marți, 31 iulie 2012

1. MIȘU

De fapt o cheamă Mihaela, dar, cândva, printr-a noua (ei!...), exasperat de numărul mare de Ane și Mihaele din clasă, dar și de faptul că fata din ultima bancă de pe rândul de la fereastră, mereu zâmbăreață, avea obiceiul de a-mi lua vorba din gură până s-o duc de bunăvoie la bun sfârșit, i-am spus că, pentru mine, din acea zi, ea nu mai este Mihaela, e mai degrabă Mișu. Surprinzător, ea nu s-a supărat și... Mișu a rămas până-n zilele noastre! Mai mult decât atât, Mihaela a devenit unul dintre copiii cei mai apropiați sufletului meu... all time!... În fiecare an, din orice colțișor al lumii s-ar afla, Mihaela îmi scrie, îmi telefonează, îmi trimite mail-uri, scrisori, cărți poștale, felicitări. Când are ocazia, mă caută, la școală sau acasă. Și de fiecare dată e-atâta bucurie în a ne revedea. Am și o durere: cauze dureros de obiective, binecunoscute ei, m-au ținut departe de sufletul ei bun în clipa fericită a nunții sale!...
Fire voluntară, neliniștită, mereu cu inițiative, bune sau... forțate, Mișu era elementul coagulant al clasei ei, ceea ce, departe de a-i ușura viața de elevă, i-o făcea și mai grea, era suspicionată deopotrivă de colege (că Tudor nu era interesat de asemenea... nimicuri muierești!!!), precum că prea umbla pe lângă dascăli, și de profesori, care o considerau băgăcioasă, insistentă, chiar obrăznicuță. Eu am descoperit însă, în spatele exuberanței sale, nevoii sale de a se face, dezinteresat, utilă, un suflet sensibil, atent și afectat la/de toate micile mizerii care i se întâmplau.
Și astăzi suntem prieteni vechi și-i propun să corespondăm, cât ne permite „prețiosul” timp, prin intermediul acestei postări. Evident, după modelul deja existent aici. Evident, fără niciun gând la vreun soi de... concurență sau mai știu la ce altă bazaconie! Pur și simplu.
Mișu, eu am început cum m-a dus mintea și sufletul! Acum e rândul tău!
*
Lena, Ana Oprea, Ana Nemţanu, Mişu, Ancuţa (la nunta cui oare?...)
Oh, comentarii!!!! Ce bine sună! Am voie să comentez. Într-adevăr, primele amintiri legate de relaţia profesor-elev dintre noi doi sunt legate de gureşenia mea. Se întâmpla în clasa a IX-a, eu, venită din orăşelul meu mic, Victoria, unde toată lumea mă ştia, în bătrânul Braşov, cu lume nouă şi străină, căreia nu-i lipsea o larmă în plus. Aşa că, la primele ore, învăţată să-mi fac simţită prezenţa, comentam..., aşa că nu peste mult timp a venit şi replica profului de română: ori încetezi, ori îţi dau 2??? Of! Am început să mă cenzurez, am început să ne învăţăm unii cu alţii şi după ani, poate prin clasa a XI-a, într-una din ore, acelaşi prof de română mă întreba: ce ai, Mişule, eşti bolnăvioară??? De ce? Nu ţi-am auzit gura azi! :)) Aşa au evoluat lucrurile, asa am ajuns să ne lipsească atitudinile native ala fiecăruia. Sufeream cu ardoare când proful n-avea chef de glume şi nu numai de-ale mele, ci de-ale oricui, că nu eram singura comentatoare, că slava Domnului din 40+1 se găseau destule care aveau ceva de zis, mai ales că orele de română erau mai mult seminarii decât lecţii. Şi aici, nu pot să omit să dau un citat care m-a urmărit toata cariera şi a fost demonstrat cu prisosinţă: "metodica limbii romane este materia care te învaţă cum să NU predai limba română!". Aceasta era atitudinea profului nostru şi aşa ne-a învăţat să gandim mereu lucrurile, cu realism şi aplicabilitate. N-am învăţat şi n-am făcut comentarii literare în 5 ani de liceu pentru că trebuiau făcute, ci de dragul profului şi al încurajărilor primite. Orice idee, care avea o sămânţă de adevăr şi corelaţie cu tema în discuţie, era apreciată şi valorificată, ceea ce ne-a dat aripi tuturor şi ne-a făcut să uităm de comentariile învăţate pe de rost pentru admiterea la liceu. N-ar fi rău de menţionat că în mintea mea cea odihnită mai sălăşluieşte încă introducerea comentariului de la "Mioriţa" şi "Mănăstirea Argeşului" care erau capodoperele literaturii româneşti, coloanele de lumină ale acestui tezaur!!!!!! La câtă toceală băgasem ca să fiu sigură că intru la Peda, pe vremuri unul din liceele de referinţă ale judeţului, în principal pentru fete.
Pentru cititorii externi colectivului XIII A, fac precizarea că am fost generaţia 1992-1997, binecuvântată prin faptul că a avut din prima şi până la ultima zi de şcoală, la catedră un MARE DASCĂL, Moşul Tony sau, mult mai simplu, Profu de Română. Nu ne-a fost diriginte, dar a făcut cu prisosinţă şi treaba de diriginte, şi aici nu mă refer la încheiat medii şi dat situaţii, ci la detensionat situaţii şi creat climat armonios într-o clasă greu încercată de schimbări de diriginţi şi de conflicte între dascăli şi elevi. Indiferent de vremuri, EL era acolo cu sfaturi imparţiale şi cu motivaţii pentru conciliere.
În septmbrie vor fi 20 de ani (!) de când ne-am privit prima data ochi în ochi. O întâlnire surprinzătoare pentru oricine, în condiţiile în care se întâmpla în '92, iar Proful de română avea părul lunguţ pe ceafă şi mustaţa uneori însoţită de cioc. Venea adesea îmbrăcat în blugi şi purta negreşit un rucsac în spate ticsit cu cărţile necesare orelor din ziua respectivă. Atitudinea lui dezinvoltă şi oarecum nepotrivită vârstei şi statutului de prof de română, ne-a făcut pe majoritatea să intuim că în spatele acestei imagini se ascunde un ALTFEL de dascăl. Nu ne-am înşelat şi ne vom considera de-a pururi binecuvântate de faptul că i-am fost eleve!!
Pentru primul comentariu mă opresc aici, nu înainte de a motiva relaţia noastra "interminabilă". În caietul de amintiri, pe care din păcate nu-l am cu mine peste mări şi ţări, în finalul rândurilor scrise în ultimele zile de şcoală, proful de română îmi scria " Te iubesc, Mişule, şi garantat şi fatalmente n-am cum să te pot uita!" Şi eu vă iubesc, domnule profesor, şi veţi rămâne acelaşi prieten, părinte şi profesor în mintea şi sufletul meu şi cred că şi în al celorlalte colege!
*
Ce vremuri!!! Într-adevăr, pletele-mi fluturau pe umeri pe vremea aia... există poze care-o atestă... și domnul director Ludușan mi le mângâia cu humor și subînțeles. Orele-seminarii erau pe vremea aia, dragă cetitoriule neavizat, ceva firesc, atractiv, cerut de noile metode pedagogice. Nu lucru pe grupe, nu studii de caz, nu portofolii..., ci fişele de lectură şi... cărţile, nu manualele, de pe masă. Și nu era mai rău, dimpotrivă!, mai ales la o clasă grozav de dornică de a ști, de fi bună, chiar foarte bună la carte. Reţine! am zis clasa, nu eleva X sau Y!!! Cât despre cărțile din proverbialul meu ghizdan, acestea aveau succes garantat în atragerea clasei spre scriitorul în discuție. (Azi n-aș avea succes nici dacă aș veni cu toată proverbiala mea bibliotecă!!) Greu într-a noua, mai ales că erau câteva discipline la care fetele nu prea erau obișnuite să le fie greu, la loc de frunte fiind muzica, sportul, istoria, cărora li se adăuga nou-apăruta pedagogie... Ce fete și ce fețe, dimineața, de la 8,30, imediat după ora de muzică!..., sau, indiferent de oră și de... înainte sau după... ora de istorie!! Cum să nu faci mai întâi psihoterapie, când aveai în față patruzeci de fete cu aproape tot atâtea atitudini deloc propice învățării?! Și ce de lamentații, și ce de motive!... Şi câte soluţii pe moment... Brrr!!!
Dirig... ad hoc!  Iar „omor scuzabil”: dragul de Nicu Cioc n-avea decât una sau două (?) ore pe săptămână, eu?, cu toptanul... Mariana, mai apoi, era adepta stilului „smuls”, elevul întotdeauna are o doză de culpabilitate care trebuie sancționată, prevenită... etc. Și iac-așa mă trezeam... mediator. (Chiar! v-amintiţi de draga de Rodica, taman într-a XIII-a?!...) Și-apoi, ca să fie totul... perfect, mai aveam divergențe și-ntre fete: banca din spate dreapta, penultima de pe rândul din mijloc, a doua din față, de pe același rând, ultima și a treia de pe rândul de la perete (iar, mai târziu, au apărut și bulinuțele...) aveau mereu ceva de spus, iar acel ceva era musai „divergent” cu ceea ce spuneau celelalte. (Dar de... "războiul civil" tot dintr-a XIII-a vă mai amintiţi??) Lupta pentru medii cât mai mari - încă existau repartiții la sfârșitul liceului... De aici, concurenţă loială şi mai puţin... Cine să medieze, să sfătuiască, să aplaneze?..., date fiind condițiile. Apoi, dintr-a zecea, a apărut și Tudor (ce băiat deosebit şi dificil în a comunica!!), care nu m-a ajutat pentru că, de la început, a optat pentru unul dintre grupulețe. Și-a mai apărut și clasa la care, la rândul meu, eram diriginte. Alt soi de probleme!... Şi meteahna de a tot indica ultimele apariţii editoriale, toate... excepţionale! Şi articolele cu dedicaţii din pagina de cultură (lunea!) din "Transilvania Expres"... Doamneee!..., cine le mai ţine minte pe toate?!
Mișu a mutat discuția pe strada asta, iar eu am continuat-o!...
N.B. Toate aceste minunății (și nu glumesc, nici nu exagerez!!!) se petreceau la etajul al doilea, acolo unde acum este al doilea cabinet de informatică...
Aștept reacții (nu de la Mihaela - cu ea am angajat deja dialogul!) de la... participanți, de la colegii de clasă, de la prieteni!!!
*
Fericirea revederii. În vizită la Helga.
Continuarea comentariului la prima postare. De menționat că am scris câteva "idei strălucite" și le-am pierdut printr-o tastă apăsată aiurea :((. 
Ideea de bază era că după cei 20 de ani e firesc să nu vă mai amintiți, domnule profesor, că în clasa a IX-a fata cea gureșă stătea în banca a II-a de la fereastră cu Mari Nedelea. În ultima bancă am ajuns cândva, pe la începutul clasei a XI-a, cred, oricum, după ce a venit Emilia Dumitru la noi, de la Cluj și dupa ce prietenia mea cu Ana Oprea devenise de nezdruncinat, ceea ce s-a dovedit în timp.

