Fără cuvinte...

Formidabil!!! (de pe Internet!)

În 1986, într-o vineri, Ceauşescu a hotărât să demoleze Spitalul Brâncovenesc şi luni a început  demolarea. Era un spital proaspăt renovat, monument istoric, sălile de operaţie erau de marmură, dar n-a contat.
Spitalul fusese fondat de Safta Brâncoveanu şi era o pisanie în hol care spunea că:
 “Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică în zi de Crăciun să moară cel care se va  atinge de acest spital”. 

P.S. Tu n-ai cum să ţi-l mai aminteşti, Bogule!... Prea a trecut timpul... Era cam (multişor) peste drum de "Unirea"...

Incredibil... şi unde spuneţi că era acest spital?
Andreea Pajor

Peste drum (cam lung - 300 - 400 de metri) de magazinul "Unirea", în prelungirea bd. G.Coşbuc (nu ştiu cum îi zice acum)..., cruce cu bd. Unirii (???). În faţa lui era un refugiu de staţie de tramvai... Între clădirile de pe malul Dâmboviţei, doar Tribunalul, pe vremea aceea, mă impresiona la fel de mult! Tribunalul a rămas, Brâncovenescul a căzut!...

Addenda: 
Mulțumesc, http://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=2v8v4tefsucmd#mail

Viaţa ei a fost mereu o rană deschisă şi desti­nul, un lung blestem. A trăit mari dureri şi a trecut prin umilinţe greu de închipuit, pen­tru ca într-un târziu, descoperind iertarea şi mila creş­tină, să dăruiască oamenilor un spital, o şcoală şi cea mai frumoasă biserică din Bucu­reşti: Domniţa Bă­laşa.

Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brân­coveanu, Domniţa Bă­laşa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blo­curi cernite. Stă şi îşi spune povestea mistui­toa­relor ei tristeţi - tăcută şi împietrită de durere. Dârză ca toţi cei din nea­mul Brâncovenilor, Bălaşa con­tinuă să ne privească de la înălţimea so­clu­lui ridicat de Karl Storck, sin­gu­rul pămân­tean în stare să-i sur­prindă re­semnarea princiară a ochi­lor ei adânci şi nostalgici, de om năs­cut parcă anume să sufere toată viaţa. Om demn şi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu şi teama, şi slăbi­ciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.

Paştele însângerat. Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împo­triva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa fami­liei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-amin­te au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Con­stantin Brâncoveanu, Stan­ca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanţuri, pe drumul spre Stam­bul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucu­reşti, intra în Palatul Dom­nesc, cu eşarfa neagră a mor­ţii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu şi a fa­miliei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.

Tablou votiv înfaţişându-l pe Constantin Brâncoveanu, împreună cu soţia, Marica, şi copiii lor, de la Mânăstirea Hurez

Aşa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviţei, biserica Domniţa Bălaşa e frumoasă şi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păs­toasă şi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare şi apune zi de zi. Nimic nu trans­pare din drama Domniţei, care se afla la Stambul, fără să ştie că tatăl şi fraţii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaţi şi ucişi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei şi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare şi fără de sfârşit. A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanţuri la picioare, în Ceauş Emini, temniţa femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni şi juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniţei; uluiala şi neputinţa de a înţelege coşmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaşi celulă şi mama ei, Doamna Ma­rica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aşa cum va afla întrea­ga oroare a decapitării fraţilor şi a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului şi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domniţa va mai trăi o ultimă umilinţă - aceea de a vedea pe fereastra temniţei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli şi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambu­lului. Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucu­reşti, dar fără ca liniştea să mai coboare vreodată asu­pra ei. Răul fusese deja făcut. Domniţa Bălaşa pierduse tot ce putea fi mai de preţ pentru ea: iubirea, inocenţa, duioşia şi, mai ales, încrederea în oa­meni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renu­mele fa­miliei, nici faptul că mama ei va reuşi cu mult zbucium să îngroape în prid­vorul bisericii "Sf Gheor­ghe cel Nou", din Bucureşti, ose­mintele martirului domni­tor. Domniţa îşi va căuta ali­na­rea în singurătatea şi în li­niş­tea paradisiacă a li­vezii din prun­dul Dâm­boviţiei - un loc de gră­dină, cu flori şi stupi forfo­tind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital şi un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Bles­tem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidu­rile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Dom­niţei, iar de nu va asculta aceasta şi va mişca din locul ei mă­car o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grab­nic şi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a şi întâmplat în 25 decem­brie 1989, cu cei din familia Cea­u­şescu.

Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare.
Din toată suferinţa Dom­niţei nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieţi amare şi o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu gă­seşti în Bucureşti o biserică mai elegantă şi mai atent îm­podobită - în ceea ce priveşte detaliile - ca ea. În fiecare duminică, la aceeaşi oră, neabătut şi spijinit ener­gic în bastonul său cu intar­sii de argint, apare epitropul testamentar al bisericii, Con­stantin Bălăceanu Stol­nici. Salutând discret şi în­cli­nând uşor capul în semn de preţuire plină de respect, intră pe uşa din dreapta altarului şi se aşează pe jilţul său pregătit special, pentru a da bineţe Domnului şi a participa în felul său, tăcut şi boieresc, la întreaga core­grafie mistică de dinaintea Sfintelor Daruri. Scaunul din altar este locul lui preferat, locul unde se lasă pă­truns de emoţia liturgică a rugăciunilor şi unde gân­du­rile renunţă la goana lor frenetică, pentru a se odihni câteva momente, măcar pentru a admira un cânt sau o icoană a Mântuitorului. Dincolo de gravitatea funcţiei lui de epitrop şi de faptul că e un Brâncovean prin alian­­ţă, Constantin Bălăceanu Stolnici vine la Domniţa Bălaşa cu dragostea şi bucuria primei iu­biri. Se simte nespus de bine aici şi îl încântă fiecare amănunt, chiar dacă ochiul descoperă, când şi când, unele mici aba­teri de la erminia ortodoxă. Dacă îl întrebi ce înseamnă biserica pentru el, academicianul Bălăceanu Stol­nici tresare uşor, cade o clipă pe gânduri şi apoi se miră cu blân­deţea lui de om sub­ţire şi educat, mărtu­risind că Domniţa Bălaşa este, în primul rând, o biserică de familie. Dincolo de istoria ei plină de tris­teţi şi eve­nimente nedorite, e biserica de care se sim­te legat emoţional. E o biserică vie, contra­dic­torie şi greu de descris. O biserică a încer­cărilor de tot felul, dar şi a liniştirii liturgice - bise­rică de suflet. Altcumva, nu poţi să-i găseşti niciun cusur.

Naosul şi catapeteasma bisericii "Domniţa Bălaşa"

 

 

La ea, totul e potrivit şi pe măsură. E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenu­mărate ele­mente occidentale - în special vitraliile coman­date în Ger­ma­nia, cu ste­mele Brân­cove­nilor şi ale Ţării Româneşti. Mai sunt şi micile ancadra­mente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu orto­doxia tradiţională, dar ce mai contează? Domniţa Bălaşa e foarte bizan­tină în fibra ei lăuntrică, în respiraţia icoanelor şi în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureştiul nu găseşti o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu în­tâmplă­tor, pe aici au trecut mari conducă­tori de cor şi mari compozitori de muzică biseri­cească. Aici a fost corul "Carmen" şi tot aici au cântat cei mai mari cântăreţi de la Opera Ro­mână. Dimpreună cu fru­mosul şi acustica excep­ţională a locului, tradiţia a im­pus ca la Domniţa Bălaşa să se promo­veze liturghia somptuoasă şi mai puţin pre­dica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost nicio­dată predicatori mari. Au fost însă litur­ghisi­tori aleşi pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni şi a făcut ca Dom­niţa Bălaşa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar. Nu în­tâmplător, în perioada interbe­lică, marile familii boie­reşti ale Bucu­reştiului îşi făceau nunţile şi bote­zurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălaşa nu s-a săvârşit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălaşa a fost şi va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei şi a fastului aristo­cra­tic. Chiar şi acum e coadă pe lista de aşteptare la ce­re­moniile de nuntă. Chiar şi acum, bi­serica Domniţei e considerată o ale­gere de bun gust şi de rafinament. Fără să ştie prea multă istorie, noua pro­tipendadă bucureş­teană se inclu­de în această tradiţie no­biliară şi de bonton a bise­ricii; tradiţie explicabilă măcar prin faptul că Bălaşa nu a fost niciodată parohie, ci un discret para­clis patriar­hal, preferat deloc întâm­plător de mai marii Bisericii noas­tre: Iustinian şi Teoc­tist - iubitori de li­nişte, de frumos, de discrete sono­rităţi psaltice.   

