale. Numai din această perspectivă, cred eu!, poţi să te simţi, după o vreme petrecută în "raiul" de-afară, anormal într-o ţară anormală. Acolo totul e robotizat, programat, aici, totul e haotic, imprevizibil. Când ţipam că avem o problemă cu o anume etnie, ni se reproşa... discriminarea, când "discriminaţii" au ajuns la ei, am devenit cu toţii discriminaţi, socotiţi, cu toţii, cerşetori, hoţi, violatori. Greu, fie şi prin psihanaliză, să-l robotizezi pe român!!!
Al doilea paragraf: Îmi permit, pentru început, să-l citez pe cel care e, nu-i așa? - o cam declară singur -, deasupra „părosului” Eminescu: O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţiala pentru fluidizarea substanţei sociale. Frumos și educativ, nu-i așa? Românul însă-i barbar, cum să știe el cum e să te pupe cineva și-apoi să-ţi înfigă șișul în șale?... El, săracul, nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Mi se pare corect. Din când în când, românul chiar nu poate fi așa. Pentru el, nu e normal ca atunci Când cineva te calcă pe picior, (să) te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. Oare despre ce vorbește aici cel mai mare scriitor român din toate timpurile (nu-i așa??), despre condiția de a accepta orice, doar să te bage-n seamă ăla care te-a călcat pe picior, pe gât, pe cap? Așa fac neamțul, franțuzul, englezul? Despre ce vorbim noi aici? Am uitat concluzia subînțeleasă: nu suntem o țară civilizată. În Germania am avut probleme nevorbind nemţeşte...
Al treilea paragraf: Și urmează prea frumoasa comparație: omul bun (scriitor, artist, om de cultură) este asemenea unei vânzătoare la un magazin de cartier care este agresată, verbal, evident, de niște cumpărători bădărani. Și atunci ce să facă biata de ea, cea bună, cea educată, cea bine intenționată? Păi simplu, uite asta va urma: după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi. Păi vezi, măi românule!? Nu știi să te porți frumos cu aceia care știu prea bine că Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa e spre binele tău, nu al lor și al celor care i-au făcut frumoase vânzătoare... de marfă, ... și ce marfă?! NU NE SPUNE POETUL! Nu, că nu se mai consideră POET!!! Acum e treaba cu taraba... [N.B. Sunt uluit de frumoasa comparație a UNICULUI, A GENIALULUI!!!]
Al patrulea paragraf: cred că n-am nimic de comentat aici, ne spune totul, cu ingenuitate, autorul însuși: Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. Dragul meu cetitoriu, vezi tu însuți ce și cum spune autoriul, constată singur cum e cu schimbarea de persoană și vezi cum e cu cei deveniți „scârboși” după ce ciolanul nu mai e de partea lor. Deși, citindu-l de-a lungul şi de-a latul timpului pe candidabilul la Nobel, nu știu ce să zic apropo de bădăranii din născare, sau nu... (vezi fragmentul din Levantul, în care-și pune cenușă-n cap după moartea Poetului înjurat asiduu cât bruma a mai trăit după impunerea - N.M. fecit - a încurajatului optzecist)... Nu uita, în logica articolului, că ai simţit pe pielea ta că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Nuuu..., în Occident toată lumea e drăguţă cu tine... preţ de cinci minute, după care deja te priveşte cu suspiciune: de ce-ai venit şi ce vrei?... Dacă-i arăţi cât de fidel îi eşti (elitei lor!!), devii bun, dar aparţii unei naţii needucate, ia educ-o tu!, arată-i cât de troglodită e!
Paragraful cinci: În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică. E jenantă comparația societății românești cu armata (pe care, de altfel, Cărtărescu a făcut-o la termen redus, deci nu știe decât din povești cum e cu „sergenții”!), pentru că, din filmele americane, se vede mult mai clar cum e... implementată (sic!) „disciplina” în alte armate, ale unor societăți mult mai „civilizate”, nu-i așa?... Cât despre comportamentul celor deveniți „sergenți”, ne-o arată Cărtărescu însuși, care, pierzând avantajele oferite, se supără, alături de alți elitiști, pe România și nu participă la Târgul de carte de la Paris, unde ROMÂNIA, nu Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Gabriela Adameșteanu, ori Mircea Cărtărescu (ei nu sunt România???), a fost invitată! O fi o formă nouă de demonstrare a atașamentului față de țara de baștină!... Apoi, „sergenții” rămân credincioși celor care i-au „gradat” (nu-i așa??), nu societății civile căreia i s-au dedicat demult, tare demult. Ciudată evoluție a GDS-ului, a revistei 22, de Dilema (veche, nouă...) nici nu mai vorbesc!! Mă gândesc: au fost vreodată cinstiți domnii și doamnele respectivi cu intelectualul de rând, neangajat politic și dornic de restabilirea normalității în țara asta? Că avantaje, mai mici sau mai mari, le-au oferit toate „puterile” politice, doar, doar s-or îmbuna. Acum se pare că au ales (prost!) definitiv. Ce deosebire caracterială pot afla în cazurile Cărtărescu și Cristoiu?... Opinez că eu sunt de vină, pentru că am crezut sincer, cândva, în mesajele lor („ai crezut în vorba mea prefăcută?,/Ea glumea!...”) și acum tot eu am rămas fără apărare în gerul de Păresimi. „Melc nătâng, melc nătâng!...”
