LA MULȚI ANI! cu BACOVIA alături...

Mulțumind în mod cu totul deosebit postului Antena 3 pentru atenția acordată dascălilor, urez celor dragi și... tuturor celorlalți un călduros și sincer LA MULȚI ANI! De-a valma, apropiaților sufletului meu și celorlaltor..., le dedic această frumoasă poezie a unui Mare Poet!
P.S. Ce se potrivi mesajul tău, Angelin frate!!!

CU VOI...


Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment, -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor...

                          GEORGE BACOVIA

Ajun fericit!

 

  

Viitorul...

 

De pe prispa...

casei sufletului meu, urez tuturor celor care-mi fac onoarea de a vizita acest blog aiurit LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI CU FERICIRE ȘI CU ÎMPLINIRI! Și cum n-am alt dar palpabil, vă ofer minunile de la Domnul dăruite celor care trăiesc sau doar trec pe străduța mea...

 

 

 

 

LA  MULTI  ANI!!!

 

NIMIC!

Ce știți voi?...
Ce știți voi?...
Ce știți voi?...
Ce știți voi?...
Ce știți voi despre mine?...
... că vorbe
 de tot felul 
curg pe toate canalele,
spre/despre mine... 
NIMIC!
Și NIMICUL e, asumat, al meu.
   

Ia, și eu, acolo...

   Numai Bunul Dumnezeu a putut aranja astfel lucrurile, încât astăzi Onuțu să vină-n școală și eu, în așteptarea studentelor practicante de anul ăsta..., s-o întâlnesc. Știam că a fost sus, în deal, să le vorbească boboacelor și... bobocului (cum numai ea știe!) despre obiceiurile de iarnă, în mod special despre colindat. Până să intru la oră, am stat de vorbă cu D. care mi-a spus cât de reușită a fost întâlnirea cu fetele și băiatul, cât de interesați au fost și cât de convingătoare și caldă a fost copila mea de suflet. Nu m-am mirat, o mai văzusem pe această fetiță încântând copiii în Polifuncțional.
   Și am întrebat-o, aflând-o în cancelarie cu vreun sfert de oră înainte să fi sunat, dacă nu vrea să vină la ora mea de... Gramatică, să le vorbească celor cărora le sunt diriginte... cu sufletul. A vrut, Ioana!!! (Închipuiți-vă: deși tăinuisem amândoi, cu câteva seri mai-nainte, cum să procedeze la Seminar, Oana a venit prin tot buricul târgului îmbrăcată într-un splendid costum popular maramureșan, centenar. Când sufletul ți-e curat, nu mai ții cont de reacția profanilor...)
   Micuță, fragilă și cu ochii ei cei frumoși, mereu nevinovați, explica prin cancelarie cum e cu simbolurile de pe cheptar și șurț, deși sunt convins că puțină lume o asculta... Costumul era frumos și... prețios!Am grăbit-o spre clasă. Nu doream să găsim clasa agitată de întârzierea mea. Fără chef. A cerut un CDPlayer, și-a luat vreo trei cărți și un cd și am pornit spre sala atât de dragă de la etajul întâi. Clasa mă aștepta ca de obicei, cu nerăbdarea de a mai „tăinui” un pic. M-am așezat în prima bancă, lângă Cristina, nu înainte de a anunța de ce a venit domnișoara etnolog Ioana Goșman la ei în clasă. Au primit-o cu muuultă, multă curiozitate și nu s-au arătat amuzați de extraordinarul ei port. Mai degrabă, interesați, intrigați... Bănuiau că urmează ceva deosebit.
(am vrut să-l public astăzi, chiar dacă-l voi termina... mâine!)

   Şi bine-am făcut că lăsat ceva şi pentru astăzi, când lucrurile s-au mai aşezat un picuţ... Am vorbit şi cu fetele..., se pare că-s încă mici, se pare că nu le-am dăscălit suficient... Cei de-a zecea, dragii mei dragi, au receptat cu irima des-tăinuirea atât de coerentă şi de sprinţară, sufleteşte, şi de molcom-binevoitoare a Onuţului! Măcar unii dintre ei cred că se simt fraţii Oanei întru acelaşi părinte spiritual... Mă-mbăt şi eu cu speranţe! Şi-am primit, primit, primit ăst mesaj de îl transmit:
Dumneavoasta aţi făcut din mine un condei de om şi m-aţi încondeit. A fost dincolo de hotar întâlnirea de astăzi, tâlcuită, parcă, de bobul de pasăre pe care l-am ascultat întru corindă, pe prispa veşniciei dintr-un miez de sat, cum e cel al inimii noastre. Vă îmbrăţişez cu bătătura inimii. 
Tre' să mai fac o... pauză de respiraţie! Cam lungă...




