şi-a zis Ştefi: "De doi bani vorbe (co-nimic)"

Rămâne o taină ce s-a-ntâmplat cu această pagină... Mi-i grozav de ciudă că nici măcar blogu' nu-i o treabă sigură! Nu-mi imaginez raţiunea de s-a putut pierde ditai materialul... şi cum?: prin totală înlocuire cu un altul de pe acelaşi blog!! Multe taine pentru mine! Or fi umblând ăi de la ACTA naţională şi de stat?... Refacem, cum putem, contextul introductiv: Important e că Ştefi a revenit,după lungi săptă..., ăăă..., luni, pe poşta mea electronică! Draga de ea! Îmi promite că reluăm colaborarea... virtuală! Mi-a găsit şi blogul! Mi-l laudă şi-mi-a sugerează să (re)aduc acilea celebrul De doi bani vorbe, textişor străvechi pe care ne propuseserăm să-l punem în scenă... Rateu! Mi-i încă ciudă de pirderea-n spațiul virtual, dar "cântecul tot zice-l-aş..." Iar restul: Improvizaţie!

O voce: – Stimaţi colegi şi dragi tovarăşi de muncă, astăzi vom dezbate o temă de maximă importanţă pentru învăţământul românesc şi pentru, ca să spun aşa, unitatea noastră şcolară, adică, citez: ”Reciclarea, recondiţionarea, refolosirea materialelor, prioritară între sarcinile de maximă importanţă ale învăţământului nostru”, vor urma dezbateri constructive şi la obiect, urmate, mai apoi, de un foarte interesanr şi mobilizator co-referat al colegei noastre, tovarăşa învăţătoare Mara Mardare. Dauuu… Şi gata, s-a rupt filmul, aşa că: 1. stiloul, 2. agenda primită de la draga de Luciana şi 3. Titel, bineînţeles, intră în acţiunea… mea creator-plictisită… Ca tabloul, cartea şi luna pentru Dionis... Heee! he! he! (citat din Marin Preda)

A. – Ce întâmplare coincidentă, salut, măi domnule! Domnu' mi te-a scos în cale!...

B. – Salut !?... Care-i chestia? Ne cunoaştem?

Consiliu, pe-atunci cu ţigări palmate...

A. – Păi..., nu cred..., da’ ştiţi, mă gândeam...

B. – La ce?, că mă cam grăbesc...

A. – Să vă dea băiatu’ o idee!!?

B. – Ce?...

A. – O idee...

B. – Da’ nu vreau!..., ce să fac cu ea?..., auzi?... o idee!

A. – Păi…, e universală, merge peste tot şi, mai ales, peste toate… Hai, zău, e ieftină! Una mi-a mai rămas şi n-aş vrea să mă-ntorc cu ea acasă… Doar cu una…

B. – Hm!...

A. – Hai, ce Dumnezeu! O vreţi gratis? Ce tot cârcoteşti?...

B. - ??!!

A. – Chiar o vreţi gratis??? Asta nu să poate, am crescut-o cu multă grijă şi fără ajutor din afară. Am angajat şi detectivi, s-o apăr dă spioni, că umblă şi d’ăştia..., am fost atent la stânga şi la dreapta, m-am sacrificat şi-am... ungherit-o...

B. – Ai ce?...

A. – Mă rog, am păzit-o!

B. – Bine, bine..., şi de ce tocmai mie? Ce, altul, mai..., n-ai găsit? E plin talciocu'!...

A. – Mai cum, mai cum? Mă jigniţi, dom’le şi nici pe matale nu vă puneţi într-o lumină... Ideea mea e prea bună pentru un oarecare şi ochiul meu expert mi-a arătat că nu sunteţi unul din ăia..., d’aia v-am ales! Ce dracu’!? Că mi s-a părut că poate, poate…

B. –  Ei, lasă, lasă!..., şi... ce ţi-a spus ochiul matale expert despre mine? Hi, hi, hi...

A. – Domnu’, domnu’…, nu se face asta!..., păi, se poate-aşa ceva? Să ştii că eu pe gât nu ţi-o bag! O vrei au ba, verde-n faţă, că n-am timp de pierdut, eu sunt creator de idei şi tre’ să scot alt set, că p-ăsta l-am dat gata şi fluieră vântul p'ân circumvoluţiunile mele... Hai, spune, ce faci?, cumperi, sau nu? Asta-i...!

B. – Bine, bine! Şi cât mă costă ideea aia năstruşnică?

A. – Da’ vă place??!

B. – Cine? Aaa! Păi eu de un’ să ştiu, arată-mi-o!

A. – C’oi fi prost..., cum să ţi-o arăt? Păi ce, eu vând pepeni: pe-ncercate!? Nu-l crede, nene, pă băiatu’ mai fraier decât e!

B. – Păăăi...

A. – Fără nici un păi!, eu vreau să-mi vând în mod cinstit şi fără pic de supraprodus marfa, şi-atâta! Scurt, m-ai înţeles?

