Al. Muşina, NEPOTUL LUI DRACULA (2)

2. "Doar viaţa obişnuită, nesemiotizată e denotaţie." 

     Într-un univers romanesc animat și dominat de strălucirile minților... sclipitoare, e firesc ca narația să se lase copleșită de scenarii ample în care dialogul capătă fast şi alură platoniciană iar didascaliile sunt înlocuite de savuroase, inedite și ample descrieri vestimentare, gestuale, spațiale. Mai pe înțelesul tău, dragul meu cititor, nu prea se povestește în roman, adică acțiunea pierde binișor teren în fața discuțiilor savante și a predilecției (balzaciene??) pentru amănuntul revelator. Orizontul tău de așteptare - al amatorului de romane cu vampiri, polițiste, erotice etc. - are de suferit, din acest punct de vedere..., prin urmare, cred că, printre altele, trebuie să-ți revezi atitudinea estetică (!?) în fața paginii tipărite și să te adaptezi la ceea ce așteaptă romanul de la tine!... Altfel spus, naratorul, destul de atipic - așa cum voi demonstra (horribile dictu!) cândva - folosește acțiunea doar ca vehicul pentru a le oferi eroilor șansa de a se prezenta, în toată splendoarea lor, hic et nunc. Iar viața, așa cum e oglindită ea în roman, e departe, foarte departe de a fi simplă „denotație”... Există viață, chiar tumultuoasă, și în afara muuultor, multor fapte imaginate doar pentru a te ține conectat până în final, pentru ca, mai apoi, să constați, năucit, că, în mintea și sufletul tău, n-a mai rămas nimic din carte.

     Revenim la ale noastre de aici... Firul epic se desfășoară clasic, conform principiului cauzalității: fiecare întâmplare este efectul celei precedente și cauza celei care va urma... Da!, dar ce efecte inedite se pot obține din acest lanț al cauzalităților: „Brusc, din boxe a izbucnit același rock îndrăcit ca în urmă cu aproape o oră. Omul de Tinichea s-a dezlănțuit. Fata șeicului s-a dezlănțuit. O uriașă jucărie stricată, doctor în semioza lui Proust, și o bacantă, iubita unui șeic din Golf, dansând «Rock around the clock» la ora zece seara, la etajul 3 al unui bloc de pe bulevardul Victoriei, iată chintesența postmodernității. Lulu era tulburată: simțea că se apropie momentul culminant și se gândea cum să facă să ajungă cu Fifi în dormitor. [etc.] La tango fusese ca un sloi de gheață, dar acum parcă-parcă... Melodia s-a oprit brusc. În aceeași clipă, cu fața palidă-cenușie, descompusă, Fifi a spus doar atât «Scuză-mă! Mi-e somn». Apoi s-a prelins pe covor.” Ei! ce zici, dragă cititorule dornic de scene fierbinți? Îți place migala cu care se creează o scenă fierbinte, dar exclamația retorică referitoare la epoca ta, pe care tu  n-ai habar că unii o numesc postmodernitate?... Și, mai ales, finalul (parțial!!) al scenei erotice!?   

     Aș spune că unul din punctele tari ale romanului este tocmai această aiurire, această năucire a așteptărilor cititorului, această bulversare a principiului cauzalității mai sus amintit. Evident, fragmentul ales e doar o mostră referitoare la tehnica sui generis a narațiunii la Al. Mușina. Voiam doar să atrag atenția că „Nepotul lui Dracula” se citește (aproape) pe nerăsuflate tocmai datorită provocărilor pe care cititorul le întâlnește la tot pasul.

     Deconstrucţia devine, aşadar, una dintre coordonatele romanului în discuţie. Devine, aş spune, o manieră de a nara, de a-l surprinde pe lector. Fabula (în sens retoric, se-nţelege!...) porneşte cătinel şi... tradiţional pe o cărare, se dezvoltă cumva previzibil, părând a-ţi confirma aşteptările, pentru ca brusc să constaţi că... eşti pe altă stradă! Şi atunci ritmul se schimbă, desfăşurarea evenimentelor devine halucinantă, iar personajele, ei bine, chiar personajele, devin altceva decât credeai, până-n acel moment, că sunt: marionete menevrate marcă voit stângaci de Al. Muşina, măşti potrivite sau (mai ales) nepotrivite pe chipurile, altfel (adică anterior...) respectabile.    

     Personajele care dau viaţă cărţii oscilează, indiferent de planul naraţiunii (real sau oniric), între plauzibil şi derizoriu. Ele pot fi, de la o scenă la alta, persoane respectabile, importante, conştiente de propria importanţă socio-culturală... sau, dimpotrivă, marionete ori măşti care situează în derizoriu tocmai ceea ce mai devreme părea solid şi definitiv stabilit în legătură cu statutul lor. Tot un act de destructurare! Dar a personajului.
      Întreaga construcţie epică se dovedeşte... "pendulatorie", evoluând între parametri niciodată bine precizaţi, de la realismul dublat de ironia fină sau... mai puţin fină a unei secvenţe în care comesenii, intelectuali subţiri se lansează în teorii extravagante, fiecare ţinând la propria viziune şi cunoscând-o pe-a celorlalţi, ca într-un "Banchet" postmodern, pâna la năucitorul şi grotescul scenariu oniric al încoronării lui... Fifi Dracula Întâiul.
      "Viaţa obişnuită", şi este destulă şi bine transfigurată în roman, este departe de a fi... denotativă - ne spune parcă Al. Muşina, cu un zâmbet subţire în colţul gurii, şi, dincolo de aparenţele intenţionat îngroşate, ea se dovedeşte, cel puţin în epoca asta a noastră, postmodernă, suprasaturată de sensuri pe care trebuie doar să le descoperi, să le savurezi mesajul subliminal şi să... zâmbeşti, la rândul tău, complice, făcându-i cu ochiul, complice, autorelui.