Dar revenind la banca a doua, ea a avut un rol important pentru mine, și anume faptul că eram vecină peste rând cu Helga, cea vesela și mereu chicotitoare. Oh, ce vremuri!!!! Draga mea Helga, m-a regăsit în minunata lume virtuală după 13 ani de la plecarea ei în Germania. Mi-a trimis un email într-o perioadă în care mă simțeam singură și însingurată, în perioada în care am fost au-pair în Danemarca. Am depănat amintiri on line și am ajuns la concluzia că musai trebuie să ne strângem în brațe. Așa că, în drumul meu de întoarcere ACASĂ, am făcut un popas la Helga. Cândva, într-o postare viitoare voi povesti aventura Danemarca, și asta pentru că, sunându-vă să vă spun că plec, mi-ați cerut un lucru pe care acum îmi pare rău că nu l-am îndeplinit: Mișule, ar fi tare interesant să ții un jurnal. Atunci nu mi se părea interesant, acum, privind în urmă, mi se pare că au fost cele mai interesante 4,5 luni din viața mea. 
Vizita la Helga mi-a adus zâmbetul pe buze și optimismul după tot ce pătimisem în cele 4,5 luni de pribegie. Am fost atât de fericită să descopăr că pentru Helga timpul a avut altă valoare, trecuse cu folos, pentru că ea avea deja doi copii mari și extrem de reușiți. Îmi citea gândurile și îmi spunea că e sigură că într-o zi voi avea și eu familia mea, pentru că sunt o fată bună și merit asta (draga mea Helga!). La sfârșitul aceluiaș an, eram tot la Helga când l-am văzut prima dată pe webcam, pe soțul meu, pe-atunci un potențial prieten cunoscut pe internet. Doamne cât am mai putut râde. Helga râdea cu lacrimi lângă biroul pe care era monitorul. Of, domnule profesor, cât de ușor deschideți sertare cu amintiri! Ce mă încântă e că încerc să le pun cap la cap și văd că viețile noastre au continuat să se întrepătrundă și după ce am părăsit băncile școlii. 
Legat de apelativul Mișu, nu mai știu cine mi l-a atribuit, eu îl asociam cu diriga, cert este că l-am acceptat cu mare bucurie și asta pentru simplul fapt că tata mi-a pus numele Mihaela pentru că tatăl lui, fie iertat, fusese Mihai, dar nu apucase să-și vadă niciun nepot, însă toată lumea îl cunoștea ca "nea' Mișu croitorul", deci istoria familiei își urma ciclicitatea. 
Și ca ultim comentariu la prima postare este cel legat de prezența dumneavoastra la nunta mea care este mai mult sau mai puțin adevărat. N-ați fost prezent fizic, dar știam că-mi sunteți aproape cu sufletul, iar faptul că grupul vocal Anatoly a fost acolo și a cântat la strană vi se datora și a fost un vis de-al meu împlinit. Fuseseră momente când nici nu îndrăzneam să visez la asta, iar după ce am vorbit cu dumneavoastră și mi-ați spus că nu sunt intangibili și că vin cu mare plăcere, am fost în fața unui vis împlinit. A fost cel mai frumos dar pe care mi l-ați putut face. Ar fi fost minunat să fiți și

Cristina Ghindea, în straie pentru o nuntă dragă...
dumneavoastră alături de scumpa de Anca Anițescu, draga de Ana Nemțanu, drăgălașa de Lena Jinga, încântătoarea de Cristina Ghindea și, nu în ultimul rând, nelipsita și veșnic prietena mea de suflet, Ana Oprea, iar la categoria seniori doamna dirigintă. Dacă îmi spuneti cum, vă voi atasa și poze. 
Pentru astă seară mă opresc aici, dar promit să revin și să scotocesc cât se poate de adânc în sertare dragi sufletului meu și să descopăr bucurii pe care viața mi le-a oferit doar datorită faptului că 5 ani din viață i-am petrecut împreună, noi, XIII A, și dumneavoastră, tăticul, prietenul și PROFESORUL nostru. Vă îmbrățișez cu drag, Mișu xxx
 *
Aşa o fi, draga mea, în ceea ce priveşte oglinda clasei a IX-a!... Respect memoria ta mult mai prodigioasă şi, cumva, interesată... A mea e uzată de atâtea clase prin care-am trecut de-a lungul timpului, deşi mă laud că memoria vizuală mă-nşeală destul de rar... Ca şi cea a prenumelor... De altfel, aştept să-mi spui cum e cu celelalte centre de influenţă din clasă... Şi-acolo greşesc?? Apoi, până să vină în ultima bancă, Emilia a stat, pentru o bucată de timp, în prima bancă, pe rândul de la perete... (iar mă-nşel?!). Nimicuri..., nu-i aşa, Mişule?!...
Aşaaaa!... Mă bucură pofta ta de scris şi sper să-le/i anime altele/altul..., mai ales că de la unii chiar aştept demuuuult un semn de viaţă. Nu dau exemple, dar dacă se ştiu..., se ştiu!... 
Ştii ce? eu mă voi retrage puţin, în sensul că te voi incita doar atunci când simt că e nevoie să readuc în mintea şi sufletul tău persoane, evenimente... sine qua non. Voi fi, ca să fiu mai clar, "vioara a doua"! Sper să te incit, nu să dezarmezi (nu e cazul, după cum te ştiu eu pe tine, iubita!!!).
P.S. Am resimţit ca pe o pierdere mare plecarea Helgăi în Germania, după cum m-a bucurat enorm revenirea ei, după zece, doisprezece ani, în colectivul clasei!
Trimiţi pozele prin mail obişnuit şi eu le ataşez mesajului!
*
Numai zâmbet!!!
Am revenit. Când aţi spus dumneavoastră "și-i propun să corespondăm, cât ne permite prețiosul timp" mă gândeam că are sau nu un sens peiorativ, dar iată că a devenit realitate, în ultimele zile am fost în tură non stop. Şi când zic tură se înţelege în "serviciul reginei", adică al Silviei. Acum, slavă Domnului, doarme somnicul de prânz şi scriu şi eu câteva rânduri. Şi o să merg mai departe cu studiul de text al comentariilor dumneavoastră. Orele seminarii erau ceva ce noi majoritatea doar auzisem că se practică la facultate, nici pe departe în şcoala generală, unde primisem comentarii dictate, iar în liceu nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm. A fost mai mult decât ne puteam dori, o libertate de exprimare controlată şi incitată de lucruri interesante din spatele coperţilor, de ediţii princeps ale marilor autori sau de noi apariţii care "musai" trebuiau citite. Dar dacă tot veni vorba de musai, atunci trebuie să amintesc singura carte pe care ne-aţi impus să o citim toţi, după ce ne "giniserăţi" că nu prea citim noi, ci ne bazăm pe discuţiile din clasă, conduse de cele 3-4 persoane care aveau datoria să citeasca romanul şi să facă fişe de lectură. Drept pentru care ne-aţi dat să citim "Zodia cancerului" de Sadoveanu într-o săptămână, cu ora de româna luni dis de dimineaţă. Am citit şi noi cât am putut şi ne-am pus nădejdea în îngăduinţa dumneavoastră. Aţi venit, noi am vociferat ceva, dar în final nenorocirea s-a produs: scoateţi o foaie de hârtie... povestiţi ULTIMUL CAPITOL din "Zodia cancerului"!!! Offff!... Eu citisem 29 de capitole din vreo 33, dar auzisem ceva pe la fete înainte de oră, că nu mai ştiu ce personaj a fugit, prin urmare am scris " şi fugea, şi fugea, şi fugea", iar Ana Oprea, cu bunul ei simţ caracteristic, a scris: "îmi pare rău, dar n-am reuşit să termin de citit". Doamne, câte amintiri care încă înfioară peste ani. Da, eram mereu dornice de a şti sau de a fi bune la carte pentru că mereu aveam orgoliul de a fi A, de a fi etalonul, şi asta pentru că mediile noastre de admitere au fost cele mari şi de la început toată lumea a avut pretenţii de la noi.
Silvia, Claudiu, pe vasul pe care lucrează Gina şi Mircea
Așa cum și dumneavoastră spuneați, am fost total debusolate în clasa a IX-a, după ce în clasa a VIII-a învățasem română și matematică pentru a fi sigure că reușim să intrăm la mult doritul liceu, muzică, sport si caligrafie fiind doar probe eliminatorii, fără mari pretenții de pregătire la clasă. Ehhhh, ajunse în liceu, muzica a devenit materie de baza, iar sportul... disciplină de disciplină. Ohhh, și ce frig era în sala de sport iarna!!!! și ce mare era terenul de la Șaguna!!! Sau ce nebunie era când făceam exerciții pe alei sub Tâmpa. Dar erau și materii de plăcere: româna, geografia cu doamna Almășan și chiar istoria cu doamna Marin. Circoteca începea la Fizica: nu te-ntoarce, nu mișca!!!! Îți fac o observație, îți fac doua, la a treia, clar că mai scădem ceva din notă!!!! Dar savuroase și plăcute erau si orele de biologie și de agricultură, doamna Vasilevschi era mereu o doamnă și a reușit să păstreze o relație frumoasă de-a lungul celor cinci ani petrecuți împreună. Tot respectul pentru dumneaei! Domnul dirigine a făcut și dânsul ce-a putut mai bine și aș putea zice că n-a fost tocmai rău, și aici am putea să ne amintim de momentul în care ne-am despărțit la final de clasa a X-a, cu momentul relativ artistic pregătit tuturor celor care își încheiau activitatea la clasă: fizică, latină, chimie și n-am putut să vă ignorăm nici pe dumneavoastra și v-am dat eu dictare. Vă amintiți cum scandam: Vrem pe Cioc dirig!? Dumneavoastra numai ce luaserăți cu un an înainte clasă la dirigenție, deci era imposibil să preluați atribuțiile depline și la restul chiar nu ne gandeam, cine ar putea să ducă mai departe rolul de diriginte. Doamna Dinescu venise la noi la clasă într-a X-a dupa ce doamna Cocan a plecat. Relația profesor-elev a fost mult mai caldă decât fusese cu doamna Cocan, iar atmosfera mult mai prietenoasă, inițial. A fost chiar o veste bună preluarea noastra de către dânsa. A fost o clasă a XI-a minunată. Să nu uităm, excursia în Moldova și Maramureș, în care totul s-a desfășurat în limitele normalului. Dar... din clasa a XII-a au început tensiunile. Rodica săraca, despre care dumneavoastră întrebați, s-a căsătorit în clasa a XII-a, și-a primit nemeritata judecată în fața noastră și jignirile total nejustificate cu același stoicism cu care își asumase riscul de a face acest pas. După acest episod, sunt convinsă că doamna dirigintă a avut mustrări de conștiință, de fapt Rodica nu afectase pe nimeni, nu adusese atingere nimănui, pur și simplu s-a căsătorit cu omul pe care îl iubea și, mai mult, pe care îl sprijinea după momente dramatice din viața lui. Rodica nu merita decât admirație și asta n-a fost tot. Și-a dus dragostea până la sfârșit și în vacanța de vară dintre clasa a XII-a și a XIII-a a născut și o fetiță pe care a crescut-o în paralel cu studiul clasei terminale, în taină. Doar Cristina Ghindea cunoscându-i secretul. Încă mai existau astfel de rigori, draga de ea, dădea fuga în pauze să-și alăpteze prunca. Un exemplu de mamă eroină!!! ( pentru astăzi atât că mi s-a trezit puiul)
*
Mișule, Mișule!, taci tu cât taci, din motive clare și cunoscute mie, dar și când te pornești... scrii două episoade-ntr-o zi!! Eeeeei! și, bătrânește, s-o luăm pe rând. Nu oricărei clase i se potrivesc „seminariile”!!! Acum tânjesc după ele. Am fost binecuvântat cu voi și cu clasa mea! - ăsta-i adevărul! Așa gureșe și cârcotașe cum erați, exista în voi o dorință de a pricepe și de a învăța totul din clasă căreia eram fericit să-i răspund, era o provocare și pentru mine și pentru voi. Mi-aduc aminte ce tămbălău prin fundul clasei (pe toate fronturile!!!) în urma unei demonstrații conform căreia rima are valoare artistică (cred că aplicația era pe Nichita, cu referiri și la Eminescu și Bacovia...): că poetul nu stă să-și aleagă rimele, că el scrie inspirat, nu programat, că... etc. Și dă-i cu demonstrația, și caută argumente... și convinge-le pe alde Ana (Nemțanu), Rodica (Toader), Mișu, Hanne și mai caută argumente, și explică povestea cu subconștientul creatorului... ptiuuuu! Cred că azi totul ar fi înregistrat ca un fapt divers, de la sine înțeles, banal... Cine-și mai bate capul cu prostii de-astea!?...
Cât despre povestea cu cititul..., vă „ginisem” mai demult..., dar capacul a fost dezordinea veselă, superficială și ușor obrăznicuță a clasei... De aici „strălucita” idee care azi ar scandaliza mai mult decât... cuvenitul doi pentru necunoașterea operei... A fost haios că pe Ana am apreciat-o pentru sinceritate și pe tine te-am notat mai bine... Asta-i viața!! De Rodica nu te întrebam, doar o evocam, mai ales că a mai fost un episod cu... vâlvătăi, nu scântei!! printr-a XIII-a, episod sfârșit „doar” cu mutarea inculpatei la B - numai eu știu prin ce-am trecut și-atunci (și cum am uitat cum o chema pe fata frumoasă, nălticuță din ultima bancă, rândul de la perete, cam obrăznicuță de felul ei..., am evocat doar episodul Rodica). Și tot nu v-ați lăsat și fata cu pricina apare pe panou la clasa voastră...
Serbarea aia a fost excelent organizată și profesorii participanți o evocă emoționați și azi... mai ales dirigu! Fiecare din intervențiile către noi au fost acide în limitele bunului simț, amuzante, nu iritante, ceea ce e mare lucru la vârsta voastră de atunci! Eu am crezut că scap, mai ales că nu plecam de la clasă... N-a fost să fie!... Indescriptibile emoțiile mele din acele momente, când s-a lansat și celebra formulă „fetele moșului”....
Între noi fie vorba, cu Rodica mă mai întâlnesc, rar, prin zonă, cred că are apartament pe Zizin, mai sus de mine... Și Domnul a vrut să mă întâlnesc cu ea, acum vreo câțiva ani, tocmai în prima zi de școală, când își ducea fetița, frumoasă și deloc timidă, spre Școala 8 - era mămică de clasa-ntâi!!!
*
Silvia, îngeraşul mamei, leit chipul tatii!...
Două fete dragi mie, şi nu doar mie...
Înainte de a mă culcuși lângă îngerașul meu care doarme boier în patul nostru, scriu câteva rânduri. Și dacă tot am pomenit personajul cel mai important din viața mea, astăzi am descoperit că mai are un dințisor, deci în total 7 dințișori la aproape 11 luni. 
Părăsesc un pic discuțiile anterioare pentru a aduce în actualitate una din cele mai dragi amintiri legate de Proful de română. Cea care m-a făcut să-l transform din proful de română, într-un prieten veșnic, un OM care are locul lui în sufletul unei foste eleve. 