B. – Suprapreţ îi zice... problemei... Iar eu?! Dau bani, evaluez ce cumpăr...

A. – Ia lasă şmecheriile, că ştiu eu ce zic. E drept, face mult, dom’le, da’ nici nu pot să ţi-o dau chiar aşa... la-ncercatelea.

B. – Bine, bine, şi eu ce plătesc?!

Atunci, acum, întotdeauna...

A. – Cum, ce? Ideea mea grozavă!

B. – Hm, hm!...

A. – Domnule, toate ca toate, da’ vă rog să mă credeţi pe cuvânt. Eu nu sunt un comerciant de-adevărat, am venit p’acilea, p'ân Vitan, doar pentru ca, să zic aşa, să le fac un bine altora..., maiii..., mai în lipsă dă idei, aşa că..., vezi, bre? Cam asta e!

B. – Stai! Ho! Opreşte-te! Acum mă faci şi prost, cretin..., un ăla care... nici..., ăăă, fără o idee în cap!! Da’ ştii că-mi placi!? Mai zi, mai zi, că-ncepe să-mi placă!

A. – Zic. Iote că zic, că-i bunu' meu!...

B. – Zi, zi, nu te sfii, vreau să văd până unde ajungi!

A. – De la taica Socrate, care i-a vândut idei lu’ nea Platon, nu s-a mai văzut un vânzător de idei aşa, ca mine. Păi ştii matale Republica dialogurilor şi Bancheta peşterii? Ha?, le ştii? Acolo să vezi! Io ştiu că le-am vândut unui ciripliu cam naiv, în colţ la Macaralei, pă scara blocului ăluia cu zece etaje...Ei, şi ce-a ajuns moş Socrate? Un biet personaj..., bufonul şmecherului de Platon..., care-a luat caimacul gândirii bunicuţului!

B. – Şi matale ai deveni bufonul meu?!... Dar ce vrei să-mi dai, de fapt?..., vreo idee longevivă, care...

A. – Pe româneşte, vă rog...

B. – O idee ca un gumilastic, care să poată fi mulsă, mă rog, întinsă, până voi muri eu şi mata şi care apoi să mai treacă şi prin celelalte veacuri? Hai că-mi place ideea utilizării în comun a ideii ăsteia buclucaşe!!!

A. – Faci mişto de mine, domnule? Eu nu permit..., ai grijă că eu..., ce te dai la radicaluri?!

B. – Vai, cum se poate? Nu se poate! Eu sunt un om serios, în căutare de idei interesante pe ca..., mai apoi să...

A. – De idei?! Păi, hai că vă vând eu una! Una singură mai am, dar e bună!

Să intru..., să nu intru... Nu că strigă lumea: hoţii!...

B. – Hm!

A. – Hai, că-i ieftină!

B. – Da’i bună?

A. – Buuună, bună, bună!...

B. – Bună de tot?

A. – Mai ceva!

B. – Mai ce?

A. – Nu, nu e cu maici..., hoţule, vrei să mă faci s-o divulg pe faţă.., nu, nu!!!, la mine nu se prinde de-astea! Crezi că m-ai agăţat, ha?

B. – Stai, măi omule!... Ia-mă uşurel...

A. – Nu, nu. Nu ţi-o spun nici mort. Nu mai vrea, ideea, s-o vând. Am uitaaat-o! Mai bine o-ngrop în mine şi n-o mai scot niciodată-n veci la lumină. Auzi, s-o vând?!

B. –  ... ??!!

A. – Auzi, ce idee! Să-mi vând ideile..., copiii mei de aur, materia mea cenuşie superior, hm, organizată, să m-apuc de export/trafic de inteligenţă...! Vasileee!, că rău ai mai ajuns, băăă! Nu mai ai ce pune pă masă, bă? 

B. – Ştii..., nene, eu mă cam duc!...

A. – Da? După ce am vrut să-mi dau visul meu cel impardonabil, dă platină şi diamanturi pă mai nimic, acum mai vrei să-ţi fac şi temenele, ca să-l achiziţionezi?! Ce mai oameni, dom’le, ce oameni!

B. – Ia mai lasă-mă dracului!, ce vrei? Eu m-am legat de dumneata, sau dumneata de mine? Ce pofteşti? Crezi că eu n-am idei? Ăhăă! Crezi că sunt un crunt exploatator al gândirii celorlalţi? Poftim, dacă vrei, vând şi eu idei, că am surplus de emisie ideatică!

Atunci brainstorm, acu' furtună de-a dreptu'!

A. – Zăăău!?, şi cum le dai?

B. – Pe cine să dau?

A. – Ideile alea multe şi cosmice...

B. – Ieftin!

A. – Da’ merită?

B. – Meeerită!

A. – Şi sunt geniale?

B. – Geniale, şi mai şi!...

A. – Universale?

B. – Nici nu se poate mai universale ca ale mele!...

A. – Hai, te rog, dă-mi şi mie o idee!!! Zău că vreau să cumpăr,... vezi mata, am cam uitat-o pe-a mea şi-aş... Poate mă ajută cumva să pro..., să pro..., sper!

