4 martie 1977

   Vineri. Zi de primăvară timpurie, zi cu orar prevăzând cursuri puţine şi lejere, dar... de la prima oră! Soarele-ncepe să-și facă de cap! Plec spre Puşkin destul de târziu, aşa că iau tramvaiul din Târguşorul Copoului pentru că mă aşteaptă, la cafeaua de dimineaţă, Luciana. Relativ aglomerat, tramvaiul etern scârţâitor, dar nu merg pe scară... Ajung. Căminul Cinci, al doilea de pe alee, moneda de 15 bani (de aluminiu) şi draga mea apare la geamul de la etajul întâi şi-mi spune că imediat coboară. Vine pe bine cunoscuta şi tocita prispă din faţa căminului. E roşie la faţă şi-ncepe să plângă fără motiv. Încerc să aflu motivul, încerc s-o liniştesc, încerc să-i spun că n-am făcut nimic rău, nu ştiu să fi făcut... - efect zero. Geaba.  Duce înapoi în cameră ceştile, revine minteni, sărim peste micul dejun şi mergem la (nu ştiu ce) curs, ea stă în faţă, cu silitoarele, eu, în spate, cu... ceilalţi. Pauză de ţigară. Plânsul ei începe să mă intrige, dar aici suntem în public, nu-mi permit să "iau taurul de coarne". Plânge întruna. Şi tot aşa până pe la 12-1!...
   S-au terminat cursurile. Nimerim un gol de aflux, așa că aduc repede mâncarea la masa pe care am ales-o - una din preferate... Pe mijloc, stânga... Prânz mâncat cu ghionturi: ea plânge. Nici măcar glumele mele privindu-i pe "prietenii" ei africani n-o amuză. Nu ştiu cât mănâncă: plânge. Mergem la cămin, ne despărţim în hol. Luciana plânge. O întreb dacă mergem, aşa cum am promis şi ne-am propus, la cenaclul Domnului Profesor Ion Constantinescu. Îmi răspunde muteşte, dând afirmativ din cap. Plânge. Mă duc spre Căminul Trei din Târguşor şi sunt confuz. Nu ştiu când şi cum am greşit atât de grav, de nici nu-mi poate reproşa prin cuvinte culpa. Discuţii "filosofice" cu Gruie, tachinări la adresa lui George şi a ultimei sale cuceriri... în amor. Chestia cu spartul semințelor în timp ce... Glume cu Mihai, George şi Emil. Joc de cărţi. Timpul trece şi estompează îngrijorarea-mi. În sfârșit, e timpul să plec spre masa de seară (mâncăm în Puşkin, ca să fim mai mult împreună! Luciana face "dublu" cu Mihaela: nu vrea să se îngraşe!!!). Cină cu ghionturi: plânge şi nu-mi spune de ce, mi se tot accentuează nodul din gât şi-aş vrea explicaţii. Ultimativ, o-ntreb dacă mai mergem la cenaclu (parcă urmează să citească Tamara - dar nu pot garanta, după atâta amar de ani!), îmi răspunde tot printr-o mişcare fermă şi aprobatoare a capului. Mergem...
   Catedra de Literatură Română şi Comparată e la etajul doi al Universităţii, pe colţul dinspre sud al impunătoarei clădiri. Evident, la ora şapte nu mai merge liftul, care, oricum, nu prea ia studenţi, aşa că urcăm pe scările destinate studenților, trecem pe lângă atât de cunoscutul şi dragul III.11, dăm colţul şi iată-ne în faţa Catedrei, așteptăm până mai vine cineva (?) şi intrăm împreună, sfioşi, în spaţiul intim al profesorilor-idoli (Ciopraga, Drăgan, Apetroaiei, Husar, Sorohan...). Amfitrionul, Domnul Constantinescu, ne întâmpină zâmbitor. Încet, încet, se adună membrii fideli sau pasageri ai cenaclului: Nae Istrătescu, Tamara, Paul Iruc, Carmen (Bui-bui), Dorina, parcă, Elvira şi... noua vedetă a Facultăţii (chiar dacă-i la FF!!, venit de la o şcoală postuniversitară „capitalistă” de biblioteconomie - unica din țară!!, dar sub standardul domniei sale!...): Lucian Vasiliu. Poet de viitor şi deja apreciat în mediile culturale din "dulcele târg". Îmi cer iertare pentru că, neţinând jurnal, nu mai ţin minte cine era ceilalţi 10-15 participanţi... (totuși, dacă era Paul, nu e posibil să fi fost și Eugen??) Oricum, părea o întrunire de succes...
