un carnet de-acum câţiva ani... (ce-o fi'nsemnând câţiva?...), ce e scris avea o logică, dar timpul şi transcrierea (a câta oare? - oare am scris!!) au pierdut-o... şi, totuşi, nu renunţ nici electronic la aceste exerciţii.
1. Strada Văcăreşti arată şi astăzi ca la începutul secolului (indice temporal f. important - are ceva vechime, redactarea!). Nimic nu s-a schimbat. Arţarii groşi, pe care-i pot cuprinde doar doi-trei oameni, cu trunchiuri decojite pe alocuri - alternând auriul cu alburiul, îşi întind, primăvara, ramurile încărcate cu flori peste casele vechi, construite cândva de prosperi negustori greci. Din pricina asta, ceea ce atrage atenţia străinului, rătăcit prima oară pe această orgolioasă stradă, centrală, totuşi, este penumbra care domneşte tot timpul zilei, indiferent dacă soarele străluceşte sau norii apasă deasupra oraşului. Apoi, răcoarea plăcută! - strada apare drept oaza sfidătoare a oraşului - când asfaltul se topeşte pe Bulevardul Carol sau când crivăţul goneşte-n galop nebun prin toată reţeaua de străzi şi bulevarde, strada Văcăreşti nu e victima anotimpului, a timpului de peste an. E în afară!
Aşa o văd, liniştită - excepţie, zarva câtorva copii, între care şi Iorgu -, atât vara, cât şi iarna, strada pare că dormitează ca grecul bătrân aşezat în faţa casei din partea dreaptă a intersecţiei cu Regala, învârtind în neştire impresionantele mătănii de chihlimbar galben-portocaliu. Cu nişte nădragi negri, cu o cămaşă în carouri albastru cu negru şi o vestă tot neagră, bătrânul trece absent şi inexorabil, dintr-o mână într-alta, boabele mari, strălucinde chiar şi-n clar-obscur. Iarna adaugă veşmintelor cotidiene un palton ponosit şi scoate de la naftalină căciula mică de astrahan, semănând a comanac. Visează la patrida şi se visează căpitan... Cînd şi când, aruncă vreun iasu amical, afectuos, circumstanţial către trecători... Din când în când îi vin în preajmă, cu scăunele scunde, aduse subţioară, alţi doi, trei bătrâni stafidiţi şi, tainic, sfătuiesc...
Fără a fi prea luxoase, casele îţi atrag atenţia prin multitudinea stilurilor arhitectonice, unele amintesc, prin austeritate, de locuinţele burgurilor, cu pereţi simpli, cenuşii, fără înflorituri de stuc, cu garduri înalte şi cu porţi grele, toate - gardurile şi porţile - din bare de fier răsucit, altele - înzorzonate cu tot felul de figurine (statuete - e prea mult spus!) din ipsos, cu colţurile închipuind coloane greceşti, cu capiteluri înflorate, cu balcoane asemenea unor coşuleţe de flori din fier forjat, rotunde, ovale, pătrăţoase... Simulacrele de coloane sunt unite în partea superioară cu fresce în basorelief de cel mai comun prost gust (îngeraşi şi cupidoni, cornuri ale abundenţei şi odalisce lascive), lucrate de mântuială (las' că merge şi-aşa!) pentru proprietari ambiţioşi, visând să concureze casele impozante, -ntr-adevăr, ale celor de pe bulevardul Cuza. Ferestre înalte, ferestre ca de castel, ferestre ovale - dar toate având ghivece cu muşcate-nflorite! Văcăreşi - la un capăt, Regala, la celălalt Grădina Mare...
2. Ciudat, e prima dată când, fără să-şi dea seama de procesualitatea fenomenului, a simţit subit şi cert că El nu-l scapă din vedere, că îl păzeşte în orice clipă.
S-a întâmplat atât de repede, atât de clar, atât de..., şi totuşi... Cine era cel cu faţa atât de tânără, dar atât de îmbătrânită, de roşie, de consumată, cel care l-a bătut prieteneşte, a-nţelegere, cu mâna pe umăr şi i-a râs, complice, deşucheat, în nas, cu gura până la urechi, amintindu-i că, odată, de pe-aici îşi porneau orgiile nebuneşti Dionysos şi Pan şi ceata lor de satiri?
**************************************************************************
A trecut destul timp de-atunci...
Se gândeşte dacă n-ar trebui să-i fie ruşine pentru cele două sau trei săptămâni... Nu regretă. A fost un joc frumos - zice el -, o poveste veche, veche de tot, de când e lumea lume, cu duhuri bune şi rele, cu fiori reci şi mulţumiri aprinse, cu rugăciuni şi blesteme.
Totul pare să se fi isprăvit. Participanţii s-au plictisit, doar doi dintre ei îşi închipuie că n-a fost o glumă, că nu se spală cu una, cu două roua-nsângerată de pe frunzele de tei.
El este unul dintre cei doi, şi tot el este amândoi. Bătrâneşte, unu e unu, unu e amândoi - se pune întrebarea: cine este celălalt? El şi Ei îşi continuă jocul tăcut, fără ostentaţie. Gălăgia s-a stins. Acum se joacă pe viaţi sau pe moarte. Nu se fac pariuri, cîştigătorul este cunoscut... Competiţia, iluzia contează..., câştigătorul este cunoscut..., mai persistă o singură-ntrebare: Când va câştiga? Întrebare retorică şi răspuns inclus: Celălalt! Am ghicit?!
3. Atât voiam:
să strig că te-am găsit...
şi,
când braţele au prins a fremăta
de bucurie,
doar mugurii păstrau vreo câteva
fire de rouă.
Am început să caut,
dar cele cinci sfere-azurii erau goale:
tu dispăruseşi -
erai undeva, la rădăcină...
şi mugurii creşteau noi ramuri.
4. Lo.........................................................................................................................................
La patru mă opresc şi mă-nfior, şi azi!!? Aştept o zi când, poate, voi afla dispoziţia de a clămpăni acilea ce-am scris aiurea şi cândva şi-n continuarea celor de mai sus. Pân-atunci, s-auzim numai de bine! Fii vesel, virtualule! Viaţa-i frumoasă, ţi-o zic eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu