In memoriam, Petru Ursache

Aflu în această dimineață toridă că Profesorul Petru Ursache, eminentul meu dascăl, a plecat spre a-i reîntâlni pe bunii săi prieteni, Mihai Drăgan, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu şi, de ce nu?, pe dragul de Emil Iordache... Vestea am găsit-o pe blogul prietenului Vasile Gogea, care, la rândul său, a preluat-o dintr-un comunicat al Filialei ieșene a Uniunii Scriitorilor. Mi-am permis să preiau Comunicatul:
Miercuri, 7 august 2013, a încetat din viaţă Petru Ursache, etnolog, estetician si istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania Filiala Iasi. Petru Ursache  s-a născut la 15 mai 1931, în comuna Popesti, judeţul Iasi.  A absolvit Liceul National Iasi în 1951, apoi Facultatea de Filologie a Universitătii „Al. I. Cuza” (1952 – 1956), fiind licentiat în limba si literatura română. În 1971 obţine titlul de doctor în Filologie. A profesat ca bibliotecar la Biblioteca judeteană „Gh. Asachi” (1956 – 1958), preparator – asistent (1958 – 1960), lector (1960 – 1977), conferentiar (1977 – 1992), profesor (1992 – 2001) la Catedra de Literatură română si la Catedra de Literatură comparată.Petru Ursache a debutat în revista  „Scrisul bănăţean” (1958). Dintre volumele publicate amintim: „Sezătoarea” în contextul folcloristicii (1972), Poetică folclorică (1976), Prolegomene la o estetică a folclorului (1986), Eseuri etnologice (1986 ), Titu Maiorescu. Esteticianul (1987), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (1993 ), Etnoestetica (1998), Mic tratat de estetică teologică (1999), Cazul Mărie. Sau despre frumos în folclor (2001), Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic si stilistic (2005), Înamorati întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006), Antropologia, o stiintă neocolonială (2006), Etnosofia (2006 ), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade, editia a doua, revăzută si dezvoltată (2008), Mic tratat de estetică teologică, editia a doua (2009), Omul din Calidor (2012),  Mioriţa – dosar mitologic al unei Capodopere (2013).  A publicat numeroase articole, studii si eseuri în periodicele principale din Iasi, Convorbiri Literare fiind una dintre revistele de suflet ale acestuia. Petru Urscahe s-a îngrijit de apariţia  a peste douăzeci de antologii si editii critice, unele în colaborare cu Magda Ursache. Pentru activitatea sa, a fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Universitătii „Al.I. Cuza” (2001), Premiul de Excelentă al Uniunii Scriitorilor Fliala Iasi (2001, 2006), Premiul opera omnia acordat de Revista „Convorbiri literare”, Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2001.  Prin dispariţia lui Petru Ursache, Uniunea Scriitorilor din România pierde un creator important, iar cultura română un specialist de marcă.
                                                                                Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România
De la aceeaşi sursă (Gogea's blog) am preluat şi această declaraţie-mărturisire a extraordinarei prozatoare şi eseiste Magda Ursache căreia-i port un respect imposibil de cuprins în vorbe şi faţă de care mă simt şi astăzi şi mereu extrem de vinovat pentru ceea ce n-am făcut (poate mă voi mărturisi cândva...):

Magda Ursache: “Dalbul de pribeag”

                                                                           „Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”
                                                                                                                      Cezar Ivănescu

              „viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică iasomie/ trandafir”
                                               Virgil Mazilescu
                                                                
De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile. Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară altora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi analfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii” carpatine.
           Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea, Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locuit, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă, venea să locuiască chiar în centrul lui”.
           Şi aici Petru U. Îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucrurilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui: aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bucată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada…Identifica acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, «unde Dumnezeu nu se pomeneşte»”, e tabu, stăpînit de spirite rele. „Veşnicia s-a născut la sat”. Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În sinea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului». Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai conceptele, nu şi metaforele?”
           Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de busuioc… Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris ultima carte. În picioare, vertical.

*

           „Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de „procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupune un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum, m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea, Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa postului, poate că…

*

           Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13 iulie: „N-o să mai scriu, n-o să mai citesc…” Ba o să scrii, o să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou: „Ai să termini ce-ai început”. Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a caligrafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii): Godea – Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea, medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în faţă, sunt sigură.
           Şi, în continuare:
Eliade-Goma
Eliade-Eminescu
Cioran-Eminescu
           Ce scrii tu acolo, Petru? „Îmi organizez spaţiul meu literar”. Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă, atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.
           „Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată – pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva mai scurt decît al lui).
Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată frăţietatea.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache.
 Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)

*

          Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de texte completînd Istorie, etnocid, genocid, printre care Drama generalilor (numai la Aiud au fost închişi 52 de generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moarte) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii ’50, trebuiau distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă, fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital, fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion, care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente unde se află” (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”, iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din coşmaruri. „A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l liniştească”, le-am auzit pe infirmiere.

*

          Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securitatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate, visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea colegului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme, trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatorilor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu, după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte. I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi. Avem nevoie de spaţiu.
         „Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a trimis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar să mă scoată afară”. S-a uitat la trandafirul japonez, înflorit nebuneşte. S-o fi uscat de cînd nu-l mai grijeşte Petru.
          Am cărat acasă toate dosarele cu documentarea uriaşă pentru istoricul Universităţii. Cărţarul meu drag le-a clădit cu rîvnă în camera lui. Cardiacii sunt cei mai optimişti oameni? El era. Pe marginea patului de spital, făcea proiecte peste proiecte. Moartea cu „vicleanul năvod”, cum zice Ecleziastul, nu ne privea.

*

          Gura deschisă, într-un ultim efort, limba însîngerată, gingiile însîngerate. Ce n-aş fi dat să fiu în locul lui. Mă auzea, era supărat pe mine că nu-l ajut, că nu-i scot tubul prin care respira. Am rugat-o pe Doamna Doctor Gabriela Omete să-i curme chinul. „Vă dau o foarfecă, puteţi tăia?” mi-a răspuns.
         În sicriu, tuturor li se părea că zîmbeşte împăcat. În fapt, în colţul buzelor se închegaseră două boabe de sînge. Hristic.

*

          „Mai stai. Nu, du-te acasă, e aproape întuneric. Mai stai”. Era joi seara, 1august, fusese declarat cardio stabil, urma să fie externat luni. Vineri dimineaţă, aproape că trecuse dincolo. A fost rîndul meu să-i spun „mai stai”. Îi cumpărasem pat nou, de convalescent. Mă tot întreba cum arată. Alb.

*

          Ce feroce e acest 2013! Ghilotină. Mi-a luat atîţia prieteni. Petru s-a dus la zi însemnată în calendar, după Schimbarea la faţă. Schimbarea la faţă a vieţii mele. Văd pe stradă o bătrînă sprijinind cu greu un bătrîn firav, paralizat pe stînga. Îi invidiez. Aş fi preferat să-l aduc acasă oricum. Sisif a învăţat să-şi iubească nefericirea. Era fericit sub bolovanul său.

*

          Da, Adina Kenereş, Bătrînu meu e în preajmă. Pune ceata de îngeri la lucru şi mă ajută, îmi trimite omul potrivit, ca distinsul teolog, Părintele prof. Dr. Ioan C. Teşu . M-a sprijinit şi m-a întărit cît s-a putut.
          Mereu i-a simţit Petru pe cei care ţin la mine cu adevărat, de departe şi de aproape. Cu „prietenească durere” mi-a scris Dan Culcer. Cuvinte de încurajare, de alint, de la inimă la inimă mi-au trimis Myriam şi Ştefan Arteni, Nina Deşliu şi Rodica Lăzărescu, Bedros Horasangian („şi scria bine şi drept, ceva rar la noi”). „Cu suprindere şi durere”, Th. Codreanu: „nu-l voi uita. I-am rămas dator cu ultimele cărţi”. Mi-au fost alături, „cu dragoste şi mîhnire”, Valeria Tăicuţu, Iolanda şi Lucian Vasiliu, „alde Lazu” şi Conu Culai, pietreanul. R.V. Giorgioni m-a asigurat că Dumnezeu nu-i ia pe cei care mai au ceva de făcut pentru El pe pămînt. Cîţi nu mi-au dorit rezistenţă, ca Niculae Gheran, ori ca Vladimir Udrescu, „vigoare sufletească”, dar de reuşit a reuşit să mă facă să scriu aceste rînduri Gheorghe Grigurcu. Remediul – munca.

*

          Mi s-a spus „pentru a multa oară” că sunt un om puternic, însă eu îmi împart ziua în bucăţele, să pot rezista. Mîine nu prea mai e altă zi. Aştept să curgă lunea şi să ajung, cumva, la duminică. Şi îmi aduc aminte că Petru mi-a zis în spital, cu tristeţe amestecată cu căldură: „Creştinii, duminică de duminică, reactualizează Învierea. Sufletul nu se poate risipi, primeşte altă folosinţă”.
          Radu Ulmeanu, aflînd dintr-o postare a lui Mihai Rogobete (cu rubrică în „Argeş”) că Petru s-a stins, mi-a scris: „Bătrînul tău s-a dus la Dumnezeu. Sunt sigur că l-a primit cu braţele deschise”. Aşa este, a avut un mic altar în inimă care „funcţiona” pentru Dumnezeu.

*

          Christian W. Schenk mi-a trimis semn din Boppart: „trebuie neapărat să scoţi cărţile de pe stick. O să-ţi fie mai uşor şi el mai aproape. Nici nu-ţi închipui cît de fericit sunt că am atîtea cărţi de la el înmînate personal. Unul dintre puţinii oameni pe care i-am stimat (sunt cam exagerat cu aşa-zisele «prietenii») şi iubit, iar voi, cuplul Magda şi Bărtrînul URS, mi-aţi fost cei mai dragi din România”.
Da, Herr Doktor. Cel mai tîrziu în octombrie o să apară prima, cu ajutorul lui Valentin Ajder (Eikon), editor născut nu făcut.

*

             „Te îmbrăţişez frăţeşte. Fii tare, scrie” (Radu Mareş). După nefericita intervenţie laparoscopică, Bătrînu s-a străduit să-mi telefoneze. Se simţea rău, dar voia să-mi ceară greul greului: să merg mai departe. A ridicat vocea, cum n-o făcea, ca să-l aud bine: „Lasă-mă pe mine. Tu vezi-ţi de treaba ta, scrie”. Asta înseamnă dragoste. Numai că am nevoie de curajul şi de luciditatea lui ca de aer.

*

          Adrian Alui Gheorghe şi Carolina sa m-au ajutat să mă opun neputinţei, zădărniciei, în cele mai cumplite momente din 9 august. Dar cea mai fericită zi din jitia lui s-a întîmplat la Suceava, cînd a împlinit 79 de ani, în 2010, la 15 mai, s-a datorat tot lui Alui. Am pus la cale cu minunea de discipol şi de prieten, ca, la ceas aniversar, să-i facem Bătrînului surpriza surprizelor: să-i tipărim o carte fără s-o ştie. Titlul lui l-am păstrat: Istorie, etnocid, genocid. Prilejul? Am fost invitaţi de C. Arcu la Tîrgul de carte. După conferinţă, Petru m-a căutat cu privirea. I-am spus în codul nostru exersat 50 de ani, că a fost bine. Mă aşezasem strategic, să-i urmăresc reacţia. Se uita pe fereastră, uşor obosit după expunere, cînd Adrian a început să prezinte altă carte. Cei din public o aveau în mîini. Pe copertă, zorele albastre, ca ochii Bătrînului,  înflorite pe o sîrmă ghimpată. Adrian a început să citească vorbele de pe copertă. Bătrînul meu a tresărit şi s-a ridicat în picioare: „Dar sunt ale mele, sunt frazele mele!”. A înţeles ce s-a întîmplat şi s-a bucurat enorm. Aplauze, mulţi ani trăiască, flori.
Istorie, etnocid, genocid a fost cartea lui de suflet.

*

           Aflat în polemică necordială cu Cassian Maria Spiridon, „Ziarul de Iaşi” n-a catadicsit să publice ferparul trimis de Filiala USR. Nu s-a găsit loc pentru un profesor emeritus al Universităţii, însă a fost destul pentru accidentul de maşină al deputatului PPDD, Oajdea. Doar îşi făcuse praf Volkswagenul Passat.

*
           La picioare, s-o ia cu el în Marea Trecere, i-am pus lui Petru cealaltă antologie a noastră din Mircea Eliade, Arta de a muri, Eikon 2006. Decupez din prefaţa lui: „Ştiinţa morţii, adică modalitatea de a muri frumos, ca în artă, a deprins-o omenirea după lungi experienţe costisitoare. Se spune: cine se teme moare urît, dar cine a înţeles puterea lui Thanatos şi modul cum poate fi întîmpinat cu bărbăţie, moare frumos”.