Paragraful şase: Din gândirea profundă a bardului prozator eseist aflăm că bellum omnium contra omnes este, genetic, un principiu tipic românesc: Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. şi eu, neştiutorul, care-l credeam occidental. Parcă el însuşi uşor speriat de afirmaţie, autorul notei lansate pe internet adaugă o precizare tare dragă celor care afirmă că şcoala românească produce tâmpiţi: Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Clişee frumoase şi străvechi, având în vedere că ţin de epoca Ţoiu, Breban, Preda... Dar noua elită intelectuală, dar noua clasă politică, dar noii lideri de opinie ce făcură timp de douăzeci şi... de ani? Că îmbătrâniră şi se lamentează ca pe 22 decembrie '89... Ce frumos şi emoţionant, nu-i aşa?...
Trec pestea al şaptelea paragraf. Citeşte-l tu, internautule, şi-i desluşeşte mesajul "dulce".
Pe mine mă încântă mai mult şi fără comentarii finalul apoteotic: Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.
Nu-i aşa că e mobilizator şi încurajator? Nu-i aşa că nimic nu e mai important de reţinut decât nevoia ca tot neamul să aibă parte de o lungă terapie, mai precis, de un demers psihanalitic. Popor român, cred că observi, EU nu sunt voi!, adică includerea autorului în plural este doar un artificiu menit să-ţi arate cât de "bonlav" mental eşti!... nu uita: EU nu sunt voi!
Text de Mircea Cărtărescu
şi consider că am dreptul să-l comentez, că doar de-aia am condeiul necivilizat în mână!
Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în ţară, e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă.
În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt
prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricaturaă. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord că nu suntem de acord"). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate ranile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţiala pentru fluidizarea substanţei sociale.
Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, daca eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.
Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.
În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi
sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate
nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.
Cred ca asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe.
Pot fi şi alte explicaţii obiective.
Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibitionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele şi noii îmbogăţiţi.
Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.
..................................................................................................................................................................
Comentarii
la textul, presupus..., nu-i așa???, al maestrului propus la premiul Nobel pentru literatură.
Primul paragraf: Citindu-l (paragraful...), eu am ajuns la concluzia că acela care crede că, după el, nu mai nimic de scris în „poezeaua” română se referă la personalitatea ACELUIA care (nu-i așa?) tună și fulgeră la adresa „țigăncii împuțite”, a „țării de mămicuțe și bebeluși”, la adresa constatării că învățământul românesc „produce tâmpiți”, la îndemnului adresat doctorilor de a pleca din țară, dacă nu le convin salariile, a demonstrării pe masă a nu știu căror proceduri medicale. Numai din această perspectivă, cred eu!, poţi să te simţi, după o vreme petrecută în "raiul" de-afară, anormal într-o ţară anormală. Acolo totul e robotizat, programat, aici, totul e haotic, imprevizibil. Când ţipam că avem o problemă cu o anume etnie, ni se reproşa... discriminarea, când "discriminaţii" au ajuns la ei, am devenit cu toţii discriminaţi, socotiţi, cu toţii, cerşetori, hoţi, violatori. Greu, fie şi prin psihanaliză, să-l robotizezi pe român!!!
Al doilea paragraf: Îmi permit, pentru început, să-l citez pe cel care e, nu-i așa? - o cam declară singur -, deasupra „părosului” Eminescu: O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţiala pentru fluidizarea substanţei sociale. Frumos și educativ, nu-i așa? Românul însă-i barbar, cum să știe el cum e să te pupe cineva și-apoi să-ţi înfigă șișul în șale?... El, săracul, nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Mi se pare corect. Din când în când, românul chiar nu poate fi așa. Pentru el, nu e normal ca atunci Când cineva te calcă pe picior, (să) te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. Oare despre ce vorbește aici cel mai mare scriitor român din toate timpurile (nu-i așa??), despre condiția de a accepta orice, doar să te bage-n seamă ăla care te-a călcat pe picior, pe gât, pe cap? Așa fac neamțul, franțuzul, englezul? Despre ce vorbim noi aici? Am uitat concluzia subînțeleasă: nu suntem o țară civilizată. În Germania am avut probleme nevorbind nemţeşte...
