AVERTISMENT: Dragule, nu-i nevoie să citeşti.
E lung şi greu, plictisitor, textul
ăsta... Nu e pentru cei obişnuiţi
să butoneze, nervoşi, după alte
chestii într-adevăr interesante.
Cu ani şi ani în urmă, pe la patru dimineaţa, plecam (prima dată în viaţa mea de... născut pe asfalt!!!) împreună cu văru-meu Ionel, să colindăm satul Scorţaru Nou, undeva pe valea Buzăului... De fapt, văru-meu mă incitase, iar mătuşă-mea îl încurajase, în timp ce verişoarele mele zâmbeau ironic: orăşenii ăştia! Mătuşă-mea avusese grijă să mă scoale uşureeel, în aşa fel încât să nu le trezească pe fete sau pe "Nenica". Dormeam cu toţii în două paturi... generoase din tindă, singura încăpere încălzită pe timpul iernii. Ea, în bucătărie, pătimea, cine ştie de când, cozonacii, cu ghionturi, trântituri, duioşie, dragoste... Pe la case, luminile erau vioaie în bucătării, semn că gospodinele pregăteau, la rândul lor, conform tradiţiei, cozonacii de Crăciun. Câinii lătrau cu glasuri răguşite, convingătoare, cetele de puştani care se aventurau prin nămeţi spre căminele aparent adormite. Porţi încuiate în cele mai diferite şi ciudate feluri. Oaspeţi ingenioşi. Era o noapte senină, cu stele de gheaţă atârnate pe un cer de catifea
neagră. Din loc în loc, cîte-un stâlp cu lumină chioară... Eram dotaţi cu trăistuţe pe care ni le pregătiseră ai noştri (ale noastre...) - mie, de exemplu, "Tanti Fina" (o cheamă Gherghina, de fapt, dar. fiind fina părinţilor mei, s-a instituit acest nume drag sufletului meu şi fratelui meu..., ca şi cel de "Nenica", atribuit soţului ei, fratele mamei!!!), pe care urma să le umplem cu darurile primite. Mergeam mai întâi pe la rude şi apoi pe la casele celorlalţi săteni, era frig şi totuşi plăcut, pentru că nu bătea Crivăţul, iar zăpada scârţâia încurajator sub tălpi. Vali şi Ionica dormeau, convinse că n-o să avem spor la colindat. Ionel, rupt de ceata lui obişnuită, eu, orăşean venit să colinde cum n-o mai făcuse pe la el, pe la "Brăilă"... Eram încrezători în izbândă - motivaţi diferit, însă: eu, orgolios, el, "om" cu experienţă... Totul a fost aşa cum cere tradiţia: gospodinele ne-au primit cu bucurie, ne-au oferit covrigi, eugenii, nuci, mere, hârtii de un leu sau de trei - toate strânse cu grijă şi mândrie în trăistuţe. Din loc în loc, câte o bucată de cozonac aburind... Mi se părea incredibil. Dimineaţă, pe la şapte, ne-am întors triumfători şi am împărţit frăţeşte cele primite în calitate de vestitori ai lui Moş Ajun, sub privirile cârcotaşe ale fetelor! Asta e! Verişoarele urmăreau cu invidie împărţeala... glorioasă, ele nu aveau acces la colindat: era exclusiv datul băieţilor.