Părul lung şi alb, de monah ortodox, al Monseniorului Ghika 

Prinţul Vladimir Ghika

 

 În orice anotimp şi moment al zilei, la Domniţa Bă­laşa e mereu linişte şi lume aleasă - lume care ştie să păstreze cum trebuie rânduiala şi buna cuviinţă a sfân­tului lăcaş. Refugiat pe scaunul lui de epitrop testa­men­tar, Constantin Bălăcenu Stolnici surâde mulţumit de eleganţa şi frumosul oamenilor veniţi din toate colţurile Bucureştiului. Priveşte în jur prin nelipsiţii lui ochelari cu lănţişor de argint, oftează uşor şi îşi sprijină o clipă bărbia pe degetele lui reunite nostalgic într-un gest de aducere aminte, parcă retrăind vremurile când părinţii îl ridicau în braţe să poată săruta icoanele din faţa alta­rului, iar Monseniorul Ghika îl mângâia pe creştet vor­bindu-i despre Dumnezeu, cum numai el putea să vor­bească - simplu, interiorizat şi blând, fără a încerca vreo clipă să supere sau să facă tulburări pro­zelitiste. Acelaşi Vladimir Ghika, pe care Bălăceanu Stol­nici l-a avut mentor în copilă­rie şi apoi îl va reîntâlni ca student, prin 1950, înainte de ares­tare, aşa cum mergea pe cheiul Dâmboviţei, cu barba albă şi părul său lung, de bătrân mo­nah orto­dox; extrem de slab şi de spiritualizat, încât aveai impresia me­reu că vântul stă să-l do­boa­re dintr-o clipă în alta. Un Sfânt, fără doar şi poate, şi un creş­tin curajos, care cuteza să spună serios, fără a se gândi nicio cli­pă că face doar un banal joc de cuvinte: "Am devenit ca­tolic, pentru a fi un bun ortodox".

Monseniorul venea des la biserica din coasta Tri­bu­nalului. Îi plăcea mult Domniţa Bălaşa, admirându-i sfiala, lipsa de ostentaţie, micile concesii ecleziologice şi amestecul aparte de ornamente gotice cu erminia bizantină, în faţa unui iconostas plin de icoane şi mo­tive florale româneşti. Se simţea bine şi împăcat sufle­teşte în această biserică, de parcă Domniţa Bălaşa i-ar fi şoptit pe scurt şi cu alte cuvinte chiar istoria încer­cărilor ce aveau să-l aştepte nu peste mult timp: aresta­rea, prigoana şi despărţirea de lucrurile lui cele mai dragi: crucea, reverenda şi Biblia cea sfântă. Ca şi viaţa lui de ascet şi misionar creştin, biserica Bălaşa a avut numeroase piedici şi poticneli, fiind dărâmată şi refă­cută de mai multe ori - fie din pricina marelui cutremur de la 1838, fie prin putrezirea patului de stejar de la fundaţia clădirii. Ca şi întâmplările din viaţa Monse­niorului, biserica s-a năruit de mai multe ori, la fiecare nouă refacere întâm­plându-se mereu ceva impor­tant şi plin de durere - o epi­demie de holeră, o inundaţie catastrofală. Nici măcar Dom­niţa nu s-a bucurat deplin de ridicarea bisericii, aşa cum o ştim cu toţii astăzi. Asemenea legendei meşterului Manole, s-a prăpădit înainte de închi­derea şi zugrăvirea cupolei, gră­bindu-se spre lumi mai bu­ne şi lăsând continuarea lu­cră­rii, Saftei Brâncoveanu şi ur­maşilor care vor fi iubit ca ea în egală mă­sură: liniştea şi frumosul. 

"Întristarea" - monumentul funerar al Domniţei Bălaşa, operă a sculptorului Ion Georgescu, realizată în 1884

Ca într-o oglindire tainică şi ciudată, destinul Bălaşei îl va fi premers pe cel al Mon­seniorului - prin renunţarea la avere şi, mai ales, prin mila fără măsură arătată celor bol­navi, săraci şi singuri. Amân­doi au avut vocaţia apos­tola­tului şi a sacrificiului de sine. Amândoi au plecat din această viaţă, acceptând durerile şi nedrep­tatea în felul lor demn şi creştineşte, ca nişte martiri. Constantin Bălăceanu Stolnici priveşte cu anume re­gret icoana Sfinţilor Brâncoveni din faţa altarului şi oftează, ştiind prea bine că suferinţa martirică a dom­ni­­torului s-a împlinit şi prin marile femei Brâncovene, Bălaşa şi Marica - două Sfinte, obligate să retrăiască mereu oroarea morţii celor dragi, fără să poată părăsi vreo clipă temniţa propriilor însingurări şi gânduri apă­sătoare. Va veni cu siguranţă o vre­me când femeile Brâncovene vor fi puse la loc de cinste. Loc de adu­ce­re amin­te şi de închinare, cum se cuvine cu toate femeile mironosiţe - singurele care nu l-au părăsit pe Hris­tos ridicat pe Cruce. Singurele care i-au udat sfin­tele picioare cu lacrimile lor. Din scaunul lui de epitrop testa­men­tar, bătrânul descendent al fami­liei Brâncoveanu caută să nu piardă niciun moment important al Litur­ghiei. Când şi când, îşi face adânc şi ceremonios semnul crucii, ridică pri­virea spre marea frescă a Maicii Dom­­nului din cupola altarului şi su­râde plin de încredere. Nimic nu ră­mâne fără plată. Există o dreptate, care, după un timp sau altul, vine în chip negreşit şi răsplăteşte pe cel răb­­dător, cu bună credinţă. Dacă Mon­­seniorul Ghika e deja propus pen­tru beatificare, de noul Papă, Dom­niţa Bălaşa, dimpreună cu ma­ma ei, îşi va găsi cândva loc în icoa­na fa­miliei Sfinţilor Brâncoveni, cu toate onoru­rile şi canonizarea da­to­rate celor mar­tirizaţi prin îndelunga lor suferinţă. La 90 de ani, Constantin Bălă­cea­­nu Stolnici priveşte senin viito­rul, amintindu-şi de cuvintele Nun­ţiu­lui Apostolic, episcopul Périsset, care spunea că singura nădejde de reîn­viere spirituală a Apusului a mai ră­mas doar ortodoxia. Repetă cuvin­tele memorabile ale episcopului, tot mai convins că, indife­rent cât de greu va fi şi oricât de multe crize eco­nomice vor veni peste noi, ortodoxia va birui până la urmă, iar biserica Bă­laşa, cu întreaga lui lucrare de epitrop, nu se va pierde niciodată.

Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, epitropul testamentar al bisericii

Aşa cum stă, înconjurată de blocuri cenuşii, bise­rica Bălaşa e apărată din toată părţile. Pe soclul dăltuit de marele Karl Storck, Domniţa stă şi veghează, între­gind în felul ei tăcut, paza. E suficient să o priveşti, ca să-ţi dai seama că nimic nu o va schimba din hotărârea ei. În minuţia şi adaosul lor estet, detaliile îi arată stir­pea nobilă şi aleasă - de la paftaua ce-i închide ferm şi elegant mijlocul, până la buclele ce se revarsă domol de sub işlicul de sobol împodobit cu diamante şi panaş de pene fine. Discrete şi puse parcă anume să nu fie văzute de prima dată, stau rânduite jur împrejurul gâ­tului şiragurile de mărgăritare şi, peste ele, o cruce mare, apăsătoare, grea. Este crucea suferinţei, ce nu o va părăsi nicio clipă. O cruce cosmică, ple­nară şi, întru final, adu­cătoare de linişte, de sfântă şi binecu­vântată odihnă. Cru­cea Biruinţei şi a În­vierii lui Hristos, pe lângă care, uneori, mulţi oameni trec fără să I se închine. Din spate, Domniţa îi pri­veşte tăcut şi mus­tră­tor. Îi priveşte ca orice urmaş direct al Brân­covenilor - om pu­ternic şi neclin­tit, ce va fi biruit, deopo­trivă, şi teama în faţa morţii, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.

