răspuns unui mail care-mi parveni...

Eu pot să-ţi confirm că apropiaţii (ştii că, pe vremea aceea, eram, să spunem, prieten cu doamna profesor Doina Cristea) erau convinşi că nu se putea ca un băutor foarte "socotit" să fi făcut aşa, dintr-o dată o beţie de pomină... Vezi, în acest sens, şi evocările lui Mircea Micu şi Fănuş Neagu, care, niciunul!, nu-l plasează între adepţii lui Bachus... Nu-i de uitat nici Marele Singuratic, cunoscătorii ştiu de ce! Ţăranul din el nu-i permitea o astfel de... exprimare euforică. Nici prietenii din imediata apropiere, ATUNCI, nu-i de neglijat: cum să ţi-i închipui alături de maestru, ca fiind ei înşişi ALĂTURI, pe Mircea Dinescu şi Dan Claudiu Tănăsescu?... Un adept şi colaborator al lui Eugen Barbu - marele rival - împreună cu un rebel atacat de Săptămâna. Regret şi azi că n-am fost la înmormântare (de teama aglomeraţiei! şi de teamă că directorii n-ar fi aprobat două învoiri!), dar aceeaşi doamnă mi-a spus că, deşi a fost mult şi-aproape de sicriu, n-a văzut chipul de sub capac!, altfel spus, acesta a fost mereu lăsat peste corpul celui plecat...

Apoi, bârfa târgului niciun moment n-a marşat pe ideea "beţivanului" care s-a asfixiat cu propria-i vomă; de când se ştia, din gură-n gură, deci dinainte de vreun comunicat oficial, că a murit Marin Preda, a apărut, aşa, în surdina temătoare a târgului, şi teoria conspiraţiei: ideea asasinării din motive oculte. Şi era unanimă, nu accepta, ca-n folclor, variante!...

Se face vorbire, în textul primit, de Amza Pellea, dar se uită de Al. Oprea sau Pompiliu Marcea (şi mai sunt...), morţi înaintea Monşerului, tot în condiţii ciudate, tot incomozi, dar fără anvergura lui Marin Preda. Cam asta ar fi, draga mea!Cel de-al doilea - declarat înecat, deşi a fost găsit plutind pe apa Herăstrăului fără apă-n plămâni! Asta, la vreo două săptămâni după ce luase poziţie dură împotriva articolului unui bulgar apărut într-o revistă literară sovietică... Doamne, ce îmbârligătură!

Eu, de exemplu, am ştiut de sâmbătă seara, de la nişte prieteni de familie, şi n-am crezut până a doua zi, când am citit în presă... Cum să crezi asemenea grozăvie în clipe care, fie şi-n comunism, reclamă dreptul la linişte, fericire, armonie?! Şi totuşi, Violeta era fermă pe poziţie: era indubitabil!

Luceafărul, şi nu era chiar revista care să-l laude pe Marin Preda, a apărut, nefiresc, cu o zi întârziere!..., dar cu vestea bine prinsă (cât se putea pe vremea aceea...) şi cu reacţii ale personalităţilor literare care-şi exprimau durerea, stupefacţia etc. 

Iar Barbu şi-a scris cuvintele de părere de rău altunde decât în Săptămâna... N-am speculat şi nu speculez..., era hebdomadarul capitalei, greu de modificat de la o zi la alta..., nu a vrut să recunoască în revista care-l proslăvea că e altul care cântă mai bine... Cine să ştie?...                          

Nu! nu pentru că-s admirator necondiţionat al omului şi al operei ţin minte chiar ziua aflării veştii, motivul e, din păcate, mult mai terestru: venea, prima dată la noi, în garsoniera proaspăt repartizată, soacră-mea, fie iertată!, împreună cu Bog, el însuşi prima dată în Bucureşti... Era un eveniment nu? Şi mai ţin minte că eram atât de emoţionat de ştirea aflată în seara anterioară de la Violeta, încât am mers tocmai până în Piaţa Sălăjean, să-mi iau presa obişnuită, adică tocmai revistele invocate mai sus... Asta pentru că, duminica nu era deschis chioşcul din colţ de la Macaralei..., iar mie-mi trebuia musai presa! Şi am luat tot, de la mica Informaţia, pâna la anosta Munca... Există pe undeva, pe-aici, tăieturile, dar cui prodest!... Când ţara-şi plânge clipa..., crede cineva că Ea, sărmana, mai are vreme şi de parastase şi repuneri în discuţie şi reparaţiuni ale unor nedreptăţi ale trecutului?...

P.S. Am aşteptat înfrigurat vreo reacţie la măzgăliturile de pe blogu-mi, dar s-a-ncălzit între timp... şi mi-a trecut!

cu drag,

SS