Nu-i titlu, acesta-i un răspuns la un comentariu la o postare străveche...

PRIMA GENERAŢIE DE PROFIL FILOLOGIE DIN LICEU! Generaţia mea, care-ncerca, alături de R-ul de alături, să arate că pot fi clase bune şi în afara pedagogicului la noi în şcoală! Doar eram Liceu Pedagogic (sau Şcoală Normală??) pe-atunci! Şi eu iubesc în mod deosebit generaţia '97, cum îi spui tu, Anuţă! Pentru mine e generaţia celor două picături leite, doar că... una albă şi alta neagră, a cabanosului din care cineva (oare cine?) promitea că nu va mai mânca niciodată din cauza excesului de... prăjeală, a don'şoarei tiz pe care aceleaşi... pete o necăjeau iar ea mă exaspera cu supărarea ei excesivă, aşteptându-mă plângând la fiecare intrare în clasă, a gemenelor... cu nume de Arhangheli! A Oanei, care lua trei pe o temă făcută, dar... împrumutată Claudiei!... A lui Puşu, a Izei, a Alinei! A Laurei care-ntârzia la prima oră pentru că stătea prea aproape de... şcoală! Aaaa... GATA! că m-apucă excesul de sentiment şi-o dau în sentimentalisme şi-am mai şi uitat-o pe Mihaela...!
Nici nu ştiu ce podoabă să evoc, pentru că toţi, adică fiecare, aveţi câte un locşor clar şi definitiv în inima-mi! A VOASTRĂ!
"Trecut-au anii..."
P.S.: Fii fără grijă, Cristina, nu te-am uitat, dar cum să-nşir aici numele tuturor?!... Mă veţi ierta, dar Facebook-ul nu-i de mine! M-am retras, aici mă simt mai în apele mele! Iar voi, uniţi cum vă ştiu, mă veţi afla, din vorbă-n vorbă, şi-aici! Eu v-aştept cu drag şi dor!

VESTITORII DRAGOSTEI - ecouri de DRAGOBETE

Eu nu fac altceva decât să readun, "pieptănat" (ai mei ştiu ce-nseamnă asta) ce a strâns de pe facebook draga de Ramona! Nu triez, nu fac comentarii..., nici Ramo n-a făcut! Ea a descoperit că există opinii, apoi totul a venit de la sine! Și mai este o chestiune, dragilor pentru care noi am pregătit surpriza (cu și despre iubire!): fără voi și reacția voastră emoționată și emoționantă, nu ne-ar fi ieșit așa de bine! Deci, de-aici, și noi vă mulțumim din suflet!

• “Avem cei mai buni elevi... ce să mai... felicitări pentru tot ce aţi făcut azi! toată stima! bravo!” - Radu, XII R;
• “A fost plin de emoţie şi ne-a adus o stare de melancolie amestecată cu plăcere în inimă” - Iulia, XI F;
• “Mă aşteptam la ceva frumos din partea colegilor mei şi evident că nu m-au dezamăgit. ne-au făcut să ne simţim mult mai bine. Vă mulţumim!” - Alexandra,  XI R;   
  
• “Eu una am fost impresionată. Încă de când au intrat pe uşă mi-au dat lacrimile de emoţie. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată de Dragobete.” - Andreea, IX P;
• “Programult vostru de vineri a fost unul bestial, atât colegilor mei cât și mie ne-a placut ff mult ceea ce ați organizat, profund impresionant:X“ - Elena, XI N; 
• “Felicitări, programul a fost foarte emoţionant şi interesant, o parte din clasă chiar a plâns” - Claudia, XI F;  
• “Momentul a fost unul special, drept urmare s-a lăsat cu o serie de lacrimi în urma melodiilor şi poeziilor frumos interpretate. Fetele s-au emoţionat foarte tare, drept pentru care domnul director a fost bun cu noi şi nu ne-a mai ascultat :))… A fost o adevărată surpriză această vizită, o idee originală şi în premieră, cred, la noi în şcoală. Va mulţumesc pentru momentul oferit!“ - Marina, IX P;
• “Da,a fost foarte fain..., la noi a început să plângă juma' de clasă... a fost foarte frumos şi emoţionant.!” - Raluca Ioana, XI F;
• “Eu nu am fost vineri, dar mi-au zis fetele că a fost genial, deci sunt şi eu de aceeaşi părere:d” - Roxana, XI F;   
• “O combinaţie surprinzătoare de melodii şi versuri interpretate de elevi de vârste diferite, toate aşezate într-un spectacol menit să îţi aducă zâmbetul pe buze şi să îţi facă ziua mai frumoasă!” - Iulia, XI N; 
• “Cred că toţi ar trebui să fim mândri cu aşa elevi minunaţi şi foarte talentaţi! Aţi înveselit ziua tuturor! Felicitări şi multă baftă în continuare :*:*:*:* Suntem mândri de voi :x" - Andreea, XII R;
• “Păi a fost frumos, am rămas plăcut impresionată de programul vostru. Parcă prin acel program ați făcut să se simtă că este Dragobetele” - Raluca, IX N;
• “Mi-a plăcut foarte mult, Ramona. Chiar am rămas plăcut impresionată. Cred că a fost cel mai fain de până acum.“ - Maria,  XI F; 
• “A fost frumos, foarte bună inițiativa…, adică răspândiți dragostea printre puștii care nu știu decât de droguri, țigări și relații de scurtă durată...” - Radu, IX N;
• “A fost ceva la care nu mă așteptam, minunat, ne-a emoționat pe toți până la lacrimi. Vă mulțumim!” - Raluca,  XI F;
• "A fost genială ideea. Am rămas plăcut impresionat!!" - Razvan, XII N;
• “Părere? Nu a fost de ajuns reacția noastră:)) o fost foarte fain. Mi-a plăcut mult, a fost ca o poveste! Foarte reușit!”  - Laura, XI F;
• “Păi a fost foarte frumos, chiar m-ați impresionat, nici nu mă așteptam să vă descurcați așa bine. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost atunci când ați cântat jumătate de cântec, după care v-ați oprit, ați recitat și ați continuat cântecul.” - Cătălina, IX P;
• “Sincer, a fost ceva foarte frumos!!! A fost ceva deosebit, chiar a fost o surpriză și ați fost foarte bine organizați!!! bravo!! :*:*:*:*:*” - Maria, XI R;
• “A fost super tare, cel mai reuşit din câte am văzut!, toată lumea a fost învăluită de sentimente şi s-a lăsat dusă de val!, până şi eu am plâns, dar după ce aţi plecat” - Iulia, IX P;
• “A fost foooarte fain..., nu mă aşteptam să faceţi un aşa program! păcat că locul a fost prea mic, dar a ieşit super” - Ştefania, XI R;
• “Cel mai frumos program pe care l-am văzut vreodată :x Bravooo :x “ - Maria, IX P; 
• “A fost un moment foarte interesant..., foarte bine regizat...  realizat de elevi foarte talentaţi :))” - Silviu, XI R;
• “A fost foarte frumos, şi la cât mai multe activităţi de genul, a ieşit foarte fain, felicitări :*“ - Adelina, XI N;
• “Ţin să vă anunţ că aţi făcut un program excelent... Datorită vouă, mi-am dat seama că Dragobetele merită să le sărbătorim... "Să iubeşti e ceva frumos!"…“ - Anca, XI N;
• “Felicitări şi din partea mea :) aţi fost minunaţi:)” - Cătălina, XII N;

• “Pentru cei care v-aţi plimbat azi prin şcoală cu ocazia sărbătorii de Dragobete, mulţumim! A fost foarte frumos ceea ce aţi făcut ♥” - Mădălina, X R.

