Eu nu!, nu!, nu!, nu!

Vine-o vreme când vrei să mergi şi n-ai papuci,      Uite vezi? Aşa s-a-ntâmplat şi-n ziua aceea
vine-o vreme când n-ai pe unde să te duci               frumoasă ca iubirea adolescentină, când în jur 
şi, de te-ai duce, tot n-apuci                                     mi se părea că plouă soare/ că-a dat iarbă pe
să vezi în plop cuibul de cuci...                                răzoare, dar n-a fost să fie-aşa, timpul nu ne
şi mai vine încă-o vreme când papucii-s de prisos,   mai îngăduia bâlbele, sufletul mergea în cârjele
vine vreme-aceea dulce a şosetelor pe dos,               noduroase, validate de tomografele albastre
a iubirilor suave: pielea ta de abanos                        ale suspiciunii celorlalţi, iar tu, iubito, erai,
şi-a trădărilor cu dulce, dulce amiros...                     horribile dictu, mahmură ca după cheful vieţii.
vine vremea colbului lăsat neşters,                           Atunci am simţit că cineva, dinăuntru sau
vine vremea amintirilor găsite-n mers,                     dinafară, a trădat definitiv şi iremediabil.
vine vremea mersului întors, pervers.                      Căruţa-şi pierduse chiar raţiunea de a fi... Roţi,
Și uite-aşa din vreme-n vreme,                                cai, hamuri, căruţaşi - totul era vraişte definitiv
până când şi vremea geme,                                      desperecheată. Da, iubito, există şi o vraişte     
dară tu n-ai a te teme                                               în care jumătăţile se caută orbeşte şi, din când
Păi nu ştii? De aia-i vreme:                                     în... gând se mai şi găsesc! Da' nu e cazul! 
să te duci spre anateme,                                          De-aici încolo-ncoace haosul sssse reorganizează!
să ţi le asumi uşooor,                                              Am zis! Revin la albastrul oţel din suflet şi-i fac
că-a venit vremea să mor!                                      indecenţi puchiţei roz bombon...
Te rog, toacă linişor,                                              O, Doamne! am înţeles că trupul ofileşte, dar
să nu sperii vreun dor                                            sufletul de ce-şi pierde aplombul în zbor? Vezi,

călător                                                                    iubire, trupul nu se (pe sine), dar sufletul sieşi

prin preajma mea,                                                 (îşi) elanul... Şi asta mă doare: eternul oboseşte,
dulcea mea, cântarea mea                                      ca şi efemerul! Nu-i drept! Nu era destulă plată,
răguşită,                                                                  pentru cele păcate cu voie şi fără de voie, acest
plictisită                                                                 trup bicisnic? SOS! SOS! SOS! SOS! SOS!
de papuci, şosete, cuci!                                         SOS! SOS! SOS! SOS! SOS! SOS! SOS! Mereu, dar mereu, pentru mine doisprezece e format din cinci plus şapte! De ce aşa şi nu altfel?!  D'aia nu-mi merge! (n.b.: bine rău, cine ştie?) 
                                                      

Sunt norii negri negri, iubito, dar zăresc speranţă...

... îţi spun eu, îţi spun, mai este speranţă de soare!

Nu!, nu!, nu! - speranţa se duce şi ea!