Al treilea paragraf: Și urmează prea frumoasa comparație: omul bun (scriitor, artist, om de cultură) este asemenea unei vânzătoare la un magazin de cartier care este agresată, verbal, evident, de niște cumpărători bădărani. Și atunci ce să facă biata de ea, cea bună, cea educată, cea bine intenționată? Păi simplu, uite asta va urma: după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi. Păi vezi, măi românule!? Nu știi să te porți frumos cu aceia care știu prea bine că Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa e spre binele tău, nu al lor și al celor care i-au făcut frumoase vânzătoare... de marfă, ... și ce marfă?! NU NE SPUNE POETUL! Nu, că nu se mai consideră POET!!! Acum e treaba cu taraba... [N.B. Sunt uluit de frumoasa comparație a UNICULUI, A GENIALULUI!!!]
Al patrulea paragraf: cred că n-am nimic de comentat aici, ne spune totul, cu ingenuitate, autorul însuși: Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi. Dragul meu cetitoriu, vezi tu însuți ce și cum spune autoriul, constată singur cum e cu schimbarea de persoană și vezi cum e cu cei deveniți „scârboși” după ce ciolanul nu mai e de partea lor. Deși, citindu-l de-a lungul şi de-a latul timpului pe candidabilul la Nobel, nu știu ce să zic apropo de bădăranii din născare, sau nu... (vezi fragmentul din Levantul, în care-și pune cenușă-n cap după moartea Poetului înjurat asiduu cât bruma a mai trăit după impunerea - N.M. fecit - a încurajatului optzecist)... Nu uita, în logica articolului, că ai simţit pe pielea ta că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Nuuu..., în Occident toată lumea e drăguţă cu tine... preţ de cinci minute, după care deja te priveşte cu suspiciune: de ce-ai venit şi ce vrei?... Dacă-i arăţi cât de fidel îi eşti (elitei lor!!), devii bun, dar aparţii unei naţii needucate, ia educ-o tu!, arată-i cât de troglodită e!
Paragraful cinci: În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi "în perioadă" de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii sunt proprii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică. E jenantă comparația societății românești cu armata (pe care, de altfel, Cărtărescu a făcut-o la termen redus, deci nu știe decât din povești cum e cu „sergenții”!), pentru că, din filmele americane, se vede mult mai clar cum e... implementată (sic!) „disciplina” în alte armate, ale unor societăți mult mai „civilizate”, nu-i așa?... Cât despre comportamentul celor deveniți „sergenți”, ne-o arată Cărtărescu însuși, care, pierzând avantajele oferite, se supără, alături de alți elitiști, pe România și nu participă la Târgul de carte de la Paris, unde ROMÂNIA, nu Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Gabriela Adameșteanu, ori Mircea Cărtărescu (ei nu sunt România???), a fost invitată! O fi o formă nouă de demonstrare a atașamentului față de țara de baștină!... Apoi, „sergenții” rămân credincioși celor care i-au „gradat” (nu-i așa??), nu societății civile căreia i s-au dedicat demult, tare demult. Ciudată evoluție a GDS-ului, a revistei 22, de Dilema (veche, nouă...) nici nu mai vorbesc!! Mă gândesc: au fost vreodată cinstiți domnii și doamnele respectivi cu intelectualul de rând, neangajat politic și dornic de restabilirea normalității în țara asta? Că avantaje, mai mici sau mai mari, le-au oferit toate „puterile” politice, doar, doar s-or îmbuna. Acum se pare că au ales (prost!) definitiv. Ce deosebire caracterială pot afla în cazurile Cărtărescu și Cristoiu?... Opinez că eu sunt de vină, pentru că am crezut sincer, cândva, în mesajele lor („ai crezut în vorba mea prefăcută?,/Ea glumea!...”) și acum tot eu am rămas fără apărare în gerul de Păresimi. „Melc nătâng, melc nătâng!...”
Paragraful şase: Din gândirea profundă a bardului prozator eseist aflăm că bellum omnium contra omnes este, genetic, un principiu tipic românesc: Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. şi eu, neştiutorul, care-l credeam occidental. Parcă el însuşi uşor speriat de afirmaţie, autorul notei lansate pe internet adaugă o precizare tare dragă celor care afirmă că şcoala românească produce tâmpiţi: Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Clişee frumoase şi străvechi, având în vedere că ţin de epoca Ţoiu, Breban, Preda... Dar noua elită intelectuală, dar noua clasă politică, dar noii lideri de opinie ce făcură timp de douăzeci şi... de ani? Că îmbătrâniră şi se lamentează ca pe 22 decembrie '89... Ce frumos şi emoţionant, nu-i aşa?...
Trec pestea al şaptelea paragraf. Citeşte-l tu, internautule, şi-i desluşeşte mesajul "dulce".
Pe mine mă încântă mai mult şi fără comentarii finalul apoteotic: Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.
Nu-i aşa că e mobilizator şi încurajator? Nu-i aşa că nimic nu e mai important de reţinut decât nevoia ca tot neamul să aibă parte de o lungă terapie, mai precis, de un demers psihanalitic. Popor român, cred că observi, EU nu sunt voi!, adică includerea autorului în plural este doar un artificiu menit să-ţi arate cât de "bonlav" mental eşti!... nu uita: EU nu sunt voi!