"De dimineaţă..." (I)

Ţi-i minte anticariatul de pe Lăpuşneanu? Ei, cum (să) nu? La vremea-aceea era singurul din Iaşi..., şi inegalabil, chiar dacă deschiderea Casei Cărţii a-ncercat să-l înghită. Aud că-ar fi reînviat... Din tare foarte varii motive, mai în fiecare zi (lucrătoare) treceam pe-acolo, erau pauze-ntre cursuri, era inconfundabila cafea de La Varice, din Piaţa Unirii, şi mai erau şi altele, mai mici, mai mărunte, pe lângă atracţia pe care locaşul însuşi o exercita... În fond, era cam... o dugheană de câţiva metri pătraţi îi care nu cred că-ncăpeau mai mult de 15-20 de oameni o dată... Înghesuiți!
Pe dreapta era tejgheaua-birou a doamnei care oficia acolo (nu!, nu pot să-i spun vânzătoare, apoi, date fiind vremurile, proprietăreasă cred că nu era..., lucrător comercial sună ca..., iar dânsa - o femeie distinsă, cam de cincizeci de ani - era un adevărat mentor pentru novice...), iar în spatele dânsei, câteva cărţi proaspăt achiziţionate şi care aşteptau să fie puse la raft sau care fuseseră reţinute/comandate de câte cineva. Mai auzeam nume, mai vedeam persoane..., importante, mie-mi spui!... Adevărată enciclopedie într-ale cărţii, doamna, oferea variante editoriale sau... detalii pentru orice titlu şi, aş spune, pentru (mai) fiecare domeniu - şi, slavă Domnului, Iaşii, încă pentru mulţi capitală culturală a ţării şi cel mai mare centru universitar, după Bucureşti, îi solicitau din plin cunoştinţele şi tactul.
Pe partea stângă, se afla o masă-vitrină de vreo trei-patru metri lungime, cu pupitru de sticlă, pe care se aflau expuse noutăţile (!!) zilei şi colecţiile BPT şi Globus, în spatele ei, în formă de L, un dulap cu 7-8 rafturi cu cărţi din cele mai variate domenii. Pe lângă latura mică - spațiul de trecere în lumea cărților, adică între masă și rafturi.
Zona cea mai atrăgătoare, fascinantă chiar, din care însă cumpăram destul de rar din motive de buget, dar şi de preţ (recunosc!) se afla undeva la îmbinarea celor două laturi şi continua pe braţul cel scurt: Revista Fundaţiilor, mai totdeauna câte două-treizeci de numere, Viaţa Românească, mai rar câte-un Sburătorul... Apoi, „vechituri” românești și străine... Nu era o surpriză să afli nu știu ce tratat italienesc de drept, apărut pe la 1700...  Pierdeam destul timp cercetând revistele număr de număr - eram avertizat asupra lor de dascălii mei -  şi-ncercând  să cumpăr pe-alese (după gradul de densitate a personalităților / număr...), iar raritățile românești erau... cam rare, mă refer la beletristică...
În jurul meu, acolo în zona cea mai incomodă din anticariat, l-am aflat ca „tovarăș de coate”, vorba poetului, pe maestrul Emil Brumaru. Un bărbat brunet, bine legat, ușor încruntat, mereu preocupat, căutând asiduu prin diverse tratate în germană, franceză, italiană... Era total (sau părea?) abstras, intra în lumea cărții foiletate și nu mai părea să aibă vreo legătură cu vânzoleala din jur. Scotea, din când în când, ca pentru sine, discrete sunete guturale indescifrabile. Părea nemulțumit, exoticele cărți peste care-și arunca privirile de expert..., nu, nu era ceea ce căuta!... Cred că o întâmplătoare întâlnire a lui Emil Brumaru cu profesorul Dumitru Irimia, faptul că au stat minute bune la o discuție care numai circumstanțială nu părea, m-au atras atenția asupra personajului pe care-l plasam, în mintea-mi, prin zona universitarilor de pe la biologie, medicină... Prea-l interesau tratate, cum ziceam, exotice... Botanică, zoologie a nevertebratelor..., chiar cărți de bucate - băgam de seamă, pentru că, prin preajmă, eu îi vânam pe Eliade, Camil, Sebastian, Rosetti, Lovinescu, prin revistele mele. Erau destule studii necunoscute mie - eram avid... Țineau de partea nevăzută (neretipărită) a literaturii interbelice și chiar mai vechi! Încă nu aveam permis pentru Fondul Secret de la BCU.
Se pare că, dincolo de aparenta reatragere într-o intimitate delimitată de cartea asupra căreia zăbovea, extraordinarul poet îi urmărea, nu cu intenție, din rutină  - cred - pe cei ce vizitau în mod constant așezământul acesta de cultură. Ne căutam complice, din priviri, încă de la intrare, ne salutam discret și ne vedeam de căutările noastre. Până-ntr-o zi, când misteriosul meu tovarăș într-ale cărții altfel, extra-ordinare, ne-obișnuite, mi-a impus aproape vreo câteva cărți din BPT. Cineva-și lichidase, probabil, biblioteca și adusese masiv cărți ale mult-apreciatei colecții... După o privire foarte rapidă, expertă, a extras, cum spuneam, câteva și, cu același aer de om nemulțumit, mi le-a propus spre achiziționare. Erau foarte importante pentru un tânăr în formare. Vorba lui nu aștepta vreo reacție, era cumva didactic-categorică. Intimidat, le-am luat și m-am apucat de... cercetat (hm!, de la vechituri, la bpt-uri destul de noi!). Țin minte că, între altele, erau în două volume, Eseurile lui Alain... Eram mândru de noua mea legătură, fie ea și de... anticariat.
Primul an de facultate era unul al tatonărilor, eram convins că nu toată lumea venise din dorința de a-și împlini o vocație, că erau destule... (viitoare) gospodine și (unu-doi, că de toți eram vreo cinci...) viitori profesorași de țară, eventual, de... baștină, dar Gruie și două-trei fete (or fi fost ciiinci!) mi-au atras atenția - între toți, excentrică, sui generis, Tamara Pintilie!
[Știu că pagina preaplină de litere și lipsită de poze te obosește, dragul și suavul meu lector internaut - ce-mi place vorba asta! - așa că închei această parte a nostalgicei evocări cu tradiționalul S-auzim de bine! ]