   

   

  
  

răspuns unui mail care-mi parveni...

Eu pot să-ţi confirm că apropiaţii (ştii că, pe vremea aceea, eram, să spunem, prieten cu doamna profesor Doina Cristea) erau convinşi că nu se putea ca un băutor foarte "socotit" să fi făcut aşa, dintr-o dată o beţie de pomină... Vezi, în acest sens, şi evocările lui Mircea Micu şi Fănuş Neagu, care, niciunul!, nu-l plasează între adepţii lui Bachus... Nu-i de uitat nici Marele Singuratic, cunoscătorii ştiu de ce! Ţăranul din el nu-i permitea o astfel de... exprimare euforică. Nici prietenii din imediata apropiere, ATUNCI, nu-i de neglijat: cum să ţi-i închipui alături de maestru, ca fiind ei înşişi ALĂTURI, pe Mircea Dinescu şi Dan Claudiu Tănăsescu?... Un adept şi colaborator al lui Eugen Barbu - marele rival - împreună cu un rebel atacat de Săptămâna. Regret şi azi că n-am fost la înmormântare (de teama aglomeraţiei! şi de teamă că directorii n-ar fi aprobat două învoiri!), dar aceeaşi doamnă mi-a spus că, deşi a fost mult şi-aproape de sicriu, n-a văzut chipul de sub capac!, altfel spus, acesta a fost mereu lăsat peste corpul celui plecat...

Apoi, bârfa târgului niciun moment n-a marşat pe ideea "beţivanului" care s-a asfixiat cu propria-i vomă; de când se ştia, din gură-n gură, deci dinainte de vreun comunicat oficial, că a murit Marin Preda, a apărut, aşa, în surdina temătoare a târgului, şi teoria conspiraţiei: ideea asasinării din motive oculte. Şi era unanimă, nu accepta, ca-n folclor, variante!...

Se face vorbire, în textul primit, de Amza Pellea, dar se uită de Al. Oprea sau Pompiliu Marcea (şi mai sunt...), morţi înaintea Monşerului, tot în condiţii ciudate, tot incomozi, dar fără anvergura lui Marin Preda. Cam asta ar fi, draga mea!Cel de-al doilea - declarat înecat, deşi a fost găsit plutind pe apa Herăstrăului fără apă-n plămâni! Asta, la vreo două săptămâni după ce luase poziţie dură împotriva articolului unui bulgar apărut într-o revistă literară sovietică... Doamne, ce îmbârligătură!

Eu, de exemplu, am ştiut de sâmbătă seara, de la nişte prieteni de familie, şi n-am crezut până a doua zi, când am citit în presă... Cum să crezi asemenea grozăvie în clipe care, fie şi-n comunism, reclamă dreptul la linişte, fericire, armonie?! Şi totuşi, Violeta era fermă pe poziţie: era indubitabil!

Luceafărul, şi nu era chiar revista care să-l laude pe Marin Preda, a apărut, nefiresc, cu o zi întârziere!..., dar cu vestea bine prinsă (cât se putea pe vremea aceea...) şi cu reacţii ale personalităţilor literare care-şi exprimau durerea, stupefacţia etc. 

Iar Barbu şi-a scris cuvintele de părere de rău altunde decât în Săptămâna... N-am speculat şi nu speculez..., era hebdomadarul capitalei, greu de modificat de la o zi la alta..., nu a vrut să recunoască în revista care-l proslăvea că e altul care cântă mai bine... Cine să ştie?...                          

Nu! nu pentru că-s admirator necondiţionat al omului şi al operei ţin minte chiar ziua aflării veştii, motivul e, din păcate, mult mai terestru: venea, prima dată la noi, în garsoniera proaspăt repartizată, soacră-mea, fie iertată!, împreună cu Bog, el însuşi prima dată în Bucureşti... Era un eveniment nu? Şi mai ţin minte că eram atât de emoţionat de ştirea aflată în seara anterioară de la Violeta, încât am mers tocmai până în Piaţa Sălăjean, să-mi iau presa obişnuită, adică tocmai revistele invocate mai sus... Asta pentru că, duminica nu era deschis chioşcul din colţ de la Macaralei..., iar mie-mi trebuia musai presa! Şi am luat tot, de la mica Informaţia, pâna la anosta Munca... Există pe undeva, pe-aici, tăieturile, dar cui prodest!... Când ţara-şi plânge clipa..., crede cineva că Ea, sărmana, mai are vreme şi de parastase şi repuneri în discuţie şi reparaţiuni ale unor nedreptăţi ale trecutului?...

P.S. Am aşteptat înfrigurat vreo reacţie la măzgăliturile de pe blogu-mi, dar s-a-ncălzit între timp... şi mi-a trecut!

cu drag,

SS

"De dimineaţă..." (I)