B. – Nu fac nici bişniţă, nici comerţ ilicit. Nu vând, nu împrumut, nu cumpăr. Eu lucrez de unul singur, dar în folosul celorlalţi... Vaaai, ce frumos şi convingător am spus-o!...

A. – Şi ideea mea?, pe ea de ce voiai s-o cumperi?

B. – Eu..., să vezi..., eu nu... Făceam... ăăă... aşa...Conversaţie...

A. – Ce, tu nu, tu nu...?! Dinadins ai vrut să mă jefuieşti, să-mi furi ideea cea mai..., cea..., pe gologanii tăi murdari, să mă laşi sărac lipit dă ideile mele, fără odraslele mele cele dragi, lipsit dă singurele mele mângâieri..., că dă la o vârstă... doar ele-ţi rămân.

B. – Să ne lămurim, nene! Stai, nu te-aprinde aşa, pe degeaba. Cine te-a supărat?

A. – Mata!

B. – Eu!? Da' de ce?!

A. – ... dacă vrei să-mi cumperi unica mea idee, bucuria vieţii mele...

B. – Asta era? Păstreaz-o sănătos, că eu nu vreau nici s-o fur şi nici s-o cumpăr.

A. – Ooof, offf! Grea viaţă mi-a fost dat să mai am la viaţa mea! Vreau şi eu să fac un bănuţ frumuşel, cât dă cât..., acolo, fac tot ce pot ca să trăiesc cinstit şi semenii nu mă lasă... Hîîî, hîîî, hîîî... Of, of...

O altă voce – Gata, bă, s-a terminat şi consiliul ăsta! Hai să ne mai şi... destindem: ce?, nu ştii?: scriitura, ca şi cititul, dăunează greu minţii omului obişnuit, dar'mi-te celei a profesorului mult prea consiliat... şi, da, da, da!, ferească-ne Cel de Sus, ce va mai rămâne din creatorul nostru dialogal şi prea acreditat şi antrenat spre a nu adormi în eternele, instructivele, fatalele noastre şedinţe inutile şi ridicole şi necesare, adică obligatorii, to’ar’şe, dacă nu mergem acum la vodcă? Ce dracu’, viaţa-i frumoasă şi nevestele-s iubeţe! Trăiască spiritul creativ al Consiliilor Profesorale! Vivat! Peste vreo cinşpe ani cine ştie ce-o mai fi şi dacă noi vom mai fi dascăli, cu apucăturile noastre, având în vedere, to’arăşi, firea noastră zglobie şi neadaptabilă la sisteme... Haideţi, fraţilor,    că am o Krepkaia luată din Rosetti, aia da vodcă!! Titel, Romică, Toni, după miiineee! Mai lăsaţi prostiile, că belele şi traiul de-acasă...

Contemporani ai dialogului de mai sus, surprinşi într-un moment delicat şi foarte important al existenţei. Epaminonda exersează acutele şi-şi dezvoltă plămânii. Irina încearcă să domolească aplombul purtătorului celebrului nume elinesc, cu disimulată relaxare. Horia face faţă bărbăteşte situaţiei... Cât despre erou, cred că vinul de împărtăşanie era acruţ...  

N.B.: Sunt rînduri lipsite de orice pretenţii literare, sau de alt soi. Sunt rânduri scrise într-o şedinţă de Consiliu Prefesoral exasperantă, în care, pe lângă nesfârşitele intervenţii ale tovarăşilor colegi la tema impusă, a fost citit şi un co-referat grozav de lung şi de plictisitor (auzi!, gunoaiele, maculatura şi boarfele!). Le-am transcris aici cu toată grija datorită insignifianţei lor beletristice şi valorii lor cognitiv-informaţional-operaţionale în oglindirea unei modalităţi de supravieţuire. Dar acum?, acum mai funcţionează?... Eh! Sunt scrise în perioada Şc. Gen. 116, se vede că eram relaxat şi nu mă pândea frica de a pierde trenul spre Ploieşti şi nici stresul orelor de spaniolă şi română (clase mari, prea mari, dar nu conta!!) de la celebrul liceu de pe Dudeşti, deci, aprox. 1981-1982. Eheeei!, timpuri noi! Cuţite, boxuri şi măciuci!!! Tramvaiul 19 în care, seara pe la opt, urcam cu toţii, de-a valma, elevi şi profi..., ca să nu ne..., să ne... „vecinii” din simpaticul şi coloratul nostru cartier trecut tare demult în legendele savuroase ale Capitalei... Urma să fie U. Craiova – Benfica, un nedrept 1-1, în Bănie, văzut tot de-a valma într-o sală maaare (mai pas' de ţine minte, bade Antoane!...) profesorală?..., de sport?... Şi ne căutam bucurii,  supape, refugii... 

Aşa eram eu la vârsta...