lui Mihai Afrim
(un text de prin '78 care încă-mi pare sincer în ceea ce vrea să spună...)
Pe liniştea zăpadă a creierului meu,
Un om măsură timpul, încet, cu pasul greu.
Alunecă şi cade pe glodurile-mi gânduri
Şi, obosit, adoarme, ca-n alte-atâtea rânduri,
Visându-mă-n altare boltite cu năpârci,
Înfăşurat de flăcări şi preacurate dulci.
Homunculul oftează,
Cu glasul adormit
Şi minte veşnic trează,
Mă cheamă. În sfârşit...
Îl sperie absurdul şi gândul că-i lipsesc,
Că-l las să doarmă-n tihnă, că-l privesc...
Şi nu vreau să-l ajut
Să-mi moară în trecut.
Da' de asta ce zici?
RăspundețiȘtergereBlestem
Când ziua se-ngână cu noaptea,
Născând din picuri de sânge un soare
Cu zâmbet de zori,
Să vezi în altare
Un preot puhav înălţând osanale
Zeiţei cu capul de câine
Şi gheare de corb!
Visul cu care te urci înspre noi
Să fie puternic ca Regele Orb,
Murdar de noroi,
Strălucind în duhoare de morb!
Să-ţi spargă buboaie pe cuget,
Să mângâi strigoii cu cântec de muget,
Să vezi în izvoare-nceputul de rău
Şi plinul din suflet să-ţi fie un hău!
Să nu mori vreodată,
Să-ţi blestemi cu aur iubirea curată
Şi, risipit pe-aici şi pe-aiurea,
Să plângi când simţi cum creşte pădurea!
Pedeapsa de humă prefacă-se-n pară!
De mere şi şerpi să n-ai parte
Şi viu vreau să fii,
Tânjind, de când lumea, cu gândul la moarte.
De toate să ai, să am parte!!