Ţi-i minte anticariatul de pe Lăpuşneanu? Ei, cum (să) nu? La vremea-aceea era singurul din Iaşi..., şi inegalabil, chiar dacă deschiderea Casei Cărţii a-ncercat să-l înghită. Aud că-ar fi reînviat... Din tare foarte varii motive, mai în fiecare zi (lucrătoare) treceam pe-acolo, erau pauze-ntre cursuri, era inconfundabila cafea de La Varice, din Piaţa Unirii, şi mai erau şi altele, mai mici, mai mărunte, pe lângă atracţia pe care locaşul însuşi o exercita... În fond, era cam... o dugheană de câţiva metri pătraţi îi care nu cred că-ncăpeau mai mult de 15-20 de oameni o dată... Înghesuiți!
Pe dreapta era tejgheaua-birou a doamnei care oficia acolo (nu!, nu pot să-i spun vânzătoare, apoi, date fiind vremurile, proprietăreasă cred că nu era..., lucrător comercial sună ca..., iar dânsa - o femeie distinsă, cam de cincizeci de ani - era un adevărat mentor pentru novice...), iar în spatele dânsei, câteva cărţi proaspăt achiziţionate şi care aşteptau să fie puse la raft sau care fuseseră reţinute/comandate de câte cineva. Mai auzeam nume, mai vedeam persoane..., importante, mie-mi spui!... Adevărată enciclopedie într-ale cărţii, doamna, oferea variante editoriale sau... detalii pentru orice titlu şi, aş spune, pentru (mai) fiecare domeniu - şi, slavă Domnului, Iaşii, încă pentru mulţi capitală culturală a ţării şi cel mai mare centru universitar, după Bucureşti, îi solicitau din plin cunoştinţele şi tactul.
Pe partea stângă, se afla o masă-vitrină de vreo trei-patru metri lungime, cu pupitru de sticlă, pe care se aflau expuse noutăţile (!!) zilei şi colecţiile BPT şi Globus, în spatele ei, în formă de L, un dulap cu 7-8 rafturi cu cărţi din cele mai variate domenii. Pe lângă latura mică - spațiul de trecere în lumea cărților, adică între masă și rafturi.
Zona cea mai atrăgătoare, fascinantă chiar, din care însă cumpăram destul de rar din motive de buget, dar şi de preţ (recunosc!) se afla undeva la îmbinarea celor două laturi şi continua pe braţul cel scurt: Revista Fundaţiilor, mai totdeauna câte două-treizeci de numere, Viaţa Românească, mai rar câte-un Sburătorul... Apoi, „vechituri” românești și străine... Nu era o surpriză să afli nu știu ce tratat italienesc de drept, apărut pe la 1700...  Pierdeam destul timp cercetând revistele număr de număr - eram avertizat asupra lor de dascălii mei -  şi-ncercând  să cumpăr pe-alese (după gradul de densitate a personalităților / număr...), iar raritățile românești erau... cam rare, mă refer la beletristică...
În jurul meu, acolo în zona cea mai incomodă din anticariat, l-am aflat ca „tovarăș de coate”, vorba poetului, pe maestrul Emil Brumaru. Un bărbat brunet, bine legat, ușor încruntat, mereu preocupat, căutând asiduu prin diverse tratate în germană, franceză, italiană... Era total (sau părea?) abstras, intra în lumea cărții foiletate și nu mai părea să aibă vreo legătură cu vânzoleala din jur. Scotea, din când în când, ca pentru sine, discrete sunete guturale indescifrabile. Părea nemulțumit, exoticele cărți peste care-și arunca privirile de expert..., nu, nu era ceea ce căuta!... Cred că o întâmplătoare întâlnire a lui Emil Brumaru cu profesorul Dumitru Irimia, faptul că au stat minute bune la o discuție care numai circumstanțială nu părea, m-au atras atenția asupra personajului pe care-l plasam, în mintea-mi, prin zona universitarilor de pe la biologie, medicină... Prea-l interesau tratate, cum ziceam, exotice... Botanică, zoologie a nevertebratelor..., chiar cărți de bucate - băgam de seamă, pentru că, prin preajmă, eu îi vânam pe Eliade, Camil, Sebastian, Rosetti, Lovinescu, prin revistele mele. Erau destule studii necunoscute mie - eram avid... Țineau de partea nevăzută (neretipărită) a literaturii interbelice și chiar mai vechi! Încă nu aveam permis pentru Fondul Secret de la BCU.
Se pare că, dincolo de aparenta reatragere într-o intimitate delimitată de cartea asupra căreia zăbovea, extraordinarul poet îi urmărea, nu cu intenție, din rutină  - cred - pe cei ce vizitau în mod constant așezământul acesta de cultură. Ne căutam complice, din priviri, încă de la intrare, ne salutam discret și ne vedeam de căutările noastre. Până-ntr-o zi, când misteriosul meu tovarăș într-ale cărții altfel, extra-ordinare, ne-obișnuite, mi-a impus aproape vreo câteva cărți din BPT. Cineva-și lichidase, probabil, biblioteca și adusese masiv cărți ale mult-apreciatei colecții... După o privire foarte rapidă, expertă, a extras, cum spuneam, câteva și, cu același aer de om nemulțumit, mi le-a propus spre achiziționare. Erau foarte importante pentru un tânăr în formare. Vorba lui nu aștepta vreo reacție, era cumva didactic-categorică. Intimidat, le-am luat și m-am apucat de... cercetat (hm!, de la vechituri, la bpt-uri destul de noi!). Țin minte că, între altele, erau în două volume, Eseurile lui Alain... Eram mândru de noua mea legătură, fie ea și de... anticariat.
Primul an de facultate era unul al tatonărilor, eram convins că nu toată lumea venise din dorința de a-și împlini o vocație, că erau destule... (viitoare) gospodine și (unu-doi, că de toți eram vreo cinci...) viitori profesorași de țară, eventual, de... baștină, dar Gruie și două-trei fete (or fi fost ciiinci!) mi-au atras atenția - între toți, excentrică, sui generis, Tamara Pintilie!
[Știu că pagina preaplină de litere și lipsită de poze te obosește, dragul și suavul meu lector internaut - ce-mi place vorba asta! - așa că închei această parte a nostalgicei evocări cu tradiționalul S-auzim de bine! ]

Doar nostalgii studenţeşti... - aştept reacţii!



Alături de noi, aproape absolvenţi ai promoţiei '79, profesorii dragi inimilor tinere, oameni de o aleasă cultură şi desăvârşită moralitate, adevăraţi mentori ai sufletelor noastre: Mihai Drăgan, I. Constantinescu, Al. Husar, Dumitru Irimia, Noemi Bomher şi, între fete, ca o mămică..., Antoaneta Macovei. Inimi ale noastre (Luciana, mascată de căciula maestrului Constantinescu, eu - ceva mai la dreapta, ca-ntotdeauna, împreună cu Gruie), dar şi ale colegilor noştri - mulţi prieteni dragi şi peste timp -  de pe-atunci: Gabi, Emilia, Dorina, Elvira Săpunaru şi Carmen o-bui-bui-bui, Denisa, Stănel, Gruie, Vali cea mică, Geta-Georgina, Marcela... de la rusă, Gabi Scurtu, Aurora Postolache, Narcisa, Criiina, uite-o şi pe Doiniţa Baltă!, Ica Tăicuţu, Tamara Pintilie, Marcela Iuga, Violeta, Viorica Antonescu, Gelu... Iertare, tuturor celor omişi! Îi asigur de dragostea noastră!
În spatele uşilor închise, celebra "Sală a paşilor pierduţi", cu inegalabilele picturi murale ale lui Sabin Bălaşa!
Oare eu am trecut de cinci-şase ori prin fastuoasa încăpere?
În patru ani de facultate!
Luciana era, ehei, în lumea bună: delegaţii româneşti şi străine, şedinţe ale Senatului, întâlniri cu rectorul...



Emoţionant: pe spatele fotografiei, întru aducere aminte, Luciana a scris: 29 martie, joi, 1979,
amfiteatrul III/11.
Eu remarc: Gelu, cu proaspăta lui soţie, Stănel, Violeta,
un pic de Marcela, Tamara şi noi, înainte-ne o ghicesc pe Viorica. Oare cine?
Domnul profesor Drăgan să ne fi ţinut cursul festiv??

Cu prieteni ieşeni, tovarăşi de nădejde şi de... circumstanţă, politehnişti, universitari, medicinişti...
Vă rog să reţineţi alura-mi atletică!
August, 1977, Izvorul Mureşului - luna de miere sui generis
Cu o noapte în urmă plouase cu bulbuci, tunete şi fulgere! Adio alune - zicea lumea!
La universalu' din sat (un fel de crâşmă) am găsit Virginia verzi - aşa ceva nu există!! - a dispărut de cel puţin 5-6 ani!...
Şi noaptea - frig ca iarna în căsuţa asta de lemn! Cui îi trebuie două paturi?! Luciana a încercat alunele din arbustul de lângă căsuţa în care eram cazaţi. Erau, într-adevăr, seci.
A doua zi, timp amestecat, se poate observa după ţoalele pe care fiecare a optat să le păstreze asupră-i!