   Luciana face eforturi vizibile să-şi stăpânească plânsul, iar Domnul Profesor, colaborator al ei în pregătirea Festivalului de Poezie Patriotică, o priveşte intrigat (oare şi pe mine, reprobator?!!). Draga mea îmi atrage atenţia că cerul fusese de un roşu nefiresc la ora aceea a amurgului. Ridic din umeri, fără alte gânduri decât cele privind necazul ce-i asupreşte sufleţelul. Toată lumea se uită urât la mine, iar Luciana-și stăpânește lacrimile spre a-mi sări, astfel, în ajutor...
   [Context: relaţiile cu URSS nu erau tocmai bune: ei, rușii, aveau un diferendum cu China, iar Ceauşescu plasase România de partea asiaticilor, de unde zvonul răspândit, inclusiv printre studenţi, conform căruia vecinii... s-ar putea să repete, în ţara noastră, experienţa cehoslovacă. Mai în fiecare zi, priveam îngrijoraţi spre răsărit. Ne era teamă de intervenţionism!... În căminele fetelor era chiar un soi de isterie, pornind de aici! De altfel, la întâlnirea pe care o avusese cu studenții, primul om din județ, care a cucerit asistența cu „prestația” sa, chiar răspunsese curajos unor întrebări incomode pe această temă, provocând uimirea, dar și satisfacția noastră!]
   Spre surprinderea noastră a tuturor, Domnul Constantinescu îşi pregăteşte, tacticos, o pipă... Nu l-am mai văzut fumând, deşi nu are nimic împotriva vicioşilor şi ne permite să fumăm la şedinţele de cenaclu, e întotdeauna condescendent, prietenos şi (feri, Doamne!) intransigent [vorba mea: noi, filologii ieşeni, terminăm anul I 50 de studenţi, în II suntem 75, iar în III, iar 50, motivul: Comparata şi Epoca Marilor Clasici, Constantinescu şi Drăgan!!!]. Mai mult, a adus o pungă de cafea şi le roagă pe fete s-o pregătească în camera alăturată, o anexă aflată după un glasvant. Pe partea dinspre Catedră: o bibliotecă impozantă spre care privesc întotdeauna cu jind... Amfitrionul începe cu glume care, evident, au scopul de a detensiona atmosfera. Atitudine de mare om de cultură care ştie că... noi ştim ce impact are opera lui în polemica timpului, în care el este de partea lui Edgar Papu: impunerea ideii de protocronism. Uşor teatral, aprinzându-şi tacticos pipa, întreţine cu succes atmosfera. Uite că şi... fumează! Lucian e invitat la o catedră, lângă gazdă. Luciana şi cu mine stăm pe două fotolii alăturate, chiar sub fereastra care dă spre BCU "Eminescu".
   Nu știu nici astăzi cât au durat discuțiile, cert este că, la un moment dat, se aude un huruit ca de tancuri. Mă gândesc la ruși... Toată lumea este atentă la zgomotul deosebit de puternic. Nu! nu-i de tramvai. Cerul - imposibil de descris, deși se înnoptează!... Uriașa clădire începe să se clatine, iar profesorul decretează: Cutremur! Cineva, o fată, strigă isterizată. Imediat se stinge lumina. Beznă. O strig pe Luciana. Nimic. E mare forfotă în jur. Haotică. Domnul Profesor îndeamnă la calm și la refugiere sub tocul masiv al ușii de la intrare.  Mai târziu, Luciana îmi va povesti cum biblioteca dintre cele două încăperi a pornit hotărât către ea, mai, mai să o strivească! O recuperez într-un târziu și ieșim din încăpere, ținându-ne de mână. Nimeni în jur. Hotărăsc (hotărâm...) să pornim spre ieșire pe holul bibliotecii, nu pe cel pe care am venit (???). Dăm colțul, pe la intrarea în bibliotecă și (iar!) hotărâm să ieșim pe la Rectorat. E o beznă indescriptibilă - noapte de-nceput de lume, dar cu spații contemporane... Pe scara Rectoratului observăm că zidul din stânga e puternic crăpat și, din zid, țâșnește apă: s-a spart o conductă, ne spunem. Râdem, nu știu de ce, dar râdem!