Într-altă iarnă, tot la Scorţaru, aveam să aflu că, pe o ninsoare nemaipomenit viscolită, care a blocat circulaţia spre satele de pe valea Buzăului, s-a născut Florin, decreţelul familiei noastre. Şi el şi mama erau sănătoşi, iar tata era în al nouălea cer. (Veste aflată prin telefonul de la Sfatul Popular, unde fusese chemat "Nenica"!, de tata!!!) Noi, fraţii pereche, de şaptesprezece şi de cinsprezece ani, nici nu mai contam: el era de-acuma tătic de prunc!! Ei, nu contam!... Plecasem intempestiv, cu o zi în urmă. Pe 22 seara, ne uitam cu toţii la un film destul de plicticos, urmărit la bravul nostru
Rubin-102, marfă rusească, rezistând eroic până hăt, când Florin a crescut binişor. Mama i-a zis tatii că "gata, s-a rupt apa!...", el a intrat în panică, a strigat speriat la noi să ne îmbrăcăm iute şi să căutăm un taxi, o salvare, ceva... Noi - aiuriţi!... Nu! Nu împreună! Fiecare pe drumul său, aşa aveam mai multe şanse să găsim maşina salvatoare pentru mama. Eu am urcat pe Împăratul Traian, Nelu - Dumnezeu ştie pe unde... Cert e că, atunci când m-am întors fără succes, mama era deja la spitalul de pe Campiniu, iar Nelu îmi făcea ştrengăreşte cu ochiul. Tata - la spital! Cu mama! De dimineaţă tata s-a învoit de la serviciu şi a hotărât să rămână acasă doar cu Nelu (aşa se descurca!), iar pe mine să mă trimită la "Nenica" şi "Tanti Fina", unchiul şă mătuşa de la Scorţaru. M-a împachetat în RATA şi m-a trimis în Bărăgan. În faţa primăriei mă aştepta Valentina! A fost frumos. Un An Nou la... programul difuzorului, lumină de la lumânări, colinde, bucatele alese ale Crăciunului din satele de cojani, vin roşu, aspru, da' bun - adus de mine, "bărbatul" (aşa hotărâse unchiu-meu, "Nenica"!), din beciul casei. Tehnologia extragerii vinului din butoi m-a culcat degrabă. Până am umplut o garafă, cred că am băut tot atât... Şi-am adormit ca un prunc la puţin după miezul nopţii. Ce căldură, ce lumină, ce fericire...
An de an ne era mai greu... Stăteam cu toţii zgribuliţi într-o bucătărie de doi metri pe vreo cinci, abia încăpeau în ea o masă, un aragaz şi vreo trei scaune, pe lângă noi, cei care-o populam... Era frig şi în "băcă", iar singura căldură şi, adesea, singura lumină veneau de la ochiul de aragaz. Din când în când aveam şi câte-o o gutuie sau două, mirosul era indescriptibil, ne plăcea tuturor, chiar dacă gutuia nu era fructul nostru preferat... O ţineam la loc de cinste, ca pe bananele cumpărate verzi (oh, Doamne!...) şi puse pe şifonier, la copt (Tatiii, s-au copt??!). Era devreme, dar, iarna, întuneric beznă, dacă aşa cerea... directiva (oră de iarnă!, întuneric la amiaz'!!). Copiii erau îmbrăcaţi ca pentru a ieşi la joacă, dar noi ne adunam toţi patru, spăşiţi, de parcă am fi avut vreo neştiută vină, fiecare de pe unde se afla, în "băcă", unde era cald şi bine... Luciana ne primea cu drag, chiar dacă era teritoriul ei... în timpuri normale. Nu mai încăpeau dispute între Bog şi Ralu, între noi toţi..., eram o familie fericită că se poate reuni la bec..., cel mai des, la o lumânare groasă, de spermanţet... Nu ştiai niciodată când cade curentul..., cădea pur şi simplu! Stăteam şi povesteam, fiecare de-ale lui... Şi-apoi, plini de "bucurie", cu lacrimi în ochi tineri şi mai puţin tineri, cântam "Galbenă gutuie". Cântam cu dragoste şi cu speranţă, ne strângeam unul în celălalt, după cum voia soarta, dar eram noi toţi, tari ca piatra şi veseli ca... dacii! Plângeam şi râdeam, ne strângeam în braţe şi ne simţeam UNUL! Plângeam ca proştii şi-mi doresc să plângem, ca UNUL, şi astăzi, când e bine şi frumos şi democratic şi gazul are aer pe care-l plătesc drept... gaz! Şi Uca-i departe şi Ursan lucrează non stop şi e cald în casă şi electrica nu se stinge şi noi suntem singuri şi nici măcar nu plângem, ca pe vremuri...