După cursul festiv... Între fete, Dumitru Irimia şi draga de Noemi Bomher,
prima (sau a doua??) noastră îndrumătoare de an!



Doamna Antoaneta Macovei, încadrată de Geta Cătărău şi Ica Tăicuţu, mai la stânga e Gabi Livovschi, în dreapta e şi Noemi Bomher, o mai recunosc pe Eva..., iar în spatele Doamnei Macovei ne aflăm şi noi... trei: eu ajutând-o pe Livia să se vadă şi ei (!!!) în poză.

După vestimentaţie, pare o poză din
anul I... Am aşteptat-o pe-atât de
familiara prispă, la cafea, după ce-am dat în geam cu-o fisă de cinşpe bani...
Oare nu i-a priit cafeaua?
Fetele-astea!...
De reţinut: căminul 3 din Puşkin,
al fetelor de la Litere

 

 ................................................................................................................................................................

*

Stimate Antonios (Antoine),  
Susținerea cursului festiv i-a revenit domnului profesor Ciopraga, din cîte îmi amintesc. Mă surprinde (sau nu ar trebui ?!) că îți mai amintești numele colegilor, după atît timp petrecut la mare distanță ... Eu i-am uitat pe mulți, evident figurile mi le amintesc, dar cu numele am o problemă ... Mă bucur că sînt dintre cei de care îți amintești, chiar dacă mi-ai criticat foarte dur o lucrare la un seminar de lingvistică, era ceva cu opera eminesciană, dar nu ai propus altă variantă, pur și simplu ai vrut să mă desființezi ... sau poate meritam ?! Mi-am amintit, dînd întîmplător peste blogul tău. Mă surprinde oarecum și faptul că te-ai stabilit la Brașov, tu fiind brăilean, din cîte știu. Văd că ești un profesor dedicat, ceea ce eu nu am reușit să rămîn, probabil din cauza unei doze de nonconformism, care totuși mă caracterizează, deși nu s-ar spune, la prima vedere ... În orice caz, mă bucur că ești printre supraviețuitorii de la Filologie Iași. Se pare că îți faci profesia cu multă pasiune. Aici la Iași, George Bădărău este mare scriitor; și-a pus la vedere pe un site/blog chiar și legitimația de membru al USR. Nu știu dacă îți mai amintești, la licență a fost respins de Prof. Mihai Dragan, pe motiv de plagiat. Eram în sală, a fost înaintea mea la prezentarea lucrării și a fost un caz unic ... în acele timpuri. Eu nu am adoptat scrisul cu î din a, considerind că nu este justificat în orice cuvînt (la cele care provin din alte limbi decît latina, sau chiar la cele latinești, dar care nu au litera a în cuvîntul original). Să știi că "sala pasilor pierduti" este la locul ei, mai are si ceva noutati, fata de "epoca de aur". Probabil stii ca Victor T. Rusu este la Suceava, face revista "Jupanu" și chiar fotografii artistice. Eugen Munteanu, colegul mai mare, este profesor la Filo, Ioan Holban era pe la teatru, într-un timp; Paul Iruc a murit prin august 2010, dupa ce și-a dat doctoratul și a publicat o carte, fiind profesor la Constanța. Sarmiza Plăvănescu este prof. la Col. "M. Sadoveanu", Gabi Scurtu lucrează la Polirom. În rest, nu prea mai știu despre ceilalți, dar, repet, mă bucur că mai ai amintiri și fotografii. Am și eu cîteva poze, dar pe cea mare, cu toata seria pe scările universității - asta îmi lipsește. Să o menții pe blog, să mai vedem cum eram noi pe atunci, tineri și disciplinați. Poate faci o plimbare la Iași, cu elevii, o excursie de studii. Îți doresc succes, magistre și sănătate, să se bucure elevii de lecțiile tale ! (pentru conformitate, Elvira Mariana Săpunaru)

*

Dragă Elvira,
Sînt fericit că nada aruncată n-a fost în zadar… Nu știu să-ți spun dacă sunt un profesor dedicat, mai degrabă atipic, un pasionat de literatură care, vrînd, nevrînd, își câștigă existența făcînd pe profesorul prin Brașov, după ce vreo patru ani a stat prin București – alte amintiri plăcute – prin preajma lui Valeriu Cristea și, meteoric, a lui Sorin Titel, Mircea Dinescu, Gabi Adameșteanu… dar asta-i altă poveste!... Repet, patru ani am stat în Bucureşti, Livia şi băiatul nostru fiind în Braşov! Numai blocarea posturilor tipică acelor vremuri şi teama de a trăi dintr-un singur salariu au făcut ca doamna mea şi fosta noastră colegă să nu mă urmeze în oraşul acela. Buletine de Bucureşti aveam amîndoi, conform nefericitelor legi de pe acele timpuri. Noroc cu restrângerea masivă de personal cauzată de ieşirea din circuitul şcolar al "decreţeilor"! Dar reîntregirea familiei n-a fost în sensul dorit de noi... 
Paradoxal, aici am nimerit într-un minunat cerc de profesori asemeni mie (adică altceva decît slujbaşi dedicaţi), de care, probabil, ai auzit: George Crăciun, Al. Muşina, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, eiusdem farinae... Şi viaţa mea a mers (merge) alături de acest grup, fără ca "dedicarea" să fie vreodată în prim plan (nici n-ar avea de unde...). Îmi place să cred că şi blogul reflectă acest lucru! Scriu şi-acum prin Astra, public prin diverse cărţi dedicate pregătirii elevilor (acele deloc plăcute şi la fel de "apreciate"... manuale de pregătire pentru bacalaureat), dar o fac (mai) rar şi numai dacă-mi surâde subiectul... şi n-am restricţii tipografice.
Nu-s tocmai depărtat de Iași, de vreme ce acum cîțiva ani buni am susținut toate examenele de doctorat (mai puțin lucrarea…) la Prof. Petru Ursache – am renunțat după ce Emil Iordache, cu care eram foarte bun prieten, s-a prăpădit. Pur și simple n-am mai putut să dau ochii cu Olea după tragedie… Şi am părăsit toată lucrarea, fără ca măcar să am puterea de a-mi cere scuze profesorului... Așa, într-un decembrie ostil, l-am revăzut și pe marele nostru… poet.  Dar şi pe Doamna Sorohan, pe Domnul Constantinescu (chiar a fost membru într-una din comisiile mele de doctorat - încă un şoc a fost şi plecarea inopinată a Domniei Sale), pe Domnul Irimia, pe Domnul Maniu...
Cât despre colegi, ştiu doar de Ica (Valeria) Tăicuţu că e profesoară la Rîmnicu Sărat, că publică în Oglinda din Focşani şi că e doctor de... Iaşi. De Eugen, evident, ştiam. De Paul îmi pare sincer rău, aşa cum îmi pare rău de toţi aceia plecaţi prea devreme dintre noi - aşa cum am auzit că s-ar fi întâmplat cu Gelu Ioniţă şi Dobriţă din anul următor. Am fost prieteni în facultate şi-n afara ei, am trăit vremuri minunate şi ireversibile. Dată fiind legislaţia, Livia e tânără pensionară!...
Cît despre seminarul cu pricina, chiar nu-mi amintesc... Sigur că ar fi condamnabil dacă am "demolat", fără să ofer alternativă. dar cum nu-mi amintesc evenimentul..., mea culpa!

