1+1=? (degringoladă matematică)

A fost odată..., mereu a fost odată şi totdeauna de n-ar fi, nu s-ar povesti...
A fost acum, aici, aşa un om despre care nimeni n-a ştiut nimic, pentru că n-avea de ce (nimeni n-avea de ce să ştie ceva despre el - vreau să spun!) A ars ca o amărâtă lumânare anonimă şi a murit când a fost să moară. Era, parcă, zălud, nu ştia ce este bine şi ce nu-i bine, nu ştia ce să facă şi de ce şi, mai ales, nu ştia cine e şi, dacă este, cine este... Lumea, adică mulţimea lângă (în, întru...) care trăia, îl trata diferenţiat: cu bunăvoinţă, indiferenţă, dragoste sau batjocură. Nu ştia nici ea dacă-i bine să-i vorbească unui om care-i întindea mâna şi nici când are cineva nevoie de ajutorul său.

Toate drumurile duc...!

Crima cea mare s-a săvârşit atunci cănd acest dezaxat a fost numit păstor, şi nu păstor oarecare, ci păstor de suflete tinere, încă nevinovate.Problemă de compatibilite între in şi off...
Se purta bine cu sufleţelele, taman aici era răul! Îşi făcea întruna procese de conştiinţă. Nu era ţeapăn, nu devenise o maşină care ştanţează suflete-tip... Vă daţi seama ce nenorocire în/de toate părţile! Cum să-nveţe de bine cineva care nu ştie nici măcar despre sine dacă e bun, care nu ştie când face Bine şi când nu?
Îi suna în memorie o proorocire care-i picase în minte inexplicabil în vremuri în care el însuşi era puşti: „Voi muri în jur de 35 de ani...” - de ce? - nu-şi bătuse capul cu asta, sau nu şi-o explicase cât de câtuşi... satisfăcător (parcă-l satisface oarece pe zăpăcitul ăsta încrezut şi prost?!), aşa că a mers mai departe (cu menitul) şi, cu multă pompă, a mai adăugat ceva: „Voi muri de lamă de cuțit sau înecat în Dunăre!...
Prima dată când şi-a făcut mama să plângă (apoi a mai făcut-o de câteva ori) i-a zis: „Mamă, când voi muri să nu-mi puneţi cruce la cap şi nici mâinile pe piept. Un bolovan cu două inițiale scrijelite, atât vreau la căpătâi, şi mâinile sub cap, să mă gândesc la câte n-am isprăvit... Să nu uiţi, mamă!” Şi, cum sărmana femeie nu ştia ce să creadă despre făptura ei, a mai adăugat atotştiutor: „Eu mor înaintea voastră, mamă!”, iar în gând şi-a zis: „Pentru că aşa vreau!”- mai lipsea să bată din picior - ca să fie deplin penibil!

Unica! Biserica Grecească

Nu-i place ţigarea şi, disperat, fumează de stinge, când are ocazia, sare bucuros şi peste una, două, trei... mese. Şi totuşi, acest om, care nu-i chiar om pe de-a-ntregul, este împotriva sinuciderilor, îi condamnă pe acei care-şi curmă singuri firul vieţii..., şi, după ce-i condamnă, visează la viaţa interioară a ultimelor clipe ale lor.
Cred că e laş (aşa se numeşte oare incapacitatea lui plenară de a acţiona întru fericire personală?) şi fricos (nu frică se numeşte renunţarea la lupta cu ceilalţi atunci când, în dispută fiind un os, aceştia îl muşcă?).
Sufletul lui e „fântână-n piept”, dar una în care, nu soare-ar trebui turnat, ci găleţi de dragoste - dar cine-i dispus şi disponibil să le toarne? El asta ar vrea, chiar e pornit, înclinat, obsedat (spre, la) de aflarea Celuilat şi lumea-l crede pederast sau curvar. Păi nu? "Ce pofteşti, mp musiu?" - Eeeei, frate Adrian! tu singur pricepi cum stau lucrurile p'acilea... De toate astea e vinovat numai el, în ochii lumii şi, mai ales, în ochii lui. Ultima lui găselniţă, în şirul enunţurilor sale... prezicătoare, este: "Acasă, oameni, acasă, lângă bunică-mea, vreau să-mă-ngropaţi", acolo, în cimitirul impunător, aristocratic pe multe alei, sunt atâtea umbre atrăgătoare... Ce lume - cimitirul!...