Se întâmpla cândva, în clasa a XIII-a, într-o zi de practică, întorcându-ne din Răcădău. Era început de iunie, pentru că era după banchetul de final. Era chiar joia de după banchet, când eu gândeam cu voce tare: of, iar trebuie să mănânc mazăre când ajung acasă... La care proful: și ce, nu-i bună? e foarte bună! Da??? Atunci haideți s-o mâncăm împreună! Vin! Și peste cateva ore ne aflam ca doi bătrâni la povești, în apartamentul meu de pe Bulevardul Gării. În bucătăria micuță și înghesuită am descântat câteva păhărele de coniac Murfatlar rămas de la banchet, am încălzit de câteva ori mazărea care se răcea pentru că noi nu terminaserăm poveștile, și, sincera sa fiu, nici în ziua de azi nu știu dacă am mâncat sau nu din ea. Dar știu că Tony și-a deschis suflețelul și a povestit cu atâta sinceritate, prietenie și candoare amănunte din viața personală, încât mă întrebam, oare ce am făcut eu să merit atâta încredere și deschidere??? M-am simțit într-adevăr un copil drag sufletului său și mi-a intrat definitiv în suflet, de unde nimeni, nimic și niciodată nu poate să-l mai scoată. Mi-e dor de-acele vremuri, mi-e dor de dimineți cu poezie, mi-e dor de adolescență și de zburdălnicie. Dar... fiecare etapa cu farmecul ei. Sunt mămică și asta mă face extrem de fericită. Silvia este soarele și primăvara mea! Și, ca să vă convingeți vă trimit și o poză s-o atașați! Vă îmbrățișez cu cea mai mare dragoste! }{ Mișu
*
Gina şi zâna
Frumos episod! Noi, cred și-acum ca și-atunci, eram prieteni vechi, încă de pe vremea „cumpenei”, când Mișu se simțea (în)depărtată de toate relațiile clasei, colegi, profi, dirigă... Și-atunci am stat și-am povestit mult și bine, și-atunci Draga a fost cea care, cu toată sinceritatea, și-a deschis suflețelul. Eiii! 
Povestea cu mazărea nu e tocmai departe de momentul acela... și atunci am avut convingerea că trebuie să plusez, să caut să-i redau încrederea în sine, și-apoi... cine nu simte, din când în când, nevoia de a se destăinui unui Prieten?... A fost (puțin!, că doar una-i Mișu!!) șocată de faptul că am acceptat propunerea-invitație. Mi-au atras atenția, acolo, în apartamentul cu pricina, ordinea, faptul că nu domnea acea harababură specifică adolescenței, mai ales când e departe de... ochiul vigilent al mamei. I-am spus-o și cred că i-a făcut oarece impresie... pozitivă. Fumător înrăit, i-am propus din start să ne „cazăm” la bucătărie, ca să pot fuma cât îmi trebuie, nestigherit. Într-adevăr, mai era ceva din celebrul și... descântatul coniac Murfatlar - vorba e că eu am băut, Mihaela a închinat, din politețe. Și-ntr-adevăr, am început să-i povestesc una alta din viața-mi deloc plictisitoare... Sfătuiam ca doi adevărați prieteni, așa că nu mai aveam timp și de mazărea, încălzită și reîncălzită de vreo trei patru ori. Haios de tot e faptul că, deși Mișu se plângea că nu mai scapă de ea, era abia o porțioară și a trebuit să ameninț că nu mănânc dacă nu-și pune și ea. Și uite-așa! Am mâncat amândoi, mi-a povestit și cum e hotărârea de a nu se înscrie din start la facultate... și multe, multe altele. Cred că ora înaintată (trecuse, cred, de trei, trei jumătate!!) m-a făcut să plec, totuși...
Dar de povestea cu geanta Avon nu scrii nimic, fată dragă?! Și ăla-i un episod memorabil, marcat și de certarea înverșunată pe care mi-a aplicat-o Luciana...

BRAVOOO! Uite-așa ne facem mari, din dințișor în dințișor! Dar știi ce se spune (tot de la Luciana știu...)? Cine l-a descoperit trebuie să-i cumpere fetiței-îngeraș un dar!!!
*
Bine v-am regăsit! Sunt tot eu, Mişu, cea umblăreaţă şi mereu pusă pe aventuri. De astazi încep istorisirea numită Danemarca. Nu ştiu când o s-o termin, pentru că voi fi tentată să intru în tot felul de amănunte care au făcut ciudată şederea mea în “călduroasa” Danemarca. 