Găsesc undeva... (şi fără poze)

un carnet de-acum câţiva ani... (ce-o fi'nsemnând câţiva?...), ce e scris avea o logică, dar timpul şi transcrierea (a câta oare? - oare am scris!!) au pierdut-o... şi, totuşi, nu renunţ nici electronic la aceste exerciţii.
1. Strada Văcăreşti arată şi astăzi ca la începutul secolului (indice temporal f. important - are ceva vechime, redactarea!). Nimic nu s-a schimbat. Arţarii groşi, pe care-i pot cuprinde doar doi-trei oameni, cu trunchiuri  decojite pe alocuri - alternând auriul cu alburiul, îşi întind, primăvara, ramurile încărcate cu flori peste casele vechi, construite cândva de prosperi negustori greci. Din pricina asta, ceea ce atrage atenţia străinului, rătăcit prima oară pe această orgolioasă stradă, centrală, totuşi, este penumbra care domneşte tot timpul zilei, indiferent dacă soarele străluceşte sau norii apasă deasupra oraşului. Apoi, răcoarea plăcută! - strada apare drept oaza sfidătoare a oraşului - când asfaltul se topeşte pe Bulevardul Carol sau când crivăţul goneşte-n galop nebun prin toată reţeaua de străzi şi bulevarde, strada Văcăreşti nu e victima anotimpului, a timpului de peste an. E în afară!
Aşa o văd, liniştită - excepţie, zarva câtorva copii, între care şi Iorgu -, atât vara, cât şi iarna, strada pare că dormitează ca grecul bătrân aşezat în faţa casei din partea dreaptă a intersecţiei cu Regala, învârtind în neştire impresionantele mătănii de chihlimbar galben-portocaliu. Cu nişte nădragi negri, cu o cămaşă în carouri albastru cu negru şi o vestă tot neagră, bătrânul trece absent şi inexorabil, dintr-o mână într-alta, boabele mari, strălucinde chiar şi-n clar-obscur. Iarna adaugă veşmintelor cotidiene un palton ponosit şi scoate de la naftalină căciula mică de astrahan, semănând a comanac. Visează la patrida şi se visează căpitan... Cînd şi când, aruncă vreun iasu amical, afectuos, circumstanţial către trecători... Din când în când îi vin în preajmă, cu scăunele scunde, aduse subţioară, alţi doi, trei bătrâni stafidiţi şi, tainic, sfătuiesc...
Fără a fi prea luxoase, casele îţi atrag atenţia prin multitudinea stilurilor arhitectonice, unele amintesc, prin austeritate, de locuinţele burgurilor, cu pereţi simpli, cenuşii, fără înflorituri de stuc, cu garduri înalte şi cu porţi grele, toate - gardurile şi porţile - din bare de fier răsucit, altele - înzorzonate cu tot felul de figurine (statuete - e prea mult spus!) din ipsos, cu colţurile închipuind coloane greceşti, cu capiteluri înflorate, cu balcoane asemenea unor coşuleţe de flori din fier forjat, rotunde, ovale, pătrăţoase... Simulacrele de coloane sunt unite în partea superioară cu fresce în basorelief de cel mai comun prost gust (îngeraşi şi cupidoni, cornuri ale abundenţei şi odalisce lascive), lucrate de mântuială (las' că merge şi-aşa!) pentru proprietari ambiţioşi, visând să concureze casele impozante, -ntr-adevăr, ale celor de pe bulevardul Cuza. Ferestre înalte, ferestre ca de castel, ferestre ovale - dar toate având ghivece cu muşcate-nflorite! Văcăreşi - la un capăt, Regala, la celălalt Grădina Mare... 
2. Ciudat, e prima dată când, fără să-şi dea seama de procesualitatea fenomenului, a simţit subit şi cert că El nu-l scapă din vedere, că îl păzeşte în orice clipă.
S-a întâmplat atât de repede, atât de clar, atât de..., şi totuşi... Cine era cel cu faţa atât de tânără, dar atât de îmbătrânită, de roşie, de consumată, cel care l-a bătut prieteneşte, a-nţelegere, cu mâna pe umăr şi i-a râs, complice, deşucheat, în nas, cu gura până la urechi, amintindu-i că, odată, de pe-aici îşi porneau orgiile nebuneşti Dionysos şi Pan şi ceata lor de satiri?
**************************************************************************
A trecut destul timp de-atunci...
Se gândeşte dacă n-ar trebui să-i fie ruşine pentru cele două sau trei săptămâni... Nu regretă. A fost un joc frumos - zice el -, o poveste veche, veche de tot, de când e lumea lume, cu duhuri bune şi rele, cu fiori reci şi mulţumiri aprinse, cu rugăciuni şi blesteme.
Totul pare să se fi isprăvit. Participanţii s-au plictisit, doar doi dintre ei îşi închipuie că n-a fost o glumă, că nu se spală cu una, cu două roua-nsângerată de pe frunzele de tei.
El este unul dintre cei doi, şi tot el este amândoi. Bătrâneşte, unu e unu, unu e amândoi - se pune întrebarea: cine este celălalt? El şi Ei îşi continuă jocul tăcut, fără ostentaţie. Gălăgia s-a stins. Acum se joacă pe viaţi sau pe moarte. Nu se fac pariuri, cîştigătorul este cunoscut... Competiţia, iluzia contează..., câştigătorul este cunoscut..., mai persistă o singură-ntrebare: Când va câştiga? Întrebare retorică şi răspuns inclus: Celălalt! Am ghicit?!
3. Atât voiam:
să strig că te-am găsit...
şi,
când braţele au prins a fremăta
de bucurie,
doar mugurii păstrau vreo câteva
fire de rouă.
Am început să caut,
dar cele cinci sfere-azurii erau goale:
tu dispăruseşi -
erai undeva, la rădăcină...
şi mugurii creşteau noi ramuri.
4. Lo.........................................................................................................................................
La patru mă opresc şi mă-nfior, şi azi!!? Aştept o zi când, poate, voi afla dispoziţia de a clămpăni acilea ce-am scris aiurea şi cândva şi-n continuarea celor de mai sus. Pân-atunci, s-auzim numai de bine! Fii vesel, virtualule! Viaţa-i frumoasă, ţi-o zic eu!

Stai liniștit...

... e ultima vorbă care mă enervează cumplit de-o bună bucată de vreme-ncoace! De ce?

