vineri, 3 februarie 2012

I. Iarnă ca-n '54...

Te rog să mă ierţi, dragă virtualule, dar nu-mi prea aduc aminte cum era în februarie '54... Probabil băusem prea mult... lapte, şi-mi petreceam timpul tot într-o toropitoare mahmureală călduroasă, pufoasă, undeva,-ntr-o casă din Bărăgan. Aşa cum, din neglijenţa bieţilor şi dragilor mei părinţi, am ratat şi moartea generalissimului... Chestie de planificare proletcultistă: el s-a săvârşit în februarie - eu m-am născut în decembrie... acelaşi 1953.
Nici frate-meu nu cred că şi-amintea, chiar dacă el era, ehe!..., flăcău de doi ani şi!... Mereu marşa pe marea diferenţă de vârstă dintre noi şi-mi arăta ce-i era îngăduit (de către cine?) lui, şi mie, nu! Oare-şi scotea năsucul spre ogradă, să vadă cum e zăpada? Parcă l-ar fi lăsat cineva... Nooo, nici Nelu nu-şi amintea nimic..., nici măcar de faptul că-mi dădea, invidios, târcoale, gata-gata să-mi administreze vreun ghiont pentru că-i subminasem supremaţia: mai era cineva alintat în casa aia!... Neîngăduit!Şi totuşi, întotdeauna mă proteja în lumea nu tocmai blândă a puştimii din port. Era îngerul păzitor al copilăriei mele ceva mai puţin bărbătoase, aşa cum eu eram regele neîncoronat al ... diplomaţiei când trebuia să-l scot din cine ştie ce dandana cât noi de mare! Noi - pentru că plata era comună, indiferent de inculpat (care, mai întotdeauna, era el!, avea un talent înnăscut în a stârni primejdia!), aşa am crescut solidari, ca doi gemeni născuţi la doi ani unul de celălalt!
Se vede cât de-ncântat îs! Nuuu?
Mama şi tata depun mărturie...
Dar, îmi amintesc de-o iarnă formidabilă de prin '65. Pe Dunăre, parcă dăduse cineva foc la care întregi de lemne ude care ardeau mocnit, stârnind un fum, de nu vedeai la doi-trei paşi distanţă... Cerul - dacă ridicai mâna un pic mai sus de creştet - îl atingeai, aşa era de jos! Plumburiu-albicios ca şi albia dragei mele ascunse ochiului... Nici vorbă de şalupe, vapoare, pontoane - totul fusese adunat gospodăreşte, pus la adăpost, prin docuri, pentru a fi readus la primăvară. Ceaţă-aburi şi ciori. Atât! Şi o linişte lugubră (sintagmă dulce paşoptist-caragialiană!!), şi din când în când nişte trosnete grozave dinspre albia Dunării, şi, din depărtare, urletele vreunei haite de lupi. Iarnă, ce mai!...
Parcă m-am mai obişnuit!
Părculeţul din faţa blocului - de nerecunoscut, parcă turnase cineva,    fără nicio socoteală asupra lui saci peste saci de albeaţă pufoasă. Era plăcut şi biata mama nu putea să ne ţină în casă - o tuleam fericiţi, deocamdată doar în parc (din căte se vede, era chiar plăcut, de vreme ce au coborât amândoi părinţii spre a-şi recupera odoarele!), Belvedere ne-aştepta mai târziu, după ce se tasa, cât de cât, zăpada. Era de departe, vadul nostru preferat: abrupt, cu două trei şicane... cam pietroase!, luuung şi lipsit de circulaţie rutieră! Vă daţi seama!? - atât de abrupt, că nu treceau maşini pe-aici nici măcar vara. Iarna - probleme cu frânele, oricât de bune ar fi fost, vara - colţii ca de stâncă ai pietrei de granit pusă, parcă, spre disperarea şoferilor! Sanie bună aveam, prieteni - oho! Iani, Take, Iorgu şi chiar Hristu şi Mişa, fraţii Nico şi Costa abia aşteptau să-ncepem hârjoneala de pe vad: era al nostru, intruşii nu-ndrăzneau să ne calce domeniul..., era prea privat - ei? pe drumurile publice, urlând din toţi rărunchii: pâââârtieeee!, ca să se ferească trecătorii de pe'mpăratul Traian, că pe-acolo trec şi primejdios de multe maşini înspre şi dinspre port. Vacanţă şi... răbdare până luni, cînd pleacă ai noştri la lucru... Singurul paznic al puştimii - tanti Andriana, mama lui Iani - e prea bun, ca să ne certe sau să ne pârască celor mai... (eufemism:) autoritari, aşa că de dimineaţă, de pe la opt şi-un pic (că nu-i timp de pierdut!!) până pe la două (că pe la patru încep s-apară ai noştri de pe la servicii...), când, rebegiţi şi uzi până la piele, ne retrăgeam spre casă, al nostru era Belvedere, cu impunătorul zid de cărămidă roşcată al cetăţii de odinioară.
O să-ţi povestesc, poate, cum am mers Dunărea la picior! Tot în iarna aia de la 11-12 ani...
S-auzim numai de bine!

2 comentarii:

  1. Ce nume exotice de familie aveau prietenii dragi ai copilăriei mele: Valasidis, Ţungarakis, Caranica, Vanghelakakis, Dukelis... Da! şi Caranica - armâni, probabil - era integrat grupului compact al "grecilor-partizani", cum li se zicea la Brăila, spre a-i deosebi de grecii (???) pământeni, demult românizaţi. Erau prieteni de nădejde palicarii ăştia în pantaloni scurţi, nu izolaţi de statutul lor incert, de refugiaţi politic, se integrau în toate cele ale noastre, care în niciun caz nu erau implicări politice (he-he-he: la 12, 14, 16 ani?? - altele erau priorităţile: zbenga, pescuitul, înotul, apoi, fetele n-aveau culoare politică!...), nici etnică, iar prietenia nu are naţionalitate!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumoasa poveste si emotionanta in acelasi timp.

    RăspundețiȘtergere