  

Lecţie!

Dincolo de durerea care străbate din versurile de mai jos, dincolo de celebra vorbă; "orice asemănare cu... este pură coincidenţă!", vă rog să observaţi apropierea flagrantă de pamfletul din partea a doua Scrisorii III. Eminescianismul (eminescianizarea??) a făcut să fie dat uitării un poet, poate talentat, dacă-şi afla - vorba lui Maiorescu - subiectivitatea-i, dacă o avea...

 

 

 

CÂRMACII

 

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns

Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.

Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,

Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.

Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială

Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării

Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!

Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari

Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,

Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,

Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt

Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit

În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,

Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,

Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,

După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,

După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,

Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei

Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:

Ne vrea ţara! îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!

Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!

Într-o ocnă, da! acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,

Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire

Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!

Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte

Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,

Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

 

                                 Alexandru Vlahuţă, Târgovişte,1881, iunie

17 Decembrie

... și seara, la bucătărie - cel mai călduros loc din casă -, ascultam „Europa liberă”, N.C. Munteanu în mod deosebit.
Alteori, la lumina firavă a lumânării (se lua curentul...), cântam toți patru, cu voci tremurânde, „Gutuia” lui Păunescu.
Alteori, copiam la draga de „Olympia”, cea anual cărată de Luciana la Miliție pentru a i se lua amprentele..., volumașul „Moartea citește ziarul” al lui Dinescu (manuscrisul mi-l oferise Adina, iar eu îi promisesem un exemplar samizdat - i l-am dăruit - într-o seară, la oră târzie - imediat ce l-am făcut... carte-n două exemplare... -, al meu mai dăinuie prin bibliotecă). Și am ascultat înfiorați ce se petrecea la Timișoara, era deja „mâine...” sau, poate, „poimâine”... La Brașov era încă liniște.
Mai pândeam, pe la magazinele din cartier, unt, vreun pui „la liber”, nu pe cartelă, vată (rara avis pe vremea aceea, când nu apăruseră tampoanele!)...
Mă întâlneam săptămânal cu George, Sandu, Ovidiu, Jean, Claudiu, Vasile, Andrei, Caius și Marius și, după terminarea cenaclului, tăinuiam pe teme literare până târziu în noapte. Și soții Itu veneau tot mai rar, deși erau mentorii oficiali ai cenaclului... cadrelor didactice! Îl mai plângeam, neconsolați, pe Paul!
Chiar în seara aceea am aflat ce se-ntâmplă la Timișoara, inclusiv din înregistrarea audio „in direct”, cea cu mii de morți, despre grozăviile ultimelor spasme ale regimului comunist... A doua zi, retrași în anexa lui Radu, dezbăteam înflăcărați subiectul Dara, Radu, eu...
Ce-am obosit! Ce mi-am pierdut optimismul și încrederea în viață!...

Viața-i viață...

... și ce aflu eu în binecuvântata zi de azi?...
Că maestrul Radu Beligan a împlinit venerabila vârstă de nouăzeci și cinci de ani! Doamne!, de când am făcut ochi spre cultură, în toate formele ei de manifestare, l-am avut cumva alături pe acest inegalabil actor și OM. Mi s-a părut rece, mi s-a părut prea reflexiv..., mi s-a părut cald, apropiat sufletului meu, mi-a părut un părinte, un dascăl... Nu l-am văzut niciodată un mare actor de comedie, chiar dacă a jucat foarte bine și astfel de roluri, începând cu neuitatul Rică din Noaptea lui Caragiale... Poate că vocea inconfundabilă nu (mai) e, de-o vreme, potrivită comediei... Ultima dată, pe viu, l-am văzut în Numele trandafirului - a fost extraordinar, adică la fel ca-ntotdeauna!!! La mulți ani și sănătate, Maestre!
Apoi, am aflat că la București mi s-a născut (încă) o nepoțică, pre numele ei Amelia-Nicoleta și mi-s fericit tare pentru că ea și măicuța ei, Arina, sunt sănătoase, iar Vali, o bunicuță fericită. Și Costi, bănuiesc, un bunic la fel de în al nouălea cer. Aflu că a primit nota zece la naștere la naștere!!! Să ai parte de o viață de aceeași notă, Amelia!
Și aceste lucruri minunate s-au petrecut de ziua dragei mele nepoate, Anna-Maria, Anuța mea!... Bucuria de a-ți adresa cele cuvenite s-a împletit cu aceea de a-ți transmite noutățile coincidente, pentru că, pentru mine, a fost, mai întâi, ziua ta, Anuță!... și câte-aș avea de tăinuit pe tema asta, cu tine, despre tine..., dar nu aici! LA MULȚI ANI!, draga mea, și naștere ușoară! Abia aștept să vă văd pe tine și pe Antonia-Maria, sănătoase și pline de viață!

