nostalgii şi speranţe (!)

Privesc o fotografie convenţională, alb-negru, cu copii veseli veseli şi-nghesuiţi pe două din cele trei rânduri de bănci ale clasei noastre. După cum văd eu, după cât mă ajută memoria (afectivă, bine'nţeles!), trebuie să fie vorba de iarna clasei a VII-a (hainele din cuiere, insistenţa de a fi întreaga clasă..., probabilitatea plecării mele spre... ţările (mai) reci..., deci trimestrul al II-lea, 1982. Probabilitate ridicată! Mi-i dor de ei, îmi doresc informaţii despre ei, mi i-aş dori aproape, pentru că, zic eu, şi din perspectiva lui azi, exista o relaţie de complicitate, de prietenie care depăşea, în cazul celor mai mulţi, simpla activitate şcolară, cu elevi silitori şi leneşi, cu diriginte plictisitor prin insistenţa în a ne face să fim altfel decât... Ce mai, ne acceptam senini, cu bunele şi celelalte (...) ale noastre! Vedeţi că ezit să dau nume... Poate că m-a lăsat memoria, poate mă tem să aleg..., ştim noi, tot p'ăia, şi-acum după atâţia ani! Hm, aşa cum m-aşteptam: m-a uitat...
De fapt, sunt foarte emoţionat în faţa pozei, ca ieri-alaltăieri în faţa clădirii aflate încă în vacanţă. Prin '90, Cristi, cel înalt şi... polemic, s-a supărat pe mine şi-am întrerupt comunicarea dupoă câţiva ani buni... Mihaela, Diana, Laurenţiu, Dan cel mic şi ... zvârlugă..., Mihai despre care mai mereu aflam ceva de... Mirela..., Daniel şi scrisul său... inconfundabil, până-ntr-a opta, când, cu multă ambiţie, am ajuns să-i descifrez (după trei ani şi... de teze şi extemporale!) hieroglifele. Nu cumva am uitat-o pe Marcela, cea frumoasă, mereu zâmbitoare şi tenace?... Da! Trebuie să fie părinţi de copii mai mari decât erau ei pe vremea când erau şi copiii mei... Nutresc speranţa că poza va fi văzută şi "reperată" de cineva dintr-a VIII-a F - 1983, şcoala 116 şi, poate, vom mai comunica, după atâţia ani şi atâtea experienţe...
Poate Diana, cea mai apropiată şi de încredere colaboratoare a mea, poate orgoliosul Cristi, poate Florian, poate introvertita şi surprinzătoarea Mihaela, poate Elena, cea modestă şi mereu gata să sară în ajutorul cui avea nevoie, poate melancolica de Carmen, poate Anca, poate Alice... Precis va fi Oana, blonda cu ochi albaştri-albaştri şi mereu râzândă, mereu tonică, singura în stare să-l stăpânească pe... Florin (?)! Heeei! vă chem la ora de dirigenţie!
Mi-o amintesc pe Mihaela recitând, pentru că aşa a vrut ea (era greu s-o convingi să facă un lucru neacceptat de mintea ei pătrunzătoare şi de remarcabilul bun simţ din dotare...), Manifest pentru sănătatea Pământului. Era ceva între şedinţă cu părinţii şi serbare pentru părinţii clasei... Toată lumea a fost adânc  impresionată. Ici-colo, oameni mari sau copii îşi ştergeau discret o lacrimă din colţul ochiului, la auzul glasului subţire, uşor tremurat, emiţând cu atâta căldură şi seninătate, către asistenţă, mesajul generos şi tragic al poemului păunescian. Fără vreo repetiţie, nemărturisind nici măcar părinţilor (mi-a confirmat-o chiar tatăl ei, el însuşi uimit şi emoţionat de iniţiativa fetei!), darmite dirigului!, de care era, totuşi, apropiată, pregătise recitarea dintr-o pornire pe care n-o explica decât prin zâmbetul ei de îngeraş. Şi m-a anunţat simplu că are şi ea ceva de... zis. Şi-a zis.
Atât azi! Voi reveni!