Scriaţi în comentariile anterioare că vă spusesem încă de la sfârşitul clasei a XIII-a că n-am de gând să continui cu facultatea, ceea ce s-a şi întâmplat. Am profesat 4 ani şi m-am gândit, totuşi, să fac şi un pic de facultate, nu de alta, dar n-avea cine să îi ţină de urât soră-mi. Aşa că între 2001 şi 2005 am fost studentă la Administraţie Publică. Am dat gata şi proiectul ăsta, în paralel cu care am şi lucrat. Am devenit institutoare, mi-am luat între timp şi gradul II şi salariul meu tot de nimic era. Asa că m-am hotărât să-mi iau lumea în cap şi să plec. Unde?... Să ce??? Păi… copiii erau singura mea specializare practicată, aşa că babysitter sau sub noua terminologie “au pair” era cel mai simplu răspuns. Unde?! Păi… Italia şi Spania erau deja pline de români şi nu mă mai atrăgeau, aşa că am căutat o agenţie care plasa în ţările nordice sau Marea Britanie. Oricum, engleza mea era cât se poate de limitată, aşa că ori în Anglia ori în Danemarca era cam aceeaşi mâncare de peşte. 
Episodul I. Danemarca
 Prin urmare, primul job propus de agenţie a fost în Danemarca, la o familie cu 4 copii (2 fete, cea mai mică şi cea mai mare, şi doi băieţi, mijocii). Am trimis scrisoarea de intenţie, am fost acceptată şi au început formalităţile: bilete de avion şi stabilirea datei de începere a contractului. Nu era greu să găsesc o familie gazdă, pentru că îndeplineam cam toate condiţiile: aveam experienţă cu copiii, nu fumam, aveam permis de conducere şi vorbeam într-un oarecare procent engleza. Aşa că iată-mă cu totul pregătită de plecare la început de noiembrie, taman în Danemarca, unde iarna e la ea acasă... Se întâmpla în 2006. România încă nu era membră UE, aşa că zborurile low cost nu erau atât de frecvente şi în toate direcţiile, drept pentru care am zburat cu escală la Budapesta, de pe Otopeni. Am plecat spre aeroport toată familia, într-o tăcere mormântală. Nimeni nu era de acord cu plecarea mea, dar nici n-aveau niciun drept să se opună, era viaţa mea şi aveam vârsta şi dreptul să decid cum îmi croiesc viitorul. Am ajuns la Bucureşti, am făcut check-in ul, iar când a fost să mă îndrept spre poarta de îmbarcare şi am întors capul spre ai mei cei dragi, am văzut faţa umflată de plâns a soră-mi. Atunci am înţeles câtă suferinţă se ascunde în spatele tăcerii. Aceeaşi reacţie a fost cu nici o săptămână în urmă, cand fusesem la Ana Oprea la Zărneşti, să-mi iau “la revedere” de la ea şi de la  familia ei. Când am plecat spre gară, n-am avut tăria să întorc capul înapoi doar cât să-i văd faţa plânsă a Anei. Era o hotărâre care surprinsese pe toata lumea, dar care a adus cu ea multă încredere în mine, dupa tot ce avea să se întâmple. 
Deci iată-mă în avion spre Budapesta. Escala urma să fie de mai 
Familia... daneză a Mihaelei
puţin de o oră. Era prima dată când zburam cu avionul, eram stresată de tot ceea ce urma să se întâmple, dar mă îmbărbătam la gândul că o grămadă de femei în vârstă merg spre copiii lor în America sau Canada, fără să ştie boabă de engleză şi nu se mai stresează, aşa că… cu Dumnezeu înainte. Escala a fost oki, m-am văzut şi în avionul de Copenhaga, de-acum nu se mai putea întâmpla nimic. Am ajuns seara destul de târziu. Am aşteptat după bagaje o eternitate, după ce îmi luasem nişte valize roz strident, ca să fiu sigură că mi le recunosc, dar nu le-au recunoscut alţii…, că n-au reuşit să le transfere la Budapesta, aşa că a trebuit să ies fără bagajul de cală şi să văd ce se poate face după ce am întâlnit familia gazdă. Fireşte că aveau o pancardă pe care scria “Mihaela Zamfirescu” şi a fost uşor să ne recunoaştem. Ea, o femeie înaltuţă şi destul de bine făcută, Susanne, iar el, un tip pişpiriu, blonduţ fireste, Jesper. Am rezolvat cu bagajele, depunând o plângere la serviciul clienţi şi ne-au asigurat că în cel mult 2 zile vom avea valiza acasă. A doua zi era deja la uşă. Eu eram debusolată total. Fireşte că în bagajul de mână nu aveam mare lucru. În drum spre casă nu ştiam la ce să mă gândesc mai întâi. Ei încercau să fie drăguţi cu mine şi să mă introducă în realităţile daneze, eu eram speriată de nou şi de situaţia de a nu vorbi limba mea, plus cele întâmplate cu valiza. Aeroportul este în Copenhaga, ceea ce înseamnă că se află pe una din cele 3 insule, iar gazdele stateau pe peninsulă, ceea ce înseamnă că în drum spre casă am traversat Marea Nordului pe unul din cele mai lungi poduri din Europa. Încercau ei să-mi explice, ce şi cum, dar eu, n-am avut bunăvoinţa, înainte de a pleca, să îl întreb pe Nenea Google unde mă duce soarta. Aşa că nu prea înţelegeam la ce se referă ei când spuneau că de-a lungul a 14 km suntem pe un pod, deasupra mării. Dimineaţa, săracii, au luat atlasul şi mi-au arătat.  Copiii dormeau când am ajuns, pentru că era trecut de miezul nopţii. Bunica din partea tatălui (farmoa) stătuse cu ei. Dimineaţă i-am întâlnit. 4 copii minunaţi, dintre ei, doar cea mică, roşcovană, ceilalţi, fireşte, blonzi.
Am ajuns miercuri noaptea, joi am avut zi de acomodare, iar de vineri am început să-mi preiau din atribuţii. Când am ajuns noaptea, având în vedere că n-aveam bagajul principal, Susanne mi-a zis să folosesc absolut tot ce am nevoie din obiectele cosmetice din baie. A doua zi mi-a ajuns şi mie valiza şi am intrat în normal, având propriile mele cosmeticale. După un timp, poate la vreo 3 luni după ce am ajuns, Susanne ajunsese să îşi ţină toate cosmeticele în cameră, de teamă că i le-aş folosi eu!!! N-am înţeles niciodată motivul real, am considerat doar o zgârcenie şi o formă de manifestare a exploatării omului de către om dusa la extreme, după ce s-a asigurat că eu îmi văd de treabă, indiferent de condiţiile care îmi sunt asigurate.  De menţionat că salariul meu, de fapt se numeu “bani de buzunar”, era undeva în jurul sumei de 80 de euro pe săptămână, în condiţiile în care aveam masa şi casa asigurate. Mă plăteau în fiecare săptămână, marţea. Pentru început, am preferat să preiau mai mult activităţi gospodăreşti decât sarcini legate de copii, pentru că limbile noastre nu se prea intersectau. Aşa că, împreună cu Susanne, am făcut programul: în fiecare dimineaţă trezit copiii la 6.30, pregătit micul dejun, aranjat totul după, trimis copiii la şcoală. Luni curăţenie, marţi frământat pâine, miercuri călcat 5 cămăşi, joi liber, vineri curăţenie generală. 15.30, venit copiii de la şcoală, activităţi de plăcere, eventual supravegheat teme, ora 17, cina, în fiecare marţi meniu românesc, în celelalte zile se ocupau Susanne sau Jesper de mâncare pregatită proaspăt şi doar cât să servim o dată. Sâmbăta ne aşezam toţi trei la masă şi făceam meniul pe săptămâna viitoare, ca să ştim ce avem de cumpărat. Se mergea doar o singură dată la cumpărături pentru că stăteau într-un sat la câţiva km. de un orăşel.  Activităţi de voie după cină, iar la 19.30 culcarea negreşit, cu un cântecel de leagăn. Asta a apărut din partea mea destul de târziu, dar a făcut şederea mult mai plăcută, copiii erau înnebuniţi după el. 
Prima şi cea mai urgentă treabă a mea a fost să reuşesc să spăl toate hainele care aşteptau de ceva vreme şi să fac ordine în dulapurile copiilor pe care apoi să îi determin să le păstreze aşa. Au fost nenumărate maşini de rufe, pe care le întindeam într-o cameră special amenajată sub bucătărie, în care se afla boilerul de apă caldă, astfel că temperatura era mereu ridicată şi se uscau repede. Tot acolo, în beci, se aflau şi baxurile cu băuturi răcoritoare, Pepsi, Mirinda şi 7UP, aduse din Germania, că erau mai ieftine. După ce am ajuns în casa lor, mi-au arătat fiecare lucru unde-şi are locul şi mi-au spus să mă simt ca acasă. Să-mi iau ce şi când îmi trebuie, fără să dau socoteală. Copiii nu primeau dulciuri toată săptămâna, doar fructe, iar vineri seara, în timpul emisiunii Disney de la televizor, primeau fiecare câte un bol cu 200 de grame de bomboane haribo, cântărite pe cântar.
Sucurile erau destinate întregii familii, fiecare primea ce dorea după cină. Eu, tobă de psihologie, eram afectată frecvent de experimentul lui Pavlov: de câte ori întindeam rufe, fiind cald şi având sub ochi dozele de suc, nu mă sfiam să desfac una şi să o beau, după care să urc cu ea în casă, să o arunc nestingherită. Eh, a durat totul până când s-a epuizat stocul, poate vreo lună, după care, apărea,  de undeva anume, sucul, doar cât era nevoie la cină, nu au mai ţinut baxurile în beci. Târziu, le-am descoperit în locul unde se afla centrala termică. Sincer, m-am simţit înjosită, le schimbaseră locul doar ca să nu le mai găsesc eu şi să am acces la ele. 
"Grădiniţa" Susannei
Toată activitatea mea se desfăşura în casă. Erau zile în care nu ieşeam mai departe de pragul uşii. Susanne era Childcarer, avea în grijă 4 copii la domiciliu. Prin urmare, cei mai mari ai ei (3) plecau la şcoală, respectiv la grădiniţă, şi veneau în loc alţi 3 mici, între 9 luni şi 2 ani şi 7 luni. Marţea mergeau să se întâlnească cu alte grupuri de copii într-un loc anume amenajat, drept pentru care eu aveam loc în bucătărie să frământ pâine. A fost o adevărată aventură să învăţ să fac pâine şi să înţeleg reţeta. Eram fiecare cu dicţionarul ei. Am râs cu lacrimi până am reuşit să îmi scriu pe limba mea cele 2 reţete de pâine, una alba şi una graham. Am întrebat-o pe Susanne dacă e sigură că va mânca pâine din chestia aia şi mi-a zis că, dacă nu iese nimic, aruncăm şi încercăm iară, eventual împreună. Fireste că a ieşit, şi chiar foarte bine, că nu prea mi-s străină cu bucătăria. Poate vă întrebaţi de ce făcea pâine acasă? Pentru că era scumpă la magazin!!!! Şi nu o folosea decât pentru pacheţelele copiilor la şcoală, drept pentru care ajungeau 2 pâini albe şi un graham pentru o săptămână întreagă.  
De ziua ei, Mişu nu e tocmai... fericită!...
După nici o lună de practică, reuşeam să fac faţă tuturor sarcinilor, aşa încât Susanne, la pauza de prânz, făcea integrame, că în casă nu era nimic de făcut. E drept că stăteam amândouă şi beam câte-o cafea, în timp ce copiii aflaţi în grija ei dormeau AFARĂ, în cărucioare. Mare mi-a fost mirarea când am văzut aşa ceva. Am văzut copiii veniţi dimineaţa, m-am dus în camera mea să îmi despachetez bagajele care tocmai ajunseseră, ei şi-au făcut activităţile prin casă, i-a pus la masă, le-a dat să mănânce, eu nu ştiu ce am mai făcut şi, la un moment dat, niciun copil în casă: unde sunt copiii? “Out to sleep” ???? Eu, mare începătoare în ale englezei, mă gandeam că e vreo expresie şi că au adormit, dar cine ştie unde e locul lor de somn, să nu uităm că era noiembrie! Mă rog, se trezesc copiii caândva, iară pierd episodul cu adusul lor în casă, a doua zi, aceeaşi fază. Unde sunt: “Out to sleep”. “Where???”  “Out.” “Show me!!!” Şi am ieşit împreună, să văd cum, cei 4 copilaşi dormeau fiecare în căruciorul lui, îmbrăcatţi în hăinuţe de afară, cu husa trasă şi negreşit cu suzeta în guriţă. Între ei - o staţie de recepţionat sunetele şi cam asta era tot. Care se trezea primul era adus în casă, ca să nu îi trezească pe ceilalţi. Cărucioarele erau exact ca cele în care am crescut noi, cu landou cartonat şi cu roţi mari cu spiţe. Erau prevăzute din fabricaţie cu un ham, tip maieu de pânză, care se închidea cu fermoar pe piept. Copiii erau culcaţi astfel îincă de când erau aduşi de la maternitate şi până la 3 ani, când îi duceau la grădiniţa propriu zisă care nu avea logistica necesară să îi mai culce astfel. Cărucioarele erau ale fiecăruia, de-acasă. Erau aduse lunea şi lăsate la Susanne până vineri, când erau luate pentru somnicul de prânz de sâmbătă şi duminică.
Şi, dacă tot veni vorba de copii şi lucruri ciudate, deşi era cum zic, 2006, şi ecografia evoluase mult, viitoarele mămici nu vroiau să ştie dinainte ce poartă în pântece, drept pentru care nu erau de fiecare dată pregătite cu nume pentru bebeluş. Bebeluşul era scos din maternitate doar cu codul numeric personal, iar părinţii aveau la dispoziţie 6 luni să se hotărască ce nume va purta noul născut. Puteau să îl înregistreze la primărie
sau direct la botez, unde preotul avea şi atribuţii de ofiţer de stare civilă şi le elibera certificatul de naştere complet.
Eh, haide că pentru astăzi am scris chiar foarte mult. Nu ştiu dacă e sau nu plictisitor, dar, având în vedere că nimeni n-are obligaţia să citească, eu am plăcerea de a scrie, aşa că rămâne la latitudinea vizitatorilor daca au sau nu răbdarea să citească detaliile aventurii mele daneze,
cu mare drag, Mişu
*
Ştiii, Mihaela, textul e lung şi eu nu-s doar distrat... Aşa că am hotărât să reacţionez pe măsură ce aduc textul, pe episoade, de pe desktop. Aşadar, aventura cu facultatea o ştiam, eu doar te-am zădărât, ca să intre în această discuţie a noastră, mai ales că evenimentul în sine e superb pentru a-ţi dezvălui sufletul de aur. Şi-apoi, s-o spunem p'a dreaptă: mi-a făcut mare plăcere ca, aproape la fiecare sesiune, să te mai văd şi eu şi să stăm la poveşti. Tot din epocă: venisem în vreo două (sau trei??) inspecţii de grad la Şcoala Gimnazială (cum îi zice acum) şi erau tare intrigaţi toţi, inclusiv directorul (??!!) de marea afecţiune care ne lega şi pe care nu ne sfiam s-o afişăm, în ciuda protagonistelor, mai ales... Cred că un zvon mi-ai dat şi mie, apropo de hotărâre, şi mai cred că n-am zis nu, fără a zice da..., mă-nţelegi tu! 
Povestea cu bagajele..., ţi-am spus, au mai păţit-o şi alţii. Raluca le aşteaptă de şase ani! Şi mergea tot într-un spaţiu necunoscut şi fără niciun fel de lenjerie..., ce să mai vorbim de celelalte... Acum mi se pare hazliu, atunci a fost groaznic - noroc că americanii (cel puţin ai Ralucăi!!) au oarece simţ al umorului... Orarul, deşi mi-ai mai vorbit despre el, mă înspăimântă numai la gândul că aş putea întârzia cinci minute sau călca 4 cămăşi în loc de cinci, sau... Chestia cu maclaivasurile - tristă, mi-ai mai spus-o, dar tot jenantă e pentru o persoană crescută, educată într-una dintre cele mai declarat democratice state... "Că voi egalitate, dar nu pentru căţei...", zicea bietul Alexandrescu! Bine, şi pe noi, invitaţii în schimb de experienţă, ne numărau de fiecare dată când urcam sau cobora, din autocar, dimineaţa şi seara...
Nu mai comentez partea asta, prea-i sub semnul lui "Tot ce nu te omoară te întăreşte!" sau, mai altfel: "Nu-i da, Doamne, românului, cât poate duce!" 
Chiar mă-ntrebam!..., credeam că e doar snobism, dar bag samă că e şi meschinărie, avariţie de joasă speţă. Am un nod în gât... Şi tu, ca româncă, la ce recurgeai pentru a mânca normal??? Sau ai adoptat cura de slăbire??  Chestia cu pruncuţii trebuie să aibă o explicaţie, probabil imunizarea pe cale naturală..., rezistenţa la frig, vânt şi alte chestii de-astea "moderne". M-a distrat cum e cu legalizarea şi atribuirea de nume copiilor! Românul, în şase luni, ar uita şi că are (încă) un prunc! Iar dacă mai e şi rrom...
Mişu scump, noi scriem aici unul pentru altul, aşa că nu-ţi face probleme în ceea ce-i priveşte pe vizitatori! Deşi, din experienţă, curiozitatea-i mare!... 
Cu dragoste, Toni
*
Episodul II. Danemarca
Cu siguranţă că dormitul copiilor afară avea scopul de a-i căli. Am stat în Danemarca din noiembrie până în 2 aprilie, deci am prins toată iarna în splendoarea ei, dar în zilele cele mai reci, în care frigul era accentuat de bătaia vântului, cel mai mare privilegiu era să îi bage în garaj. De altfel, copiii nici nu erau obişnuiţi să doarmă în casă peste zi, chiar şi hotelurile au zone special amenajate pentru cărucioarele bebeluşilor pentru somnicul de prânz. Cea mai scumpă scenă a fost când, la un moment dat, ninsese în timpul cât copilaşii dormeau afară şi zăpada se aşternuse pe husa căruciorului. Ah, uitasem să menţionez că în loc de mănuşi în mânuţe, care ar fi fost uşor de dat jos, copiilor li se aplicau şoseţele care ajungeau până la cot şi erau trase peste hăinuţa groasă cât să nu poată să alunece cu uşurinţă. Astfel că, echipată bine, Amalya, mezina familiei, s-a trezit prima şi ştia că dacă va începe să o strige pe mama va fi adusa în casă, drept pentru care, ridicată de trei sferturi, cât îi permitea hamul, ferea cu mult calm zăpăduţa ce se aşezase pe cărucior şi plictisită striga: Moa... Moa (mama).