• Pentru că nu mă simt deloc ne-liniștit atunci când sunt contrariat, mirat, dezamăgit, contrazis, trădat, aprobat etc. (sânt ca marea, 'n acalmia-nșelătoare dinaintea...);
• pentru că vorba asta „valută forte” (merge oriunde, fără bătaie de cap...) mi-este adresată de toată populația scumpei noastre patrii, de la țânc la moșneag, de la nătărău la supradotat;
• pentru că-mi dă senzația neplăcută că sunt... asistat, fără ca eu s-o fi cerut;
• pentru că nu-mi face nicio plăcere să par neajutorat atunci când sunt îndârjit, mirat, contrariat și... vezi mai sus!;
• pentru că nu-mi stă în fire să stau (locului, liniștit, cuminte, în banca mea...), mișcarea, adică agitația, frământarea cu sau fără motiv, îmi stă în fire...;
• pentru că tu, și tu, și tu nu m-ați mai recunoaște!;
• pentru că nu accept prea des să dau curs imperativelor indiferent de tonul pe care-mi sunt adresate;
• pentru că, dacă stau liniștit, îmi contrazic propriul modus vivendi, devin, așadar, neliniștit pen'că nu mă mai simt acasă în trupul și firea mea!;
• pentru că-s un tip cu reacții spontane, sincere, neregizate - dacă stau liniștit înseamnă că nimic din ce se petrece în jur nu mă interesează;
• pentru că, din câte se pare și din câte se spune, voi sta liniștit mult și foarte bine după ce m-oi duce „la loc cu verdeață”;
• îs neliniștit?, înseamnă că trăiesc, particip, mă implic, iubesc, urăsc, lupt, răcnesc!;
• pentru că, de-o vreme, mi se impune perfid, subtil și, bag samă, eficient, să stau liniștit, adică să nu deranjez, incomodez, supăr pe cei din preajmă;
• pentru că nu pot;
• pentru că-mi contrazic chiar firea dată, nu făcută, educată, dresată, manipulată; 
• pentru c'așa vreau eu! - ei, drăcie!! 
• S-auzim de bine! Și cum să stau liniștit când amărâta de bulină se pune și aici unde n-o doresc! S-auzim de bine! (heeeee! he, he! - fără bulină - dar șmecherește! - acu', preț de o câtime de secundă, stau liniștit) Mi-ești dragă - cum să stau liniștit?!

Minunat, de neuitat recensământ hibernal...

De la balcon, Scheiul nu pare inaccesibil...

Aşa este! De la Revoluţie n-am mai făcut recensământ pentru şcoală... Probabil se considera că era normal ca oamenii să-şi înscrie copiii la şcoala de lângă casă, sau ca, alţii, să-i poarte cu maşinile, autobuzele, bunicii /bunicile la şcolile de fiţe (elitiste, bilingve, de artă etc. şcl). Probabil că era normal ca anul ăsta să avem la fix elevi de N clase, anul trecut să fi avut N plus 5, iar la anul - N minus 7, şi numărul claselor să fi rămas acelaşi! Acum, în democraţie, când societatea românească se debarasează, dezbară şi altele, tot cu bară..., când binefacerile societăţii actuale-şi revarsă fructele (mâniei!) asupra plaiurilor (cu boi), e o problemă de marketing, de mişcare a cadrelor didactice: mai tăiem o clasă, mai lipim 2-3-4 etc. şcoli şi formăm una nouă, cu 2-3-4 corpuri de clădiri care-s..., ştiţi voi care. Mai sunt şi corpuri de clădiri interesante pentru Putere, ce dacă au fost dintotdeauna şcoli? De mâine le eficientizăm! Mutăm un sediu de partid, un ONG ceva, vedem noi! Gata! că-mi piere kieful cel bun şi nu de-asta m-am aşezat la lucru...

Zona neștiută a străzii noastre...

Cun continuă strada asta? Încotro, soro?

Ieri am fost pe frumoasele meleaguri ale dragului nostru cartier! Şi mândru mi-s! Nefiind scheian, credeam că aste două, trei străzi principale, gen: Ilie Birt, Pe Tocile, Democraţiei, Prundului şi, cu îngăduinţă, încă vreo câteva organizează, cu străduţele adiacente, întregul cartier! Aş! Adevăratul Schei ţi se dezvăluie abia după ce treci de prima şi de-a doua ulicioară..., cum unde treci? - spre deal, vere, că munte-i cam mult să-i spui... De exemplu, strada şcolii urcă civilizat până ceva mai sus de biserica Sfântul Nicolae, se desface apoi într-un soi de piaţetă în care ai o problemă în a pricepe cărei străduţe îi aparţin casele de pe margine..., numerele fiind absolut dez-ordonate, pledând pentru liberul arbitru în a le distribui tu, disperat recenzent conştiincios, uneia sau alteia dintre căile deschise spre deal. Oarecine dintre noi, ceva mai blondă, se amuză, cinică și crispată! O copilă de doi, trei ani se joacă foarte preocupată cu blănița de la haina recenzentei cu pricina, altiminteri, foarte amabilă cu bunicuța copilei...  Undeva, drept înainte, se deschide o scară cu 20-30 de trepte care urcă spre Tâmpa şi pe marginea (din stânga) căreia sunt aşezate, terasat, frumuşel nişte case... Mă uit spre ea cu groaza viitorului alpinist de ocazie, iar Ela (un feminin agreabil, pentru a păstra anonimatul prietenei, colegei și tovarășei mele de suferință recenzentă...!) nu pare nici ea mai încântată de ideea escaladei... Un riveran binevoitor ne scoate din ceaţă: nu aparţine străzii bisericii scara cu casele ei aşezate în terase... Ufff!

Ce frumos, parcă ești în Barbizonul impresioniștilor...