           Petru a primit moartea, despre care a scris de atîtea ori, răbdător şi tare. Credinţa firească în Dumnezeu l-a ferit de frică, de disperare, de îndoială.
           Pe blogul său curat şi luminat, Vasile Gogea a presupus că Petru Ursache o să caute şi o să găsească în cer „un colţ românesc”.
           Pace ţie, cetitoriule!
....................................................................................................................................................

     În primul an de facultate ('75-'76) am avut norocul ca titularul cursului de Folclor (V.A. - nu Vasile Arvinte!, altul...) să fie plecat în cele ţări occidentale spre binemeritată recompensare a activităţii sale didactice..., aşa că am fost iniţiaţi întru literatura populară de Domnul Profesor Petru Ursache, lector la vremea aceea. De prisos să spun că atâta pasiune câtă am (şi) astăzi pentru cultura populară se datorează acestui curs şi personalităţii Domnului Profesor. Nu ştiu cum să fac să nu devin, inevitabil, circumstanţial laudativ!... Profesorul Ursache, într-un curs logic, dens şi pedagogic conceput, ne-a trimis spre Propp, Bahtin, Fraser, Eliade, structuralişti, pentru a afla singuri cam ce însemna folclorul/mitologia cu adevărat, în contextul literaturii, dar şi al structurii unui popor. Era vorba de un mod sui generis al unui ritual de trecere, zic eu, pentru cei care-l înţelegeau şi-l agreau..., realizat într-un mod persuasiv şi precis îndreptat spre "cine are urechi de auzit". Câţi l-au trecut?... Stilul academic, deloc obturat de vocea domoală de povestitor al unor fapte "uşor" de constatat de auditoriu, te obliga la atenţie (prea părea că, până la un punct, ştiai tot ce evoca Profesorul!...) şi, mai ales, la nuanţe, dar se simţea mesajul subsidiar şi ochii săi o spuneau mai mult decât glasul. Datorită dânsului am descoperit (cu aprobare, bineînţeles...) fondul secret (aşa era pe-atunci!) al BCU, aşa am citit cărţi (Alchimiile, Insula lui Euthanasius, Oceanografie...) pe care studentul nu prea le putea căpăta nici măcar la sala de lectură.

      Exista, organizat de Profesorul Ursache, şi un Cerc de Folclor ai cărui membri erau, majoritatea, studenţi din anii I şi II: Nae Istrătescu, Eugen Munteanu (oare şi Gabi?...), Paul Iruc, Maria Atasiei, Gruie Piticar, Dorina Stoica, parcă Doina Baltă... Se citeau studii ale studenţilor, se emiteau teorii... curajoase, iar Profesorul, cu glas blajin, nuanţat cumva melodios, avea tactul de a îndruma, la modul socratic, dezbaterile.
      Bonom, apela uneori la şarje binevoitor anecdotice, spre a îndrepta discuţiile pe făgaşul firesc, ştiinţific. Rămâne de pomină, cred eu, seria de şedinţe ale Cercului în care dezbăteam spinoasa relaţie dintre poezie şi muzică (de fapt, ritmul ambelor). Nae propunea, încă de pe atunci, un sistem de exprimare muzical/ ritmic specific liricii româneşti, cu evidente rădăcini folclorice, era atât de sigur de marea sa descoperire, încât crease chiar un "alfabet" pentru notarea vocalelor, semivocalelor..., mă rog. Priveam/ascultam stupefiaţi şi nu pricepeam mai nimic. Intervenţiile noastre erau, recunosc, răutăcioase, aşa cum cele ale studentului chitarist (Nae venea uneori cu chitara, pentru demonstraţie...) erau din ce în ce mai înverşunate. Era sigur că avea dreptate. Singurul care lua în serios întreaga demonstraţie era Profesorul, fără a-i lipsi nici Domniei Sale nuanţele ironice ale discursului. Echilibrat şi amuzat, Profesorul încerca să pondereze avântul demolator  al participanţilor (al lui Paul, d. ex.), dar şi să înţeleagă mecanismele absconse ale sistemului creat de bunul nostru prieten.
     Încă nu se hotărâse să-şi lase binecunoscuta barbă...

     De departe, însă, cea mai frumoasă amintire e legată de Cercul de Etnografie, plecat în expediție în zona Broștenilor, expediție organizată de Domnul Ursache, în colaborare cu CCTS (oare așa se numea Casa de Cultură a Tineretului și Studenților??...) și Conservatorul din Iași.