Îngerul blond

13 decembrie 1983 - ziua trecerii marelui Poet la cele veşnice...
Să trăieşti o veşnicie în sufletele noastre, Bătrâne! 
... Şi nu pot uita autograful de la Tine, scris cu stiloul meu de pe-atunci... În ce zi şi cu ce evoluţie a Elenei Ştefoi!... 
Omagiu şi Profesorului Mihai Drăgan, fără de care...
 
Poezia

Poezia este ochiul care plânge.                                                
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă                                                      
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

Dezîmblânzirea
                                                                                              
De mult negru mă albisem
De mult soare mă-nnoptasem
De mult viu mă mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.

Gând 4

Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă,
Acum două-trei după-amieze, primesc un telefon de
la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav,
care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog... Şi-mi
spune un lucru care m-a lăsat aşa... nemaipomenit
de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor
caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are
dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are
dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de
altfel...

 

 

 

 

De și pentru (numai) sufletul meu

Iarna mi-a pus pe la ferestre,
Flori, flori,
Fiindcă azi e ziua mea.
Sănii zglobii se-ntrec pe creste,
În zbor,
Fiindcă azi arde o stea.

Vă chem pe voi ca să petrecem,
Ne cântă iarna veselă-n prag.
Iarna mi-e sufletul curat,
Mai alb,
Îl simt mare, bun și cald.

Vă chem pe voi ca să petrecem,
Ne cântă iarna veselă-n prag.
Iarna mi-e sufletul curat,
Mai alb,
Îl simt mare, bun și cald.

FĂRĂ PROSTII!

60

Mereu m-am întrebat de ce tre' să am parte de o zi a mea. Mie nu-mi place ziua mea! Eu nu-mi doresc ziua mea!!! Nu mi-am dorit-o niciodată, dar asta e - ea există!... Şi mi-e destul mie disconfortul că există! Ce e scris şi pentru noi... Nu-mi place formalismul ei, nu-mi plac urările ocazionate, nu-mi plac eu, mie! Nu vreau şi nu aştept urări... Ce urări?! C-am mai făcut un pas?... Vedeţi-vă de treabă, dragele şi dragii mei!...

Şi-apoi, pe lângă asta, dragostea didactic-pedagogică ţine câte patru ani!... Apoi... uitarea... în cel mai bun caz!
Nu-mi doresc să-mi doriţi "la mulţi ani", nici voi rude, nici voi prieteni, nici voi elevi de azi şi de ieri! Destul să nu mă(vă)-njuraţi nici azi, nici mâine, niciodată!

LĂSAŢI-MĂ-N ÎNFURIATA MEA DURERE-NFUNDATĂ-N SUFLET!

"4 dec. 1980"

                          Zori

[Un text scris demult..., tare demult, găsit într-o agendă prăfuită şi plină de tot felul de vorbe/amintiri!]                                                                                                                                                                                                   4 dec. 1980

Balsam mereu dat cu grijă de sorţi 

orbului cu toiag, cu bléstem şi cuiburi de ciori,
gaj al vieţii după iarnă, în ochi,
dar de nuntă singurului uns în moarte,
aripi de-oţel fuselajului de plumb topit,
natură, veşnică pedeapsă delictului neispăşit,

EŞTI.

                                                   

Fiule, vina mea nu e scârnavă,
Şi, din ea, pentru tine nu curge otravă.
Nimicul ajunse ţâfnos,
Crezându-se asemeni unuia din zeii făţoşi,
Gata cu râsul, mai e loc şi de lacrimi!
Ce patimi, ce patimi!...
Oare se poate să mă uiţi şi pe mine, cândva?
Ba, sigur, – Te rog doară: să mergi undeva...
Mai departe, că 

EŞTI.       

N.B.: Nimicul crede că-i stăpânul./ Îl lași să zică ce o vrea./ Nu ştie bine ce-i destinul./ Câteodată prinde vreo stea/ Dar, sărmanul,  nu ştie că-i doar a ta,/ El ar vrea fie a ta şi a sa...

Blestem?!