Ger şi case cu proprietari plecaţi prin tot oraşul spre a-şi câştiga existenţa... Ici-colo câte un bătrân, cîte o bunică plimbând nepoţel/nepoţică ne oferă informaţii. Zonă îmbătrânită! - toată lumea cunoaşte pe toată lumea! Copii puţini şi unde sunt nu răspunde nimeni: vom reveni! Două străzi am dat gata în această simpatică zi de vineri, sâmbătă e olimpiadă la matematică, duminică-i... duminică..., ne-ntoarcem luni! Oricum, am aflat trei-patru ţânci sub şapte ani (cei interesanţi pentru noi!) şi nu prea mai sunt decât vreo alţi patru, localizaţi deja, dar neaflaţi la domiciliu. Cel mai scheian dintre noi - adică Ela - ne va face o surpriză şi, sâmbătă, printre focurile olimpiadei, mai rezolvă vreo două străduţe. Încă vreo câţiva copilaşi şcolarizabili... Rămâne Piatra Mare. Informaţiile primite pe cale oficială spun că-i o stradă destul de lungă, respectabilă deci, care pleacă din Prund, de pe lângă casa şi acareturile dragei de Iza, eleva mea de-acum vreo... peste zece ani!
Luni a nins un pic, suficient cât să ne convingă să lăsăm pe marți cea de-a doua aventură scheiană... Dar a venit și marțea cu pricina, cu o zăpadă considerabilă depusă în tot locul! Asta e! Cine ne-a pus să amânăm? E evident mai rău decât ieri..., dar ce-și face omul... He-heee! Pornim cu entuziasm spre Piața Unirii, oprim la „Butoi”, cum îi spun eu cârciumei binecunoscute în trecute vremi... Din motive lesne de priceput o opresc pe Ela de la tentativa de a intra, curajoasă, în tavernă! Ideea e să aflu cum e cu puștimea de pe Piatra Mare de la mama Izei, locuitoare cu stadii vechi a zonei. Patroana nu e, în schimb, e un fum de țigarăăăă, și o duhoareee..., numai bune pentru plămânii sensibilizați ai unui        proaspăt lăsat de fumat! Nu-i de stat, frate! Afară! Ce-o vrea Domnul, că doar... La drum! Avem niște repere topografice (numerele unor case cu posibili viitori școlărei). Strada e fooooarte ușor de aflat, chiar pornește aproape de piață! Avem deja o problemă: numerele din stânga evoluează ceva mai încet decât cele din dreapta, dar nu ne îngrijorăm din atâta lucru! Ela e o tipă nemaipomenită, pragmatică, hotărâtă, înverșunată! Ce mai?! Mă mobilizează și pe mine, cel comod, leneș, balcanic, sceptic... Heeei! dar ce se-ntâmplă? numerele din stânga, cele fără soț, pornesc pe-o stradă (din stânga!...), iar numerele cu soț - pe o alta, împreună cu alte numere fără soț!... Ne privim uluiți! Tot Ela, profă de mate, ce vrei!, găsește o explicație: probabil fac o buclă și se-ntâlnesc undeva-n deal... Așa o fi, draga mea!... Încă găsim puterea să glumim! De ce nu?, viața-i frumoasă, gerul s-a-nmuiat, gospodarii și-au dat zăpada din fața porților, așa că înaintăm convenabil...  Sâcâitor e doar faptul că geanta mea, proaspăt repusă în funcțiune, are întruna tendința de a-și desprinde banda de umăr dintr-una din toarte, așa că tot o reașez, până când, plictisit, hotărăsc s-o port de mâner!

Toate drumurile duc... oareunde!

După ce, în loc să aflăm ceva despre pruncii din zonă, dăm informații despre cum se ocupă... posturile pentru clasele zero (!?) unei posibile candidate la rangul de colegă de-a noastră (n-o cunosc, deși spune c-a terminat Pedagogicul...), trebuie să ne hotărâm: dreapta sau stânga? Maturi în gândire și în luarea unor decizii importante, hotărâm că dreapta e opțiunea noastră! Mergem binișor și fără folos prea vizibil pe tabele: undeva, o bunicuță miloasă ne introduce în holul casei, spre a nota datele nepotului, iar eu îi dau Elei, la nimereală, pixul cu pastă roșie, spre îngrijorarea bunicii vigilente! Autoritară și binevoitoare, Ela îi explică... influența factorului „întâmplare”, prezent în situații... înghețate! Sonerii bine ascunse, porți inabordabile, informații neconfirmate, frig care, perfid, se insinuează! Geantă care mă obligă fie la înghețarea mâinii, fie la lungi pauze de reașezare a buclucașei toarte... Ela tot optimistă! Numerele fără soț au luat-o razna rău de tot: sunt cu vreo patruzeci peste cele cu soț... Știu de la Ela: totul are o explicație logică, trebuie numai s-o aflăm... De la un geam de la balcon, o mămică ne confirmă mândră că este posesoarea unu băiețel de vreo trei ani și jumătate, hotărâm să-l trecem pe tabel - e un mod de a ne demonstra buna intenție, faptul că am fost pe teren... Apare la geamul de la parter al casei și scrie pe pervaz..., eu mă întrețin cu puștiul vesel și comunicativ. Ela o lămurește pe mămica posesoare a unei voci teribil de acute (ne-o fi considerând surzi?, sau...). Ce-o lămurește - n-are importanță, facem conversație!

E frumos! De privit! Da!

Avem parte de surprize uluitoare: un număr are patru variante, însoțite de A, B, C, D... și noi, cu informația că aici s-ar afla un copil... La nicio literă a numărului... nu răspunde cineva! Altunde, dispar ca prin minune, din șir, trei patru numere..., tot Ela: or fi pe latura cealaltă, cea părăsită pentru final! O fi!! Hait! Într-un loc unde strada urcă pieptiș, pe o terasă pe care, se pare, sunt două, trei case (nu de pe strada noastră!), apar vreo trei câini de diverse dimensiuni și cu felurite atitudini față de intruși. Ela nu suportă câinii, eu o liniștesc: nu mă tem de ei, iar ei mă acceptă! Mă crede fata!... În mintea-mi însă: dacă boxerul ăla se apropie... Și culmea, prin locuri numai de ei știute, exact prezumtiva fiară, însoțită de un maidanez pe măsură apare în preajma noastră. Hait! Trebuie să fiu curajos!, îmi păstrez sângele rece, o iau de braț, protector, pe Ela, și vorbesc calm cu cei doi de-ai locului, care sunt mai degrabă curioși decât puși pe harță. Mi-a cam înghețat mâna pe toarta genții, iar urechile mi-au înghețat binișor: rezolvabil - fesul din ghiozdan! Dulăii ne-au părăsit..., dar și norocul: după o curbă ne-așteaptă o fundătură și o coastă grozavă! Ela mi-arată, deasupra acesteia, propria casă, nu știu cât mă-ncântă și cât mă înspăimântă gândul că ar fi o posibilă casă recenzabilă... Nimic, ne întoarcem pe un alt drumeag - vorbă să fie! -, e tot o „stradă” de-a noastră! Ușor de parcurs: parte cu ajutorul treptelor și a balustradei de fier înghețat, parte ca pe derdeluș! Ela se distrează copios! Greu își poate pierde fata asta buna dispoziție! O casă cu un posibil recenzat contrazice legile... bunului simț: poarta e la stradă, iar casa, într-o văgăună, cu vreo zece metri mai jos! Sonerie - ioc! Dacă batem, cine să ne-audă?!

Nehotărâre... Piatra Mare de dreapta sau de stânga?...

Și-n acest frumos peisagiu, un dulău flocos, prietenos și discret vine să ne-nsoțească, spre disperarea Elei, speriată de aspectul destul de fioros al dulăului și de insistența lui de a sta în imediata nostră apropiere. Mai mult, spre hazul meu, îndrăznește chiar s-o lingă prietenește pe mână. Ela nu apreciază și se șterge întruna, dar întruna!, cu zăpada genuină... Eu râd cam... înghețat! Ela-mi povestește ceva legat de casa de care, normal, e foarte mândră, sigur că și din cauza greutăților care s-au cerut înfruntate și depășite... Și-au dorit-o foarte mult! Peripeții firești și nefirești! - frumoase toate, când sunt depășite! Eeeei! și cu entuziasmul grav afectat de realități și de condițiile meteo, ajungem la prima intersecție. Noroc că numere nu-s decât pe stânga! Lume, lume - zic - asta-i singura stradă numai cu numere fără soț!, și pe stânga și pe dreapta! da, și pe dreapta, că au intrări pe strada ailaltă, care-i tot asta...! Sus de tot - un gard mărunt, o barieră impozantă și două trei avertismente: accesul strict interzis, PROPRIETATE PRIVATĂ!, un drumeag idilic hibernal urcă spre munte, străjuit de copaci plini de promoroacă... Nici nu vrem să accesăm asemenea locuri prietenoase...
Și uite-așa, ne întoarcem „pe la cășile cui ne are” cu sentimentul plăcut și liniștitor al datoriei împlinite, iar foamea și înghețatul ne sunt „câștig, pe deasupra!”
S-auzim numai de bine!

