„Şi toate nenorocirile minţii tale se vor abate asupra ta”

Doamne, vino, Doamne, și vezi...

Este mottoul pe care-l aleseră prietenii pentru placheta „Anluminură” din volumul de... debut cu acelaşi titlu al lui Paul Grigore. Şi nu întâmplător!

A fost 3 iunie 1989! Nu, nu cred, a fost cam 31 mai 1989. Cam atunci s-a întâmplat ca Paul să plece discret, şi totuşi..., dintre noi. Vestea a venit pe neaşteptate. La un ceas de seară tihnit, prin intermediar, Luciana, a venit ştirea teribilă de la George Crăciun, Paul avusese un grav accident de tramvai şi era însoţit la Bucureşti de Ovidiu Moceanu, în speranţa că la un spital reputat, cineva îl va salva. E.S. punea şi el o vorbă de bine la un doctor celebru în tratarea afecţiunilor cerebrale. 

Ce se întâmplase, de fapt...? Spun autorităţile timpului că un individ beat a apărut imprevizibil, dând haotic din mâini şi păşind nesigur pe picioare, din rău-famatul parc „Tractorul” de-atunci, exact în momentul când unul din ultimele tramvaie trecea prin zonă (11,30-12 p.m.). Şi s-a întâmplat ca respectivul cetăţean să fie acroşat de tramvai, rănit grav, dus la spital şi, apoi, trimis la Bucureşti. 

Din loc în loc, o rază de lumină

Insistenţa asupra stării de ebrietate şi asupra nevinovăţiei vatmanului ne-a dat de gândit (eufemism condamnabil chiar şi azi!) nouă, celor care îl cunoşteam bine pe Paul. În primul rând, el nu avea ce să caute în parc la ora aceea. Nu era omul care să-şi permită plimbări romantice, solitare, într-un loc..., într-un loc. Paul avea oarece probleme cu simţul esenţial pentru un om al Cărţii: vederea, de aici, ochelari cu multe, foarte multe dioptrii (pericolul de a-şi pierde vederea până la 39 de ani); el corecta teze cu lupa şi cu lampa de birou. N-avea ce căuta în miez de noapte pe străzi, mai mult, în parc.

Părea că printre nori s-a fost...

În bârfa străzii, s-a avansat ideea că un tip beat a avut un accident de tramvai, în care el şi numai el a fost vinovat. Ulterior, am aflat că Paul fusese într-o vizită în seara cu pricina: în sfârşit, spre bucuria noastră, hotărâse să se recăsătorească şi fusese la viitorii socri. Dar întâlnirea s-a terminat la o oră rezonabilă, iar părinţii fetei locuiau pe aceeaşi parte a drumului care duce spre „Rulmentul”. De ce ar fi traversat Paul şi s-ar fi dus spre oraş, când el avea probleme cu vederea şi ora era destul de înaintată? S-a îndreptat, pur şi simplu, spre tramvai, iar „bietul” conducător auto nu l-a putut evita. Să reţinem că vatmanul nu a fost nicidecum sancţionat în urma incidentului.

Privește cum pleacă speranța!

Ce-a urmat? Paul n-avea rude în Braşov, aşa că au fost contactaţi prietenii. Durerea şi panica s-au intersectat, nu ştiam ce şi cum e de făcut. Pr.prof.dr. Moceanu a fost mintea cea mai limpede şi totul părea să meargă bine la Bucureşti, Paul se întrema, dar a venit şi ziua când, pe neaşteptate (mergea bine!!!), am primit vestea că Paul a murit. Prin grija „organelor” sicriul, sigilat, urma să fie trimis acasă, la Cămârzana, un sat ca de basm, dar uitat de lume. Oşenii, o dată oameni, n-au ţinut cont de autorităţi şi şi-au omenit mortul cum se cuvine, spre marea noastră (a mea!) uimire. Au desigilat sicriul şi l-au omenit pe cel mort cum se cuvine.

Cândva, Paul mă felicitase că n-am luat două posturi de profesor acolo de unde el fugise. Ştia de ce. Satul este frumos, întins pe dealuri (muncei) care încântă, dar n-are în preajmă nici un fel de aşezare...aşezată. Vine din veac. Cărări întortocheate, garduri simbolice, de nuiele, între locuri, case ascunse printre arbori. flori şi fîneaţă cât vezi cu ochii. Iar sus, la linia crâmpoţită de culmi a orizontului, Ucraina!