Cât despre mâncare, nu pot să mă vait că era insuficientă, m-ar bate Dumnezeu, era cât să ajungă la toată lumea şi, dacă mai rămânea ceva, se bucura şi câinele, pe care uitasem să-l menţionez că exista printre noi toti ceilalti. Felix, un Labrador, căţelandru de până într-un an, fusese adoptat de familie pentru că un amic de-al lor vroia să-l euthanasieze, că se născuse cu o infecţie în jurul botului care, când trecea, când reapărea şi prin urmare nu prea avea blană în zona respectivă, în rest, era dezvoltat normal. Dar, din punctual meu de vedere, nu era cea mai indicată prezenţă printre copiii de 1, 3, 7 şi respective 9 ani, mai ales ca Amalya era la înălţimea botului lui şi când îi era lumea mai dragă, din marea dragoste ce i-o purta, îi mai lingea câte una peste toată faţa. Dar ei îl iubeau nespus, atât de mult încât oala în care se gătea ajungea direct pe podea să mănânce câinele din ea ce-a mai rămas, că oricum se spăla ulterior, acelaşi tratament având şi farfuriile în care mai rămânea mâncare. Mi-a fost greu să mă învăţ cu acest obicei al casei, dar, fată de la ţară cum mă ştiu, am făcut-o şi pe asta.
Celebrul grătar la care fiecare-şi pregăteşte... festinul
Jasper coordonează întreaga acţiune...
Dar dacă tot veni vorba de mâncare, să epuizez subiectul. Ziceam în secvenţa anterioară că mâncarea se gătea de fiecare dată proaspăt şi doar pentru ziua respectivă. Jesper şi Susanne găteau alternativ. Treburile gospodăreşti erau cât se poate de egal distribuite. Cel mai ciudat fel de mâncare însă a fost unul care făcea excepţie de la regula casei, în sensul că se cumpăra gata făcut, era vorba de o tocăniţă cu carne în conservă, care se încălzea şi se servea cu garnitură de ouă fierte!!!! Nu pot să spun că a fost rea, din contră, chiar mi-a plăcut, dar servită la cină... mie una mi-a oferit o bine meritată săptămână de stat în pat cu enterocolită. Am vomitat şi pe mama oului fiert. Unde mai pui că era şi în preajma zilei mele de naştere şi când am fost la restaurant n-am fost în stare să mănânc ce mi-aş fi dorit eu, că eram în tratament. Of! Era regulă de aur, ca de ziua unui membru de familie să se meargă seara la restaurant. Dar despre asta într-un episode ulterior. Cât priveşte porţiile de mâncare şi modul de a privi plăcerea de a face un grătar, antologică a fost o zi de primăvară. Eu nu aveam datoria să îi ajut la treburile de prin curte, aşa că s-au echipat ei cu toţii şi s-au pus să aranjeze curtea după topitul zăpezii. Susanne, la un moment dat, a venit în casă şi a frământat un aluat de pâine. Am întrebat-o la ce-l foloseşte şi mi-a spus că vor să facă nişte cârnaţi la grătar. M-au invitat şi pe mine afară ( eu deja aveam ambasadele cam retrase cu ei, se cam tensionase atmosfera, şi o să înţelegeţi mai târziu de ce), că vor face focul în gradină. A fost o idee de ultim moment, aşa că nu aveau carne pregătită pentru grătar. Jasper a luat maşina şi a plecat în oraş după ceea ce credeam eu că va fi carne pentru grătar. Surpriză!!!! S-a întors cu 8 cârnaţi, un pic mai groşi decat crenvuştii şi lungi cât un cabanos, în condiţiile în care noi eram 7 persoane!!!! Din tufişurile din jurul curţii au pregătit 7 ţepuşe, a adus Susanne aluatul şi s-a trecut la confecţionarea minunatei inginerii. Lângăţ epuşă se aşeza jumătate din cârnat, se făcea un rulou de aluat pe care îl rulai în spirală în jurul cârnatului, înveleai totul în staniol şi te aşezai tacticos în jurul jarului, să aătepţi să se coacă toată minunăţia respectivă. Fireşte, muştar şi ketchup din belşug şi cam asta a fost tot ce s-a făcut la grătar. Vai, m-a prins un dor de casă!!!! Îmi venea să le zic cum arată grătarul la tata în curte, dar ce folos??? I-am lăsat în bucuria lor primară. Fiecare au avut doua episoade de câte-o jumătate de cârnat pe băţ şi cam asta a fost.
Sărbătoare în familie
La fel de ciudat mi s-a părut şi meniul de Crăciun. Masă în familie, toată lumea adunată, atmosferă de sărbătoare, te gândeai că acum vin “supă, sarme’, crumpi cu carne” după minunatul grai bănăţean. Dar de unde??? Meniul a fost clar şi fix: raţă la cuptor cu sos de merişoare şi prune uscate. Am mâncat cu toţii, ne-am pus cât ne-a trebuit, a fost chiar de-ajuns, la care Susanne zice: nu vă săturaţi că mai este! Eu..., în mintea mea cea românească, deja eram pe la sarme, dar surpriză, o altă raţă, de la acelaşi cuptor şi cu un sos călduţ de aceleaşi merişoare şi prune la fel de uscate. Minunat!!!
În schimb, am rămas cu o amintire plăcută legată de desertul tradiţional de Crăciun, aşa numitul Orez cu migdale. Nici el în cantităţi industriale, dar asta avea o explicaţie. Se pregătea o cantitate direct proporţionala cu numărul de persoane care urma să servească. Era făcut din orez cu lapte, frişcă şi migdale descojite. Migdalele erau tăiate cu cuţitul în diferite dimensiuni, de la cea mai mică până la cea aproape completă. Una singură era însă lăsată întreagă şi era adăugată în secret de gazdă. Toată cantitatea era împărţită în văzul tuturor la masă, în boluri pentru fiecare, se servea cu dulceaţă de vişine caldă, orezul era rece, de la frigider, iar grija cea mare era să găseşti migdala întreagă, pentru care exista o miză la mijlocul mesei, ambalată frumos şi ţinută secret de gazdă. Se organiza cina de Crăciun de câte ori gazda avea motiv în perioada Adventului. Dacă anumite personae nu puteau să vină decât cu o săptămână înainte de Crăciun să se întâlnească cu ei, de obicei rude din alte localităţi, atunci se organiza o cină de Crăciun când le pica lor bine. Eu am participat la 3 astfel de cine la ei acasă şi la una din ele am găsit migdala, spre invidia celorlalţi. În pachetul mult dorit era o cutie mare de bomboane, deşi Susanne, înainte să o deschid, îmi spusese că n-am prea avut noroc, că acolo nu-s decât nişte batistuţe de hârtie. Dar după ce am descoperit ce era, am fost nevoită să deschid şi să împart cu toţi mesenii bomboanele, desi eu eram privată de obicei de astfel de răsfăţ, adică ciocolată, cappuccino sau mai ştiu eu ce alte bunătăţi, atunci când mi-ar fi fost mie poftă, nu când mi le ofereau ei cu ţârâita.
Final de episod II, cu drag şi preţuire, Misu xxx
*
Şi, după părerea ta, avea efect asupra copiilor tratamentul ăsta care mie mi se pare barbar? 
Bine, eram convins că mâncare era suficientă, nu la asta mă refeream eu, ci la faptul că, româneşte, mâncarea nu e săţioasă fără pâine!... Asta era povestea! Puţine feluri le suport chiar eu fără pic de pâine...
Cealaltă poveste, o-nţeleg pe jumătate, ca stăpân de câine foarte lipit de suflet. Dar cu linsul copilului pe faţă la o vârstă fragedă..., cu farfuriile şi oalele... Hm!... am unele rezerve, deşi ştii că Paco dormea în pat cu oricare dintre noi, ba chiar se culcuşea mai bine ca proprietarul patului!... Totuşi...
Tocana cu ouă şi fără pâine din belşug cred că a fost moartea stomacului, dar şi a fierei, ficatului (mă rog!)... Şi... aluatul ăla se făcea măcar ceva gen covrig? Se mânca şi aluatul ăla ca de colac unguresc?... Că doar ştii, nimic mai savuros decât o bucată de pită, eventual grijită cu niscai usturoi, deasupra căreia să pici unsoarea dintr-o halcă de slană-nfiptă-n ţăpuşă... Da' aşa!...
Eh! asta cu raţa bis(ată) n-o pricep! O fi raţa animalul Crăciunului danez, ca porcul la noi... Că şi tu, acas', mânci şi jumări, şi cârnaţ, şi sarmale, ba chiar şi răcituri - ceea ce se cheamă tot porc, da nu cu acelaşi sos!... (glumesc, Mişulică!) Cât despre desertul minune, îmi aminteşte de plăcinta cu răvaşe, la care, în spirit generos românesc, nimeni nu pierde..., dar fiecare câştigă ceva, ceva... No! s-auzim de bine, puilor! 
*
Episodul III. Danemarca
Ce faci tu acolo taman de ziua ta?...
N-am scris de ceva vreme bună, și asta pentru că, se înțelege, Cineva s-a băgat mai tare în seamă. Nici acum nu o să stau prea mult la taste, că o să se trezească imediat. Dar musai tre' să vă povestesc cum l-am cunoscut pe fratele lui Jesper. Nu ajunsesem de mai mult de două săptămâni în Danemarca, și aflasem că Jesper este Administratorul unei firme de produse din aluminium și termopan, de la geamuri până la ușile rotative de la intrările din marile magazine, care firmă aparținea tatălui său, deci era o afacere de familie. Prin urmare, pentru că era spre sfârșit de an, urma să aibă loc o întâlnire de afaceri în familie la care urma să participle tot stafful, așa că Susanne îmi spuse: „mâine la prânz, o să vină fratele lui Jesper cu soția, Jesper și el vor merge la o ședință, iar noi vom rămâne acasă, la o cafea”. A venit ziua de a doua zi, a venit într-adevăr fratele lui Jesper, dar nu cu o doamnă, ci cu un domn, el a plecat într-adevăr, celălalt domn a rămas, am băut împreună o cafea... S-a arătat foarte interesat de România și de povești legate de mine, s-a oferit să vină într-o zi să ieșim împreună săî mi arate împrejurimile și, în final, a plecat. Nimeni nu mi-a dat nicio explicație, eu iarăși m-am afundat în neștiința englezei mele, am crezut că n-am înțeles bine ce-mi spusese Susanne cu o zi înainte și cam asta a fost. Dar nu peste mult timp au început petrecerile de Crăciun și întâlnirile de familie... și perechea era aceeași, drept pentru care am înțeles negreșit că erau soț și soție, ba chiar mi-am făcut curaj s-o întreb pe Susanne, care mi-a răspuns cu naturalețe ca erau căsătoriți de 5 ani. În final, am fost invitați chiar la ei acasă la o petrecere de Crăciun, unde am fost cât se poate de plăcut surprinsă de toată pregătirea și de modul în care s-au ocupat de musafiri. De altfel, a fost singura casă în care am văzut o Biblie în toată șederea mea în Danemarca. La petrecere a fost invitată și o familie de prieteni, de data aceasta mixtă, tipa fusese iubita unuia dintre ei, căci fiecare trecuseră prin relații heterosexuale înainte de a ajunge la concluzia că sunt homosexuali. Ei bine, familia respectivă avea 2 copii adoptați, un băiat de vreo 13-14 ani, adoptat din România și o fetiță din Tailanda. Băiatul avusese un retard care acum era mult recuperat și chiar avea aspect de copil normal și comportament adecvat oarecum vârstei, iar fetița avea un aspect cât se poate de plăcut, în condițiile în care se născuse cu bot de iepure și gură de lup. M-a impresionat sincer până la lacrimi acea familie. Adoptase doi copii cărora soarta nu le fusese foarte favorabilă inițial, dar acum se bucurau de tot confortul și de toată dragostea.
Când am plecat de la petrecere, am primit și cadourile pentru seara de Ajun. Pregătiseră cei doi unchi cu meticulozitate cadouri pentru fiecare, inclusiv pentru mine. În ziua de ajun, în timp ce copiii dormeau de prânz, părinții s-au închis în sufragerie și au pregatit bradul. Au așezat toate cadourile sub brad și au încuiat ușa în urma lor. Când s-au trezit copiii, ne-am îmbrăcat frumos și ne-am dus la Biserică. De altfel, singura dată cât am stat acolo. Am aflat că în ziua de Ajun, preotul făcea de câteva ori aceeași slujbă, ca să ofere tuturor posibilitatea de a ajunge când le permite timpul. (Ca o remarcă cât se poate de cârcotașă, preotul mesteca gumă în timpul slujbei. ). Aveau o religie destul de apropiată de cea catolică. La sfârșitul slujbei, toată lumea s-a încolonat și s-a îndreptat spre altar, să primească un fel de Împărtășanie. Eu, cu gândul la cele de-acasă, din preajma Crăciunului, am zis că ar fi mai mult decât nimic, așa că m-am așezat și eu în rând, ca oițele. Eram convinsă că niciunii din ei nu postiseră și, având în vedere că era după amiază, nici nu ajunaseră, așa că eram ca ei. La câtva timp, am sunat acasă, asta după vreo lună poate, și întâmplător era Părintele Teofil în vizită la cei la care sunasem și i-am rugat să mi-l dea și mie să vorbesc cu Dânsul (Dumnezeu să-l odihnească!). Și, printre altele, i-am spus și că am fost la biserică și că am luat peletă din aceea pe limbă și am baut vin de la ei. La care Părintele, cu stilu-i caracteristic: „Dragă, că ai luat, ai luat că n-ai știut, dar să nu mai iei! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre!” Doamne, cât de dor poate să-mi fie de Dânsul!!
După slujbă am venit acasă, au venit și Farfar (bunicul din partea tatălui) și Farmoa (bunica) și am intrat în Camera Secretelor. Am cântat câteva colinzi plimbându-ne cu broșurelele în mâini în jurul bradului, după care s-a trecut la deshiderea cadourilor. Toată lumea a primit cadouri peste cadouri, în special copiii. Firește că n-am fost uitată nici eu și am să vă spun ce-am primit de la fiecare: de la Mamoa (bunica din partea mamei) care a trimis cadouri pentru fiecare prin poștă, o lumânare cu un suport de pus sub ea din oglindă, de la familia gazdă un webcam de cea mai slabă calitate, ca să mă pot vedea cu părinții de acasă, în condițiile în care împărțeam același calculator cu toată familia, calculator care era așezat undeva pe un hol, de la Farfar și Farmoa o cutie, care, spre deosebire de a altora, n-a fost nici măcar împachetată, cu mai multe obiecte de igienă, gen șampon, gel de duș roll-on, majoritatea folosite în proporție de 25%, ceea ce m-a făcut să mă simt extreme de prost, iar de la “unchi” un plic ce conținea o scrisorică cu urări de sărbători și de ședere plăcută în Danemarca, alături de un ghid turistic al Copenhagăi și un bilet de tren dus-întors, deschis, adică nedatat, din localitatea în care stăteam până la Copenhaga. Eh, mi s-a părut un gest cât se poate de civilizat și de plin de respect, din partea unor oameni pentru care nu făcusem nimic în viața mea. Biletele de tren costau cât salariul meu pe o săptămână. Am reușit să le folosesc cu două săptămâni înainte să plec definitiv din Danemarca.
Cam atât pentru astăzi. Sper ca până la Crăciun să termin de povestit aventura daneză. Vă îmbrățișez cu mare drag, Mișu xxx
*
Eu voi începe prin a te îmbrățișa, draga mea, și asta pentru că mi-era dor de scrisul tău plin de nerv și de o încărcătură emoțională deosebită (sper că știi că eu nu arunc vorbe-n vânt!!). Nu știu dacă fac bine blogului (ha, ha, ha!) sfătuindu-te să-ncerci să te-apuci de scris: ai reale calități de povestitor, acuitate a observației, predilecție pentru amănunt, intuiții în ceea ce privește comportamentul celor... creionați. Dar ăsta-i un gând la care nu e rău să cugeți... Da! deși i-am fost în preajmă doar de vreo două, trei ori, în vizitele de la Seminar, și mie mi-e dor de Părintele Teofil, aibă-l Dumnezeu în mare grijă!
Poveștile nordicilor cu hetero și homo sunt deja intrate în banalitate, așa că nu mă miră prea tare că ai intrat și tu în relație cu un cuplu de... ciudați. Cât despre dărnicia danezilor..., s-o lăsăm moartă! Sunt pățit pe cont... și orgoliu proprii...
Așa! Păi Moșul, Santa sau cum i-o fi zicând în daneză, nu vine pe horn, noaptea ș.c.l.?? Și-atunci... Ei, în sfârșit! Important e că se cântă, fie și din broșuri, că nimeni nu se-mulzește din prima la cadouri... dar tot are ceva cazon, ordonat, disciplinat.
Pupă Toni pe Îngeraș, Mișu și Claudiu!
*
Nu este un episod nou, ci doar o îmbrățișare de "noapte bună", dar va fi de bună dimineața ca semn de mulțumire pentru aprecieri. Știți, uneori, pierdută în lume străină, chiar mă întreb : oare în limba mea mai știu să mă exprim, că în a lor tot nu fac progrese. Mă bucur că încă mai am coerență. M-am apucat de scris deja, pe blogul dumneavoastră și mi-e de-ajuns. Mă bucur că am unde să dau frâu liber amintirilor și să stau de vorbă cu cineva care pune preț pe clipe care mi-au marcat viața și, cu siguranță, și personalitatea. Pe curând, dragă Tony! Silviuța doarme ca un îngeraș deja, ceea ce o să facem și noi, că dimineață e zi de Bisericuță, de data asta de-a noastră, cu Sfânta Împărtășanie pentru pruncul cel vrednic. Slavă Ție, Doamne pentru binecuvântarea de a avea Biserică Ortodoxă la 2 pași de casă!
xxx 