Frumoasă, maiestuoasă, mereu a mea!

Dintre toate, ar vrea cu dinadinsul să le cunoască pe cele trei suflete ne-fericite, des-fericite legate  într-o romanţios-naiv-provincială poveste auzită de la bunicul:
"Era o femeie, aici, la noi în oraş, undeva, pe Sf. Constantin, pe lângă catedrală, vestită pentru vrăjile ei. Faima îi fusese dusă până hăt departe, în Bărăgan, dincolo de Slobozia, spre Urziceni. Veneau cojanii, mai ales cojancele, să le dea o mână de ajutor Coana Margareta, pentru una - alta, numai treburi serioase, că nu umbla cu mărunţişuri. Adevărul este că nu dădea niciodată greş, totdeauna omul venea bucuros, după ce i se împlinea dorinţa, să-i plătească femeii (poate era şi puţină - sau multă? - teamă la mijloc!)
Cică a venit odată un cojan de prin părţile Ruşeţului şi i-ar fi spus:
- Coană Margareto, ajută-mă că-s la mare ananghie! Am crescut, cum necazu' am putut, doi cai, să-i aduc aci, la Obor, să pot să-mi mărit fata... Că i-a cam venit şi ei timpul...
- Şi ţi i-au furat...
- Da, săru' mâna! Vezi, să zică cineva că nu-i adevărat!... Aşa e, pe crucea mea că-i aşa!
- Du-te, fă-ţi de lucru prin oraş, uite, e o crâşmă, "La Anghelina"..., pe Carantinei, spre port, pierde timpul şi banii pe acolo şi vino mâine-napoi. Du-te, du-te, fii fără grijă!
Ce-a făcut coana Margareta, ce n-a făcut, a doua zi cojanul a aflat că, dacă nu se grăbeşte, caii i-or fi vânduţi în târg, la Ţăndărei. Sunt doi, hoţii, şi au şi vopsit caii, sunt murgi acu... Îi va recunoaşte după potcoave, că n-au avut timp să le schimbe, şi nici cănitul n-a fost făcut decât de mântuială. Important este să convingă cumva şi să ia cu el un jandarm, doi... Uşa care scârţâie trebuie unsă, şi-apoi se deschide uşor... Iar plata... Plata: doi poli de argint, da' numai când s-o-ntoarce cu caii.
Cică s-a-ntors omul şi i-a dat coanei cinci poli (mai mult de teamă...): totul fusese aşa cum îi spusese vrăjitoarea.Jandarmii i-au luat ca din oală!"

Mereu mândră, şi-n sărăcie, Brăila mea!

Copilul, uimit, întreabă: "Şi matale erai mare, tataie?" "Aveam vreo cinşpe ani, eram cam ca tine, da' mai legat un ţâruc." (El este şi acum tot copil - adesea, când este nevoit, îşi priveşte chipul în oglindă şi-l urăşte, prea tânăr, pare prea tânăr, tot aşa ca-n urmă cu vreo zece ani: aceeaşi figură din care nimic nu iese în evidenţă, un chip şters - aşa crede el, ceilalţi îl contrazic, cred că-i gâdilă vanitatea - nu ştiu că, din toate defectele lumii, p'ăsta nu-l are.) "Şi...?"

"A venit într-o bună zi o fată, cam sărăcuţă, dar frumoasă, cu ochii albaştri, migdalaţi, cu părul numai zulufi ca spicu' grâului..., ce mai!?, frumoasă foc! (coana Margareta «făcea şi de dragoste»). Era gravidă, sărmana, o amăgise un tânăr cu ochii negri, aduşi din condei ca ai ei, dar scânteietori, cu plete în inele castanii şi cam smead la faţă. Ea l-a iubit din toată inima, dar tânărul şi-a luat pălăria şi-a plecat... Aşa fac toţi la vârsta asta... Nu, nu ştie cine e... Oraşul e mare, iar el părea un fiu de domni. Şi-a râs de ea, care-i fată sărmană. S-a uitat puţin cam aspru spre fătucă vrăjitoarea, apoi a făcut o păpuşă de ceară, a boscorodit ce-a boscorodit asupra ei, apoi a străpuns păpuşa cu o andrea, cam unde putea fi închipuită inima, apoi mult-amar a zis în şoaptă, parcă obosită, dar împăcată: 

- Fetiţa mea, să ştii că într-o săptămână va muri, ticălosul. Asta e pedeapsa ce-o merită!