La o fotografie...

Scormonind, am găsit chipul ăsta... amuzant şi generator de nostalgii!... Era vânt pe Republicii, şi eu, numai eu, din toată gaşca, doar cu o ţoală subţire de in! Era deja cam târziu pentru depunerea actelor pentru paşaport, şi eu (nu doar eu...) nu făcusem nici măcar poze... Era grabă mare, dacă nu, riscam ratarea frumosului schimb de experienţă cu profesorii dintr-o ţară care ne privea cu simpatie, încă...
Ce echipă, dom'le! ce echipă! Şi-o spun alţii, nu eu, nu cei care făceau parte din ea! Şi-am părăsit în haită Prefectura (etajul doi, pe colţul dinspre teatru, - nu parteru' de pomină pentru Uca şi Giculeţ!), să facem poze la minut, Dan era cel ce ne grăbea..., pe bună dreptate: timpul nu prea avea răbdare cu nişte năbădăioşi indisciplinaţi ca noi, iar el era mijlocitorul!... Ioc cravată! Cred că-i a lui Laurenţiu - asta de la gâtul meu!... Întâmplător cămaşa se preta la... Trecuse vremea disciplinei de fier, a uniformelor, eram liberi şi buni, eram încă "generaţia-n adidaşi şi blugi"! Nu ne constrângea nimeni (şi lucram până după miezul nopţii, dacă trebuia - dar şi..., tot aşa!, nu ne-ncurcam cu jumătăţi de măsură! ), dar nici nu constrângeam pe nimeni! Jos hârţogăria inutilă! Democratic, colegii de specialitate ne aleseseră, nu ne doriserăm funcţii! Eram chiar emanaţi... Aşa o fi fost?? Sau oare inventez? - Ei, fiule, din fericire pentru atunci şi din păcate pentru acum, tu poţi depune mărturie! Chiar, ţi-aminteşti aventura întoarcerii pe jos de la Timişu de sus, în prag de seară. Noi doi şi. (hai să-i spunem nenea) M.M.!? Tamina... - Şi după mai multe opriri, în căutarea celei mai bune cabine..., ne-am făcut fotografiile cu pricina! Pentru scriptor, asta a ieşit! S-a recunosut, deşi parcă-i cam... închis la culoare, privirea cam... lunecoasă, dar încrezătoare, chica - în dezordine... Dar ce inimă! Dar ce suflet! Se putea altfel, lângă Tolea, Viorel, Mişu sau Ţucăneţ? Sigur, pe Giculeț l-am omis din pricina dimensiunilor sale... neglijabile! Cine să-l bage în seamă?... Ce oameni, ce inimi, ce suflete!!! Şi te-ai dus, dulce minune...!
Danemarca, aşteaptă-ne - ziceam! Sosim! Şi ne-a aşteptat şi ne-a primit cu inima deschisă, prieteneşte, nu deveniserăm (noi, românii) paria Europei... Eram, noi, tot românii, copiii pierduţi pentru vreo patruzeci de ani şi reveniţi acasă!...
Şi-atât! Restul nu se lasă prins în cuvinte!
Şi-o amprentă, ca o mărturisitoare lacrimă, a ţinut să rămână definitiv pe poza încă umedă... Sau ca o ironie a celui de-atunci către cel de-acu... N-aş pune o fotografie de azi lângă ea - şi nu din cauza vârstei...
Stilistic vorbind, atrag atenţia discontinuităţile, salturile afective, mărcile (hm!) prea căutate ale autenticităţii trăirii... - să fim serioşi dom'le! Cine se ţine de prostii!??
Încolo, s-auzim numai, da' numai, de bine!

Eu nu!, nu!, nu!, nu!

Vine-o vreme când vrei să mergi şi n-ai papuci,      Uite vezi? Aşa s-a-ntâmplat şi-n ziua aceea
vine-o vreme când n-ai pe unde să te duci               frumoasă ca iubirea adolescentină, când în jur 
şi, de te-ai duce, tot n-apuci                                     mi se părea că plouă soare/ că-a dat iarbă pe
să vezi în plop cuibul de cuci...                                răzoare, dar n-a fost să fie-aşa, timpul nu ne
şi mai vine încă-o vreme când papucii-s de prisos,   mai îngăduia bâlbele, sufletul mergea în cârjele
vine vreme-aceea dulce a şosetelor pe dos,               noduroase, validate de tomografele albastre
a iubirilor suave: pielea ta de abanos                        ale suspiciunii celorlalţi, iar tu, iubito, erai,
şi-a trădărilor cu dulce, dulce amiros...                     horribile dictu, mahmură ca după cheful vieţii.
vine vremea colbului lăsat neşters,                           Atunci am simţit că cineva, dinăuntru sau
vine vremea amintirilor găsite-n mers,                     dinafară, a trădat definitiv şi iremediabil.
vine vremea mersului întors, pervers.                      Căruţa-şi pierduse chiar raţiunea de a fi... Roţi,
Și uite-aşa din vreme-n vreme,                                cai, hamuri, căruţaşi - totul era vraişte definitiv
până când şi vremea geme,                                      desperecheată. Da, iubito, există şi o vraişte     
dară tu n-ai a te teme                                               în care jumătăţile se caută orbeşte şi, din când
Păi nu ştii? De aia-i vreme:                                     în... gând se mai şi găsesc! Da' nu e cazul! 
să te duci spre anateme,                                          De-aici încolo-ncoace haosul sssse reorganizează!
să ţi le asumi uşooor,                                              Am zis! Revin la albastrul oţel din suflet şi-i fac
că-a venit vremea să mor!                                      indecenţi puchiţei roz bombon...
Te rog, toacă linişor,                                              O, Doamne! am înţeles că trupul ofileşte, dar
să nu sperii vreun dor                                            sufletul de ce-şi pierde aplombul în zbor? Vezi,

călător                                                                    iubire, trupul nu se (pe sine), dar sufletul sieşi

prin preajma mea,                                                 (îşi) elanul... Şi asta mă doare: eternul oboseşte,
dulcea mea, cântarea mea                                      ca şi efemerul! Nu-i drept! Nu era destulă plată,
răguşită,                                                                  pentru cele păcate cu voie şi fără de voie, acest
plictisită                                                                 trup bicisnic? SOS! SOS! SOS! SOS! SOS!
de papuci, şosete, cuci!                                         SOS! SOS! SOS! SOS! SOS! SOS! SOS! Mereu, dar mereu, pentru mine doisprezece e format din cinci plus şapte! De ce aşa şi nu altfel?!  D'aia nu-mi merge! (n.b.: bine rău, cine ştie?) 
                                                      

Sunt norii negri negri, iubito, dar zăresc speranţă...

... îţi spun eu, îţi spun, mai este speranţă de soare!

Nu!, nu!, nu! - speranţa se duce şi ea!