În sfârşit, într-alt 24 decembrie, când deja părea să nu se mai tragă în oraş, Luciana a ieşit pe balcon, pentru că musai trebuia să spele geamurile de la sufragerie. Aşa voia, şi nu te poţi opune unei porniri intempestive a Lucianei. Copiii, care vedeau pentru prima dată desenele animate ale Crăciunului, aşa cum le văzuserăm noi demult, stătea cuminţei în sufragerie, pe fotolii, fără să mai fie nevoie să privească din uşă, cu pături în geamuri, aşa cum se-ntâmplase cu o seară-nainte. Se trăsese grozav la intersecţia Calea Bucureşti-Toamnei-Zizin! Eu însumi am zărit la "Trei Alimentare", lângă un copăcel, un brunet în salopetă neagră trăgând câtre blocul din colţul Toamnei cu Zizinului, acolo unde balconul de la etajul opt a stat vreo doi ani nereparat, după ce fusese ciuruit, aproape pulverizat. Zi frumoasă şi senină... se apropia prânzul... Şi, deodată, o pocnitură seacă! Soţia-mi revine în casă uluită, incapabilă, pe moment, să rostească vreo vorbă. Fumam, încă încordat de starea din oraş, stare pe care o auzea, o intuiam... Mi-a şoptit, într-un târziu, că se trăsese asupra ei. Era uluită, nu-nţelegea cine ce-avea cu ea... Era doar o femeie care-şi făcea datoria de veacuri: curăţenia pentru întâmpinarea Naşterii Domnului... Nu făcuse nimic rău... nici antistatal... Cu o zi înainte, aflasem de la televizor că, în blocul potcoavă de vizavi de Spitalul Judeţean, fusese ucisă o copilă exact în clipa când mama ei o aşezase în pat spre a o culca. Luciana mă privea cu ochii plini de lacrimi şi de neputinţă. N-am luat-o în râs, am privit pe geam (nimic!...) şi am ieşit pe balcon - într-adevăr, în peretele despărţitor dintre apartamente, o gaură de AKM se arăta hidoasă şi halucinantă. Pe vremea aceea nu ştiam de "victime colaterale"...
Mai multe despre cum mi-am petrecut revouţia, poate altădată!
Şi-a venit şi ziua de azi... Ce zi minunată şi intrată în altă paradigmă, postdecembristă... Mai întâi, am primit vizita a trei fete dragi sufletului meu, Cristina (Păli), Claudia şi Ioana. Trei, Doamne, şi toate trei aflate sub zodii diferite, dar care-şi păstrează dorinţa de a-şi împlini destinul, fie entuziast-melancolice, fie cinic-ironice, fie... Ce bucurie mare! Aveau căciuliţe cu ciucurel toate trei... cântau ca nişte îngeri... răguşit, dar râdeau ca nişte îngeri adevăraţi. Şi erau gureşe, toate trei erau gureşe, în ciuda faptului că... Promit, Claudia, să scriu despre lucrarea ta de doctorat!... Sunt mândru de tine şi, (mai) cred că sunt unul dintre cei cărora, în anonimat, le-ai dedicat cartea. Ce frumos e să ai copii şi ei să te colinde!... Şi cât vă iubesc, dragii mei de pretutindeni, dragele mele de lângă mine, pentru o secundă! Mângâi Cărţile şi vă simt aici. Câte-avem noi de depănat... Nci noi nu putem măsura firul celor ce-aşteaptă a fi spuse/scrise... Ioana! Claudia! Păli! Mâna pe condei!! Apoi a venit Marele (sic!!!) grup anunţat de Roxi. A fost un moment extraordinar, irepetabil... Demult n-am mai văzut atâtea feţe radiind de fericire că ne (în-)cântă în prag. Erau vreo cincizeci de tineri, unii încărunţiţi..., alţii, abia la vârsta clasei pregătitoare... şi toţi ne cântau... şi Luciana a deschis telefonul şi Ralu şi Paul au ascultat din Huntsville frumoasele colinde... şi am lăcrimat văzând bucuria de pe feţele tuturor şi, mai ales, de pe feţele Roxanei şi Iulianei, fetele mele... şi copiii din sudul Statelor au retrăit momente româneşti ale Crăciunului de altădată... şi Bog şi Andreea s-au aflat alături de noi, ascultând armoniile îngereşti ale grupului... şi, incredibil!, la un moment dat, stăteam, cu evlavie, ţinând două telefoane spre ceata de colindători... şi Roxi se distra, discret, de postura mea fe-ri-ci-tă, ideea: "Am spus eu??!!" Era atâta armonie, era atâta dragoste care iradia din sufletele tuturor, ale colindătorilor şi ale colindaţilor... Chiar ne doream ca să rămână clipa la (cu) noi, cu (la) noi toţi. Şi-apoi au venit Alexu şi Mircea - moment aşteptat şi inedit tototdată! Mircea cânta... din suflet, şi era emoţionant şi convingător. Alexu - într-una din zilele sale formidabile, când iradia dragoste prin vocea şi sunetele ghitarei sale. Erau minunaţi feciorii, mai că-ţi dădeau lacrimile, văzând doi flăcăi ai zilelor noastre "zicând" din toată inima... şi, se putea altfel?..., Alexu cântând special pentru Luciana... Nu-s cuvinte să descrie starea care s-a aşezat peste casa noastră... Mulţumim, dragii noştri! Să vă dea Domnul numai ce vă dorim noi! ATÂT!