Pe Paul l-am cunoscut imediat ce am venit în Braşov. Aşa a vrut Cel de Sus, ca bunul dascăl şi prieten C. Grindeanu să ne facă să ne cunoaştem. El, profesor la 13, eu, la 30, cu orare aproape identice, ne puteam vedea aproape zilnic. Stăteam de vorbă îndelung şi puneam, în felul nostru, ţara la cale. O vreme a stat în gazdă prin Schei, pe C.Brâncoveanu, sus, şi era mai greu de comunicat cu el. Apoi s-a mutat în cartier, într-o „lamă” de nefamilişti pe „13 Decembrie”, undeva la etajul 9. Tot grupul nostru a fost fericit şi activ la acest eveniment: Paul avea, în sfârşit, casă, ba chiar aproape de şcoala căreia i se dăruise cu totul.

La vremuri noi, dezvoltatori noi...

Era grozav de iubit de elevi, deşi lucra în stil propriu, inconfundabil. Într-un an a dat, ca subiect de teză la clasa a VIII-a, an terminal, să comenteze celebrul vers „Pământul e albastru ca o portocală”, şi o mamă, colegă, m-a întrebat îngrijorată: „ce-a vrut de la copii?” Le stimula creativitatea, lucru rar într-o vreme în care tot omul era bine calat pe clişee de care ţi-era... jenă măcar să le memorezi. Era o obişnuinţă ca Paul să parcurgă, în clasa a VIII-a, manualul de 2-3 ori (şi ce texte erau pe-atunci!), de fiecare dată altfel, în aşa fel încât copiii să nu aibă probleme, indiferent de formularea subiectului propus de Minister.

 Din păcate (nu, din firea lui Paul!), era foarte franc în tot ce avea de transmis, la şcoală, copiilor, la şedinţe, părinţilor, sau pe stradă, oamenilor. Şi Paul nu era prevăzător cu sine, spunea clar, direct, înfricoşător ceea ce gândea, deşi, spirit de mare literat, mai îmbrăca în alte haine lingvistice mesajul de transmis. Ne amuzam pe tema asta! Aveam vreo două librării şi-un stand pe care le frecventam împreună, rareori eram eu cel care să-i recomande celuilalt cărţi... Şi aici discuţiile priveau tot realitatea timpului, chiar dacă era greu descifrabile pentru lumea din jur. Paul n-avea o bibliotecă impresionantă ca număr de cărţi achiziţionate, în schimb, tot ce avea reprezenta ce-i mai bun în domeniile care ne interesau.

O ultimă amintire, dacă eseurile, excelente, s-au salvat pentru că au apărut, majoritatea, în „Astra”, poemele lui Paul Grigore s-au păstrat datorită formidabilei intuiţii a lui Ovidiu Moceanu, care i le-a cerut spre a le citi şi apoi i-a spus că le-a pierdut... Paul a insistat în a-i fi restituite, voia să le refacă (distrugă?), pentru că era foarte exigent cu ceea ce scria, realmente lupta cu vorba scrisă! Câte variante pentru fiecare din versetele sale, câtă vervă în a demonstra de ce vrea să renunţe la rânduri care plăceau celorlalţi... Era un alchimist care căuta numai esenţe.

Şi nu c-aş vrea să fiu patetic, pentru că, până la urmă, era un om ca şi noi, dar mai altfel, aşa că pentru mine şi ai mei, Paul Grigore este inconfundabilul copil mare, luptătorul cu morile de vânt, autor de scrieri care nu erau (sunt) suficient puse în valoare şi un desăvârşit PRIETEN.

... asupra ta, asupra noastră...

N.B.' : Maria Petraşcu, ziaristă braşoveancă, a aflat nu se ştie cum (la vreo cafea... feministă!) că i-am fost prieten lui Paul Grigore. Cum se împlineau zece ani de la tragicul sfârşit al acestuia, mi-a cerut „un material” (cel de mai sus), spre publicare. Evident că n-a apărut..., dar au fost preluate pasaje mai ... interesante pentru condeierul zilelor noastre şi cititorul său, pentru a (re-)lansa curiozitatea publicului asupra unor atrocităţi petrecute chiar în urbea noastră. A ieşit un colaj cu aer de Fapt-divers redivivus.

N.B.'' : Fie iertată Maria Petraşcu, dar evocarea a fost doar o pagină de tabloid, care asta s-a şi vrut, nimic mai mult, dar nici mai puţin. Nu ţin în mod special la ceea ce scriu, dar..., m-am gândit că şi tu vrei să mai ştii câte ceva din ce-a fost. Bog şi-o mai fi amintind de cele câteva vizite la Paul sau ale lui Paul?...

Furtună-n suflet și pe cer furtună...

Eeeei! s-auzim de bine!