- Vai, coană Margareto, parcă nu vreau chiar aşa...

- Ba nu, fată frumoasă şi proastă, să n-aibi milă de sufletul de câine!

Peste vreo trei zile cei mai buni doctori din oraş, plătiţi cu aur greu de coana Margareta, încercau să dibuiască boala unicului fiu al vrăjitoarei: Jenică. Degeaba. Muri Jenică-ntr-o săptămână - aşa cum fusese sorocul... Numai fata şi vrăjitoarea ştiau adevărul. Amândouă, îmbrăcate în negru, urmau dricul alb, ticsit de coroane, cu caii mascaţi în valtrapuri ca laptele, care-l ducea pe Jenică pe drumul Cimitirului «Sfântul Constantin». Era lumea de pe lume... Cunoscută, coana vrăjitoare! Venise la înmormântare toată lumea bună a oraşului, clienţii neştiuţi ai coanei Margareta. Jenică şi mumă-sa zac şi azi într-un ciudat cavou din fier şi sticlă colorată, aşezat chiar la intrarea în cimitir. Ţi-l arăt când mergem, la mamaia, să udăm florile!..."

Asta-i viaţa noastră!

"- Dar fata?" "I-a dat vrăjitoarea cât a putut duce şi pentru ea şi pentru copil - nepotu-său - şi a trimis-o în lume, departe de Brăila. Vezi tu!, nu putea să-i pară bine, îşi omorâse copilul, singurul ei copil. Vraja, o dată făcută, nu mai putea desfăcută, de-aia a murit băiatul... Dar Jenică se născuse tot dintr-o asemenea dragoste: iată de unde ura ei pentru cei ce-şi bat joc de fete mari..." Ofta bunicul şi cădea pe gânduri neîmpărtăşite...

A vrut şi el să pătrundă în lumea nefericită a celor trei, privind cavoul din sticlă strident colorată, citind inscripţiile romanţios-văicăreţe... I se părea că nu distinge din tot ansamblul de semne decât un ţipăt ascuţit de mamă şi un zâmbet obosit de fante provincial... "Dar, se gândea, ce poate fi mai trist ca povestea asta de duzină?... Nu-i de plâns tocmai din cauza artificialităţii ei?" Bunicul o credea, Pomposul loc de veci o atesta.

Dunărea-n amurg - Rodica a poza

Oboseşte ca ciulinii, o dată pe an, şi totuşi îi pare rău că viaţa se-ncăpăţânează-n el, ca-ntr-un salcâm de pe la noi...

"La noi, la Brăila,

La tanti Elvira..."

Dacă n-am scaun, merge-o scrumieră?

Un pic tot este supărat pe oameni: i-au spus prea repede că există înfinitul. Şi de-atunci, naivul de el, îl caută-ntr-una, să vadă dacă-l are şi el în suflet. Pleacă pe câte-o cărare a creierului proprietate personală şi are de fiecare dată siguranţa, adică teama incontrolabilă că oricare circumvoluţiune o să aibă, fatalmente, un capăt sigur. De aceea îşi reneagă programatic propria fiinţă (formă şi conţinut), de aceea-şi bate joc de trupul său (Snt) şi-şi dă sufletul (St) oricărei forţe presupuse a fi ocultă, de aceea porneşte pe toate cărările şi se întoarce de pe toate cărările. Consecinţă: ultima (niciuna nu este ultima!) lui descoperire este: "Eu sunt dracul." Oamenii râd cînd aud grozăvia şi spun: "E bună poanta!" Caută ca un câine lihnit puţina, singura lui hrană, care este prietenia (o crede totuna cu dragostea - mare scofală originală!) şi o pierde imediat ce crede că a găsit-o. Dar ea-i un săpun (auzi: săpun! ce mai metaforă explicită!! - urlă originalitatea-n ea şi-n tine!) prea mare şi prea ud în mâinile sale care-o scapă de câte ori crede c-a prins-o. Nimic nu este mai uşor decât să-l înşeli pre dânsul! Asta pentru că e nu-ştiu-cum, altfel decât trebuie... Săracul! Îţi mai spun şi altă dată câte ceva despre el. Acum plec, mereu am treabă, mereu sunt solicitat la pont, căci eu sunt Dracul!
Încolo, s-auzim de bine!