                                                                                *
Da!M-am gândit și eu la resorturile care te-au transformat într-o elevă conștiincioasă, harnică, având grijă să-și facă temele... Depărtarea de casă e unul dintre motivele care l-au făcut pe Panait Istrati scriitor! Eeee! Ia apucă-te de progrese, Mișule, ca să nu mă superi! Eeee!! Mă bucur de bucuria voastră și vă sunt alături, fie și în acest mod mecanic... Cu drag!
*
Episodul IV. Danemarca 
Da, știu, n-am scris de-o veșnicie!!! Of, asa se întâmplă, câteodată am impresia că tot ce îmi place să fac ajung să fac din ce în ce mai rar, dar, de fapt, fiecare lucru își are vremea lui. Iată că acum, la 12 noaptea, e vremea de scris câteva rânduri DANEZE. 
Oare despre ce aș putea scrie??? Sunt un pic confuză în ordonare, dar încerc să organizez dezordinea și am să scriu cum se desfășurau zilele de naștere. 

În Danemarca, ziua de naștere a unui danez este o sărbătoare. Pentru familie este ca o sărbătoare națională, începând ziua cu arborarea drapelului și asta fără glumă. Aproape fiecare familie are catarg în curte și în ziua de naștere a fiecărui membru al familiei se arborează drapelul. Sincer, m-a impresionat. Apoi, înainte ca sărbătoritul să se trezească, toți ceilalți membri ai familiei se organizează, se grupează, își iau negreșit în mâini fanioane cu steagul danez și merg la sărbătorit să îi cânte deșteptarea. Acum, nu știu să vă spun dacă era un cântec de "La mulți ani" sau era imnul național. Daca sărbătoritul este o persoană matură, masa și toate decorațiile vor fi cu steagul danez, dacă a fost cazul Amalyei, care a împlinit 2 anișori, fața de masă a fost cu prințese, dar n-au lipsit stegulețele daneze. A fost o scumpă când am trezit-o cu toții dimineața cântând. Nu știa ea micuța ce se întâmpla cu toată lumea călare pe ea. Micul dejun a fost special, nu cu cereale, ca de obicei, ci cu chifle calde și unt sau Nutela. Seara, am ieșit la restaurant și am sărbătorit cum se cuvine. Pentru că Amalya făcea parte din grupa copiilor de care Susanne avea grijă, a fost sărbătorită și cu copilașii de la Childminding.
Amalya, de ziua ei, a primit de la Mihaela un iepuraş de frişcă...
Şi cadouri multe, multe...
Ziua ei a fost în 9 martie. Eu ce aș fi putut să-i fac cadou la valoarea salariului meu și, totodată, la plăcerea și bucuriile unui copil? Păi m-am oferit să-i fac eu tortul aniversar și printre picățele i-am croșetat o căciuliță. Am fost cu Sussane la cumpărăturile săptămânale, am luat ce-mi trebuie pentru un tort de frișcă, mi-am făcut temele cu privire la forma și decorațiunile de care am nevoie și cam asta a fost. În ziua dinaintea aniversării am lucrat normal în casă ce aveam eu de făcut, iar după ce toata lumea s-a culcat, m-am pus pe treabă, astfel încât dimineață totul să fie gata. Așa că nu-i de mirare că m-a prins ora 1 noaptea decorând tortul în formă de iepuraș. Ehh!... dar când a fost gata, am avut marea revelație: era mai mare decat spațiul din frigider: ( toate zonele din casă erau încălzite, prin curte mișunau orice fel de animale, inclusiv Felix, câinele, tortul era de frișcă... unde ar fi putut sta oare??? La mine pe fereastră. Așa că iată-mă dormind o noapte de martie în Danemarca cu fereastra întredeschisă, doar de dragul tortului Amalyei. Dar eram tare mândră de munca mea, așa că nu mai contau sacrificiile. A venit dimineața, i-am cântat de trezire, au plecat copiii cei mari la școală, au venit copiii de la așa zisa grădiniță a Sussanei, începem să ne organizăm de petrecere, Jesper a avut zi liberă, și numai iacătă-l că dispare... Vine după vreo jumatate de ora cu o cutie. Ne strângem toți în bucătărie, copilașii mănâncă gustărica de 10, iar când a venit vremea tortului, scoate din cutia adusă de Jespar o plăcintă de-a lor, daneză, ca o turtă dulce. Mie îmi cade fața. Lui Sussane îi arătasem tortul de dimineață și nu comentase absolut nimic, doar m-a întrebat cum l-am făcut și eu i-am explicat în mare procesul tehnologic. Când am văzut că nu are de gând să servească din tortul făcut de mine, am întrebat-o de ce? Mi-a răspuns că nu-și asumă riscul de a da copiilor de la grădiniță tort cu ouă crude, de teamă de Salmonela!!! Și că o sa mâncăm noi tortul mai târziu. Păi bine... dar nu putea să mă întrebe dinainte ce fel de tort vreau să fac, sau să mă avertizeze de regulile de igienă alimentară, înainte să mă strofoc toată??? Prin urmare, m-am ridicat de la masă și m-am dus în camera mea, lăsându-i să se sărbătorească așa cum le permit legile lor. La câteva minute a venit la mine la ușă și m-a rugat să mă întorc, că vor servi tortul iepuraș pe riscul ei. Firește că m-am întors și la fel de firesc au supraviețuit toți copiii, fără nicio toxiinfecție alimentară. Ura!!!!!!! 
Mihaelaaaa! La mulţi ani! - lângă tricolorul sui generis...
Vă întrebați poate cum am fost sărbătorită eu, sau dacă s-a arborat drapelul de ziua mea. Ei bine nu s-a arborat drapelul danez, iar drapel românesc n-aveam, ca să pot să am pretenții să fie arborat, dar... trebuie să recunosc că au fost cât se poate de drăguți. M-am trezit în glas de bucurie, dar fără fanioane daneze în mâini. Când am ajuns în bucătărie, mare mi-a fost mirarea: masa era aranjată în steagul tricolor- fața de masă - roșie, șervețele, albastre și lumânări galbene. Un buchet de lalele mă aștepta și o cutie în culorile tricolorului era așezată în dreptul locului meu de la masă. Nu mai rețin exact ce a fost înăuntru, dacă nu mă înșel niște gablonțuri. Chiar n-a contat, ideea că au depus eforturi de a mă sărbători în stil danez, dar particularizat la naționalitatea mea, m-a impresionat. Au avut de gând să mergem și la restaurant dar... nu luaseră în calcul că ziua mea nu e una oarecare, Valentine's Day, așa că locurile erau rezervate cu mult timp înainte. Și asta pentru că nu în orice restaurant poți să mergi cu copiii. Așa că au comandat mâncare acasă și am amânat ieșitul la restaurant pentru altă dată. Am ieșit cândva, după vreo două săptămâni, când eu eram cu enterocolită de la minunata mâncare cu garnitură de ouă fierte. Asta a fost povestea cu aniversările în Danemarca la care aveți și poze în folderul pe care l-ați creat cândva, când ne-am întâlnit on line. Cu acestea fiind zise, la ora 0.37 mă retrag la culcare. Vă îmbrățișez cu toată dragostea și abia aștept să văd postarea cu pozele atașate xxx 
 *
Tot mai sunt destule amănunte interesante în fel şi chip!... Iar lectura-mi oferă un ciudat amestec de râsu' plânsu', pe lângă certitudinea că fata mea are suflet de aur. Nu cred că voi face prea multe comentarii până termini cu Danemarca şi ne întoarcem la cele de-acum... Totul e trecut... şi despre trecut numai de bine... adică "ce-a fost a fost, ducă-se!" M-am obişnuit, chiar şi eu, la lectură, cu acest modus vivendi insolit şi  provocator de "gură căscată", adică de perplexitate românească... Fie la ei, acolo! 
Sper că am postat bine fotografiile, cât despre legende, dacă vreuna-ţi pare incorectă, aştept observaţii şi îndrept greşelile! Cu mult drag şi dor, AN
* 
Așa cum îți vei da sama, cetitoriule, nu-mi bat capul să modific bunătate de comentarii făcute „la ghici” pozelor trimise de Mișu, așa că atașez comentariul ei mai jos, cu scuzele și hazul meu, deopotrivă! Te sărut dulce, Mihaela! Tot pentru tine, internautule drag: pozele sunt risipite începând cu primul episod „Danemarca”!
*