   În sfârșit, afară. Cele statui, care ne avertizează ce se-ntâmplă cu noi și dorința noastră (sau lipsa ei...) de a excela, sunt la locul lor, iar lumea se mișcă, pe stradă, aproape normal. Râdem. E prima dată pe ziua de azi când Luciana nu mai plânge inexplicabil!!! Ups! Nu chiar toate statuile sunt la locul lor: una dintre oribilele simboluri ale „iepocii”, masive, din piatră plumburie, poroasă (muncitorul sau țăranca???), zace sfărâmată chiar la baza scării impunătoare de la Rectorat. Pentru noi, e primul semn că n-a fost chiar un cutremur obișnuit. Convenim că nu ne pare rău de statuie, ba chiar ne dorim s-o dea „ăștia” jos și pe cealaltă... Totuși... au căzut câteva tone de piatră de la înălțime considerabilă... dacă s-ar fi aflat cineva prin zonă... E trecut de 21,30...

*

   Pornim spre Pușkin, „ciorile” (așa le zicem noi băieților pierde-timp care populează gărdulețul care mărginește spre Bulevardul Copou campusul fetelor!), cam puține și cam agitate în a conversa, nu par să aibă prea multă treabă cu fetele care se-ntorc singure la cămin... și ele, puține! Parcă-i preocupă ceva pe simpaticii „cuceritori”... Nu le dăm prea mare atenție, dar, pe alee, constatăm că e cam mare agitație: fetele de la Cinci par să fie toate masate în fața căminului! Mulțime, gloată! Mergem la Șase, abia reușim să urcăm cele vreo douăzeci de trepte, destul de late, dar pline de fete și băieții... corespunzători. În fața căminului recunoaștem doi, trei dintre activiștii UASCR, care încearcă să liniștească spiritele și... nu permit intrarea în cămin... Și totuși, una dintre colegele Lucianei e cumva rănită: a căzut pe scări în învălmășeala care a urmat cutremurului. Urc până la etajul unu cu Marki (prietenul Mihaelei!) chiar pe lângă celebra și temuta doamnă lector Frunză, responsabilă cu disciplina în căminul fetelor și care, de-atâtea ori!, ne-a ușuit din holul de la intrare. N-avem timp să ne mirăm. O găsim pe fată în camera binecunoscută... din exterior, bocește și nu-și poate mișca piciorul drept. Ne privim unul pe celălalt: Marki e la vreo cinșpe centimetri în urmă, ca înălțime, dar e bine legat, eu? - cum mă știți!... Dragele noastre ne privesc pline de încredere, chiar celebrul Cerber își pune speranța în noi... Asta e!, facem celebra încrucișare a brațelor, ca pe vremea grădiniței, urcăm fata și pornim ușor, ușor, pe scări, pe alee și, apoi, pe Copou în sus, spre spitalul cel mai apropiat. Frumos alai! Lume multă pe alee, pe stradă, nu mai vorbesc..., mă trece nădușeala, mâinile ne transpiră, fata scâncește - noi cu spor înaintăm. Din când în când, fata se spijină în piciorul sănătos și noi ne tragem sufletul, Luciana și Mihaela ne încurajează, iar lumea ne privește ca pe niște eroi ce suntem. Gata! Am ajuns. Vom afla a doua zi că Danei i-a fost pus piciorul în gips: luxație!

 P.S. Voi reveni!