Domniţa Bălaşa (n. 1693 - d. 1752) A şasea fiică a domnitorului Con­stantin Brâncoveanu şi a doamnei Ma­rica. A fost căsătorită cu Ma­nolache Lam­brino Ran­gabe, un grec din Con­stan­tinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la Bucu­reşti, Dom­niţa se afla împreună cu soţul ei la Con­stan­tinopol, pentru a o peţi pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbă­toarea Paştilor, după sluj­ba pe care o ascul­tase la Patriarhia Ecu­me­nică, a fost arestată şi închisă în închisoarea fe­meilor Ceauş Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a măr­turisi unde se găsesc averile fami­liei. Tot acolo vor fi închise mama şi cum­na­ta ei, Anica, împreună cu fiul aces­teia, de doar câteva luni, iar soţul, în în­chi­soarea de­bitorilor sultanului. Du­pă ce, la 15 au­gust, tatăl şi fraţii ei au fost de­capitaţi, Domniţa Bălaşa, împre­ună cu doamna Marica şi cumnata ei, au fost declarate roabe şi internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reu­şit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bos­tangi Başa, unde au stat timp de şapte luni. Au reu­şit să sca­pe, după ce au fost răscum­părate cu o mare sumă de bani, luaţi cu o dobândă de 30% de la negus­torii greci, dar mare­le vizir, la cererea noului domn al Ţării Româneşti, Ştefan Canta­cu­zino, a hotă­rât surghiunirea lor pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz. În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în faţa trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permiţându-li-se întoarcerea în ţară, unde Doam­na Ma­rica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domniţa Bălaşa a ridicat un lăcaş în me­moria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zideşte alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaş, în stilul tradiţional al bisericilor muntene, suficient de mare şi de încăpător pentru mulţi credincioşi, cu hramul Înăl­ţarea Domnului. În jurul bisericii va în­fiinţa o şcoală şi un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie şi un cumplit blestem de întărire. 

Statuia Domniţei Bă­laşa, realizată de Karl Storck

La ROMÂNIA-GRECIA: EMOŢII UNICE (Bucuria spectacolului / amărăciunea înfrângerii)

Am vrut să adaug comentarii la fiecare dintre poze... Am vrut detalii, dar emoţia simţită de cei patru protagonişti e atât de evidentă, direct şi indirect, încât am renunţat.
Las imaginile să vorbească de la sine, iar eu, privind imaginile, am trăit emoţiile alături de voi patru.
Aş fi putut să titrez "Ce nu se vede la televizor!"... Se văd, deopotrivă, emoţia primei intrări pe acest minunat stadion şi speranţa unui rezultat favorabil... Te las pe tine să le evaluezi, dragul meu vizitator!
P.S. Nu ţine de mine "fuga" pozelor de pe postare!...

 

"Dincolo"

                                                                                                                    lui Mihai Afrim

(un text de prin '78 care încă-mi pare sincer în ceea ce vrea să spună...)

Pe liniştea zăpadă a creierului meu,
Un om măsură timpul, încet, cu pasul greu.

Alunecă şi cade pe glodurile-mi gânduri
Şi, obosit, adoarme, ca-n alte-atâtea rânduri,
Visându-mă-n altare boltite cu năpârci,
Înfăşurat de flăcări şi preacurate dulci.

Homunculul oftează,
Cu glasul adormit 
Şi minte veşnic trează,
Mă cheamă. În sfârşit...
Îl sperie absurdul şi gândul că-i lipsesc,
Că-l las să doarmă-n tihnă, că-l privesc...
Şi nu vreau să-l ajut
Să-mi moară în trecut.

"Cântec de nucă verde" - Geo Dumitrescu (de fapt, cântec de lebădă..., nu vei mai afla aşa ceva acilea...)

Văzând cât de mult apreciezi poezia de calitate, m-am gândit, dragă internautule, să adaug această jucăuş-minunată poezie de tinereţe a marelui poet GEO DUMITRESCU. Sper să te surprindă plăcut.

Şi foaie verde trei lămâi,
"Rămâi, o, nu pleca, rămâi..."
Cântam, cu zarea căpătâi,
Nepăsătoarelor statui -
Eram şcolar, erau dudui,
Eram un cal cu şaua-n spate,
Cu semne de celebritate,
Iubeam iubite adecvate
Pe doi trei poli şi jumătate. 

Şi iarăşi verde, trei lămâi,
Iubire fragedă dintâi -
Era de Sfânta Filofteea
Când mă-nvăţarăţi fapta-aceea -
Ce-o face omul cu femeia,
Căci vouă vă eram frumos
Şi de-a călare şi pe jos,
O, fete vechi, cu pulpe groase,
Nemijlocite şi frumoase... 

Şi foaie verde şi-un pistil,
Mirări de tânăr imbecil -
Cu ochii mari pe sub nombril,
Plecam înalt şi lat în spete -
În triviale menuete
Cântând spre Maica Preacurvită -
O, du-ne iarăşi în ispită,
Înfrigurata stalactită! 

Şi diridam şi alelei,
Negustorite oase,
Fiţi binecuvântate-n trei
Şi răsplătite-n şase,
Voi, neuitatele femei,
O, preafrumoasele femei
Din ultimele clase!