În poza cu comentariul "familia daneză a Mihaelei" este momentul în care au venit ei să-mi cânte "La mulți ani!", se vede în spate minunatul meu dulap de pânză, pe care era arborat drapelul. 
În poza în care mă întrebați ce fac eu acolo taman de ziua mea, încercam să fiu haioasă, ciocănind în cutia de cadou, să se deschidă :))). 
În poza cu denumirea "grădinița Sussanei", de fap,t erau copilașii noștri 3 și 4, Nicolas si Amalya, într-una din zilele normale. Așa se jucau ei. De fapt, era undeva în primăvară, chiar înainte de a începe Postul Paștilor, când au avut și ei Carnaval, așa numitul Festalwon, când se ofereau copiilor sorcove împodobite cu dulciuri, se și vede una jos pe podea. 
Iar în poza cu denumire "sărbătoare în familie", era într-adevar seara zilei mele de naștere, :), dar poza reflecta exact atmosfera serilor daneze, când absolut oriunde sunt aprinse lumânărele pentru a crea atmosfera, numită "hygge" citita [hiuga]. Cat despre dependența de lumânărele... Într-una din dimineți, când Sussane se pregătea să plece cu copilașii de la grădiniță, la întâlnirea cu alte grupe similare, eu mă pregăteam de frământat. Numai ce iat-o pe buna mea Susanne că îmi aduce lângă castron, o tăviță cu doua lumânări mari, ornamentale, aprinse. Firește că mare mi-a fost uimirea... O întreb ce-i cu ele? La care ea: just for hygge, cât să-ți facă plăcere să faci pâine. M-am amuzat și m-am gândit cât de simplu e să găsești bucurie chiar și din flacăra plăpândă a două lumânări ce-ți pot ține companie în timp ce ești Cenușăreasa. :)).
Cu drag, Mișu xxx
*
Episodul V. Danemarca - Am să denumesc episodul ăsta: “Români şi româneşte”
Am ajuns acolo, după cum spuneam în primele episoade, în mijloc de noiembrie. Nu foarte departe de sărbători şi, fireşte, dorul de casă se accentua prin lipsa atmosferei şi a tradiţiilor. Prin urmare am simţit nevoia să intru în legătură cu alţi români aflaţi în Scandinavia. Nici nu mai ştiu pe ce siteuri am intrat, cert este că n-a durat mult până când am “întâlnit” un tânăr – Mihai Barbu, care lucra în Danemarca şi care era din Agnita. Mi-a spus că este ghid ecvestru şi că ajunsese acolo după ce a fost show jumper în Anglia. Eu... l-am intrebat cu ce se mănâncă asta, adică a fost la vreun circ??? “Nuu, am fost călăreţ, în cursele cu sărituri peste obstacole, dar, din păcate, un accident a făcut să stau departe de astfel de competiţii, totuşi călăria a rămas pasiunea mea.“ Ok... Mihai a devenit omul meu de suflet. Mă suna săptămânal să vadă dacă sunt ok. Am descoperit prieteni comuni, fostul lui profesor de matematică din liceu, care fusese căsătorit cu o doamnă din Victoria. Of, cât de mică e lumea!!! Din poveşti în poveşti, Mihai mi-a zis că pleacă acasă de sărbători… Ups! Ce greşeală!!! “Poţi să îmi duci şi mie un mic pacheţel acasă???“ (lăsasem acasă o verişoară mică de un anişor jumătate, orice lucruşor de copil vedeam, numai la Ioana mă gândeam. Şi nu era vorba de jucării, ci de haine de iarnă şi cizmuliţe rezistente la apă). “Poţi să trimiţi ce vrei tu, că eu nu duc la nimeni nimic, m-am învăţat să le dau nepoţilor bani şi să nu-mi mai bat capul ce mărime poartă fiecare.“ Atâta mi-a trebuit, că iată-mă cum, în câteva zile, am adunat 10 kg de cadouri. Cum să ajungă acum la Mihai care nu locuia decât la…  vreo câteva sute de km în nord? Era chiar la extremitatea nordică a Danemarcei, în timp ce eu eram la cea sudică, la graniţa cu Germania. Fireşte, prin poştă. Zis şi făcut. Am ambalat totul într-o cutie şi cu
Mihai și... mireasa
multă bunăvoinţă din partea lui Jesper a ajuns la poştă, şi apoi spre acel tânăr de la un capăt de fir pe care nu-l văzusem niciodată. Le-a dus dragul de Mihai până în Agnita şi le-a lăsat la domnul Matei, prietenul comun, care l-a sunat pe tata să-i facă o vizită că are ceva să-i dea. Şi uite aşa s-au pomenit ai mei cu cadou din Danemarca pe nepusă masă. Fireşte că şi viceversa a fost valabilă şi când s-a întors Mihai a adus nişte slăninuţă de la tata, nişte miere şi mai nu ştiu ce, care tot prin poşta au ajuns la mine. Am vorbit în continuare cu Mihai la telefon săptămânal, sau ori de câte ori aveam nevoie să mă confesez cuiva, dar n-am reuşit să ne vedem faţă în faţă. Era departe, era iarnă şi nu m-am încumetat să mă pun la drum spre nord. Familia gazdă obişnuia să meargă în localitatea în care era Mihai, vara, pentru că părinţii lui Jesper aveau acolo o casă de vacanţă, dar eu n-am mai prins vara, aşa că am plecat din Danemarca fără să-l cunosc pe Mihai faţă în faţă. Am păstrat legătura pe internet, el a venit şi prin ţară de câteva ori cât eu am stat în România până am plecat definitiv în Anglia, dar n-am reuşit să ne
Fericiții însurăței și Mihai
vedem nici în România. Vorbeam însă pe internet ori de câte ori ne intersectam şi devenisem prieteni de nădejde. Şi cum era şi firesc, a venit şi ziua în care să ne vedem faţă în faţă, şi n-a fost orice zi, ci ziua nunţii mele, Mihai a fost la nunta mea cu mare plăcere ca un prieten adevărat, poate chiar mai adevărat decât mulţi pe care i-am considerat de-a lungul timpului prieteni.
Tot în perioada sărbătorilor am cunoscut şi o familie de tineri români stabiliţi în Suedia. Am povestit cu Eugenia cam care este atmosfera în familia la care locuiesc şi din poveste în poveste m-a invitat la ei de Revelion. N-am aşteptat să fiu rugată, aşa ca intrarea României în UE, şi revelionul 2007 m-a prins în Suedia. A fost o ieşire binevenită din rutina mea şi din anxietatea de izolare care pusese stăpânire pe mine. Mă simţeam oarecum intrusă într-o familie unită. Din păcate cele 3 zile în Suedia au fost toată relaţia mea cu Eugenia şi familia ei. De fapt, ea căuta o consoartă pentru fratele ei, Nicu, pe care eu nu l-am cunoscut, că fusese plecat în România când eu am fost în Suedia, şi probabil că eu nu mă încadrasem în ceea ce ea îşi dorise pentru el sau cine ştie??? Cert este că relaţiile s-au răcit treptat, dar eu le-am rămas recunoscătoare pentru modul în care m-au găzduit şi m-au făcut să mă simt pentru câteva zile în vizită la ei.
Prin martie, familia gazdă s-a hotărât să mă dea la un curs de daneză. Începusem să conduc maşina lor şi aveam o oarecare libertate de mişcare, aşa că s-au gândit ei aşa, să mă înscrie la un curs. A trebuit să mergem la primărie să mă înregistreze şi să facă actele, din câte bănuiesc eu, era subvenţionat de stat. În Danemarca protecţia socială e cam la ea acasă.
Drept pentru care într-o zi am plecat cu Jesper la primărie. Ceea ce m-a uimit în orice instituţie publică, fie ea primărie sau staţe de tren, la fiecare ghişeu există numere de ordine. Chiar dacă nu era nimeni în faţa ta la rând, trebuia să mergi la maşina de numerotat să-ţi iei număr de ordine şi cu ăla să te prezinţi la ghişeu. O organizare cât se poate de conştiincioasă. Între noi fie vorba, Anglia nu este la fel, dar ce să faci??? Dar nici ca în România nu-i!!! Dar să revenim. Am luat bilet de ordine şi Jesper s-a îndreptat spre un ghişeu la care mai aşteptau un domn cu o tânără. Când s-a întors Jesper, mi-a spus: tânăra aceea este tot româncă. NU va imaginaţi cum mi-a tresărit inima când am auzit asta. Nu-mi venea să cred, în acelaşi orăşel să mă întâlnesc cu o româncă?? Şi-au rezolvat ei treburile, am depus şi noi actele şi apoi ne-am întâlnit. Când să vorbim... surpriză “my name is Maria”???? bine, bine dar româneşte.... păi... sunt din Odorheiu Secuiesc şi nu ştiu româneşte! Sic!!!! Să fii sănătoasă şi să trăieşti la mulţi ani!
Am schimbat numerele de telefon, dar chiar nu îmi propusesem să-mi exersez engleza cu o posesoare de paşaport românesc. N-am căutat-o niciodată şi nici ea pe mine.

Cu timpul, am început să mă obişnuiesc cu casa şi în principal cu copiii. Amalya ajunsese să nu se mai dezlipească de mine, iar Alexander, cel care refuzase orice sarcină de la mine, iniţial, devenise un prieten adevărat şi un lipicios. Cu toţii savurau cântecul meu de noapte bună, iar eu îmi valorificam toate cunoştinţele muzicale însuşite în liceu. Încă nu îmi încolţise gândul de a abandona casa, totuşi vroiam să vin de Paşti în România. Aşa că Mihai m-a ajutat să-mi iau bilet de avion low cost până în Budapesta, iar de-acolo urma să iau un microbuz până la Cluj şi tot aşa, cu căruţa şi teleguţa ajungeam eu cumva acasă până de Paşti. Biletul l-am luat doar pentru dus, că aşa găsisem ceva ieftin tare, vreo 300 de coroane daneze, asta însemnând vreo 40 de euro. Am rugat-o pe Susanne să îl plătească cu cardul ei de credit pentru că era singura variantă de plată on line şi, prin urmare, aflase şi ea că voi pleca acasă în aprilie. De fapt, înainte de a lua biletul, o întrebasem dacă aş avea voie să plec pentru cel mult 2 săptămâni. Dar nu după mult timp au început tensiunile între noi şi, de ce să nu recunosc, o dorinţă veche tare a mea răbufnise, să organizez întâlnirea de 10 ani de la liceu. Am încercat să iau legătura cu câteva din fostele colege, dar fiecare era implicată în alte activităţi şi ar fi preluat sarcina de a se ocupa de întâlnire în plan secundar, ceea ce pe mine nu mă mulţumea. Aşa că din ce în ce mai tare mă bătea gândul de a abandona totul şi a mă întoarce în ţară. Nu mi-a trebuit decât o scânteie ca să iau foc şi în urma unei discuţii aprinse cu Susanne i-am spus: ei bine, când plec în aprilie, nu mă mai întorc, consideră asta un preaviz! Ea mi-a răspuns: oki mai sunt 6 săptămâni, o să-mi găsesc pe altcineva. Doamne ajută! Aşa că am început să fac planuri de retragere a ambasadelor, dar fără să ştie copiii. Am hotărât să le spunem cât mai târziu, ca să nu sufere. Dar pentru mine cele 6 săptămâni rămase până la plecare au însemnat săptămâni de cumpărat orice lucruşor care mă gândeam eu că în România nu există şi mie mi-ar prinde bine. N-am luat în calcul că fiecare tot va avea nevoie de locul lui în bagaj. Aşa că, cu vreo 3 săptămâni înainte de a pleca, am realizat că eu nu voi avea loc în bagajul de avion cu tot ceea ce aveam de gând să duc în România. Am căutat toate variantele posibile. Să trimit bagajele cu autocarul şi eu să plec cu avionul. Dar oricum nu aveam un zbor prea confortabil. Să plec şi eu cu autocarul, dar ce să fac cu biletul de avion??? Eh, asta este, n-a fost o avere, am început să caut autocare. Păi dacă tot mă duc cu autocarul şi o să traversez toată Germania, de ce să nu fac o escală la Helga, să o strâng în braţe după 13 ani de despărţire???
Mihaela în sala de antrenament a lui Nicu
Nicu Obreja
Ei! mai sunt și surprize!...
Şi noi am fost lângă mult pătimita Mică Sirenă!...
Aşa că iată-mă căutând o companie care să accepte să îmi dea un bilet cu o escală de o săptămână în Germania. Cine a mai auzit aşa ceva??? Am căutat pe internet transport Danemarca – România şi am început cu telefoanele. Fireşte că trebuia să mă justific ce şi cum fac în Danemarca şi care sunt motivele pentru care îmi retrag ambasadele. Ei bine, la capătul celălalt al firului am întâlnit un domn, Nicolae Obreja, stabilit în Copenhaga, căruia nu-i venea să creadă că eu lucram pentru atât de puţini bani şi care a fost impresionat de povestea mea. El nu era decât un intermediar pentru firma de transport. Făcea serviciul de a da detalii despre cursă pentru cei din Danemarca, în condiţiile în care autocarele plecau din Suedia, recoltau turişti şi din Danemarca şi plecau spre România. Astfel că, din vorbă în vorbă şi din poveste în poveste m-a întrebat dacă fusesem la Copenhaga. Trecusem doar prin Copenhaga când am fost în Suedia, dar nu puteam spune că am văzut ceva din ea. Dar aveam încă biletele primite de Crăciun. Aşa că, într-un sfârşit de săptămână, iată-mă în drum spre Copenhaga, să-mi folosesc biletele, să văd Copenhaga şi să îl cunosc pe cel care încerca să îmi dea o mână de ajutor, Nicu Obreja. M-a aşteptat în gară. Încă de la telefon mi-a spus că n-are nicio pretenţie de la mine, decât să-i gătesc o ciorbă ca la mama acasă, aşa că ne-am dus direct la cumpărături. Era însoţit de un nepot, Bogdan. Am mers acasă, am făcut o ciorbiţă şi o mazăre cu ciuperci şi pulpe de pui şi am povestit câte în lună şi-n stele. Printre altele i-a ajuns rândul şi poveştii cu cappuccino din familia gazdă, care, după câteva zile în care mi-am făcut cu regularitate la prânz un cappuccino, l-a ascuns, aşa că Nicu s-a făcut nevăzut, pentru că nu avea în casă cappuccino şi s-a dus să cumpere, nu înainte de a-i şopti lui Bogdănel să-mi arate colecţia lui de medalii. Îi fusese jenă să-mi spună că el este sportiv de performanţă, canotor, multiplu campion mondial la caiac-canoe, sportiv, antrenat de Ivan Patzaichin. Dupa ce am băut şi un cappuccino, am fost la baza sportivă unde se antrena el şi unde de-acum era chiar acţionar. Am văzut şi eu ce înseamnă o bază sportivă adevărată şi cum se antrenează un sportiv de calibrul lui. A doua zi, am bătut Copenhaga centimetru cu centimetru, doar ce s-a putut vedea din exterior, n-am vizitat nimic. Iar a treia zi dis de dimineaţă m-a pus la tren. Am rămas cât se poate de impresionată de modestia şi de naturaleţea unui astfel de om. Acceptase oferta de a face parte din lotul danez de caiac-canoe fără a-i cere permisiunea lui Ivan Patzaichin. Se simţea vinovat şi se vedea pe faţa lui tristeţea, dar uneori viaţa o trăieşti şi din perspectivă financiară, nu numai din cea sentimentală. A fost o plăcere şi o binecuvântare să-l întâlnesc pe Nicu Obreja.
Aceştia au fost românii care s-au intersectat cu viaţa mea în Danemarca în cele 4 luni jumătate. Sunt oameni care mi-au marcat personalitatea şi modul de a percepe străinatatea, le mulţumesc încă o dată lor şi Lui Dumnezeu că mi i-a scos în cale. Cu mult drag, Mişu xxxx
*

M-ai copleşit cu episodul ăsta maraton. Şi m-ai copleşit din toate punctele de vedere. Mai întâi, conţinutul este atât de emoţionant, atât de viu în transmiterea trăirilor tale de-atunci şi de-acum, încât a trebuit, din când în când, să fac pauză de ţigară, să se ducă nodul din gât... Sigur că fiecare om care-şi intersectează destinul cu al nostru ne marchează cumva, dar băieţii aceştia doi chiar depăşesc aşteptările oricui, nu doar ale unei "prinţese" rătăcite printre străini altfel (observi că evit să-i cataloghez!...) - nuşte suflete de aur! Cât despre campionul la caiac-canoe, este clar croit după tiparul mentorului său: nu altfel este Ivan Patzaichin şi-acum şi nu altfel era şi când era cel mai bun din lume. Apoi, şi nu mi-o lua în nume de rău, căci îmi cunoşti "piticii"!!, fiind aşa lungă confesiunea am avut de pus la diacriticeeee :)) Dar tu ştii că-mi face plăcere să citesc buchisind. Mi-am permis să pun şi ultima poză din setul "Danemarca" - cred că e cu Nicu Obreja, aşa-i?  

*
Danemarca fără număr :) (S-o crezi tu: Episodul VI. Danemarca)
Da, am făcut o pauză destul de lungă, dar cu motive întemeiate: am redevenit elevă şi asta face ca timpul liber să fie din ce în ce mai puţin, dar nu imposibil de găsit, mai ales că adesea găsesc în scris o relaxare şi o regăsire a propriei identităţi.

Episodul de astăzi este unul plin de detalii tehnice care vin să motiveze plecarea mea din Danemarca.
Vezi, MIhaela? Întotdeauna soarele dovedeşte norii!!! LA MULŢI ANI!

A fi “Au pair” înseamnă a fi parte din familie şi are la bază schimbul intercultural. Tu, ca străin, vrei să descoperi o noua cultură şi civilizaţie, ei, ca familie, vor să afle despre ţara ta de origine, tradiţii şi obiceiuri. Asta ar fi valoarea morală a serviciului denumit generic, bănuiesc că din limba franceză “Au pair”. Pentru ca să îi dea o motivaţie suplimentară s-a introdus în familii cu copii care au nevoie de un mic ajutor în activităţile zilnice, ajutor oferit de “au pair” în schimbul cazării, meselor zilnice şi a unei sume de bani, modice, numită “bani de buzunar”, deci în nici un caz salariu. Prin urmare, au pair-ul nu este nici pe departe o angajată, ci o prietenă care vine şi uită să mai plece şi care te ajută la treburile legate de copii şi socializează cu copiii, participând la activităţile familiei ca membru cu drepturi depline.

Pentru început, totul a fost aşa şi în cazul meu.  

Am fost prezentată, la şcoală, colegilor copiilor şi cadrelor didactice răspunzătoare de copiii familiei, prietenilor care destul de rar se întâlneau cu familia gazdă şi, nu în ultimul rând, rudelor, în special din partea lui Jesper, căci locuiau în acelaşi oraş şi, odată cu venirea mea, scăpaseră de grija nepoţilor. E foarte adevărat că imposibilitatea mea de a comunica cu copiii în daneză a făcut mai lentă coeziunea dintre noi, iar pe mine m-a făcut să accept cât de multe sarcini casnice din dorinţa de a mă simţi utilă. Ajunsă în noiembrie acolo, în preajma Crăciunului, nu mai aveam nicio problemă de adaptare, cunoşteam rosturile casei şi întrasem într-o oarecare rutină. Încă nu condusesem maşina, un Crysler Grand Voyager de 7 locuri. Ieşeam de-acasă doar când mergeam la cumpărături cu Susanne, în rest n-am avut curaj să plec singură, deşi joia dimineaţa eram liberă, în ideea de a putea ieşi la cumpărături sau să merg la cosmetică ori pur şi simplu să ies de-acasă. N-am făcut-o şi rău am făcut! Au trecut sărbătorile, am fost de Revelion în Suedia, am sărbătorit intrarea României în Uniunea Europeană alături de alţi români şi iată-ne în 2007. Primeam săptămânal 625 de coronae daneze, asta însemna echivalentul a 80 de euro, aproximativ. De câte ori mergeam la cumpărături găseam câte ceva de cumpărat, mai mult sau mai puţin valoros, dar nu rezistam să nu cumpăr ceva ce ştiam că mi-am dorit eu sau că altcineva ar avea nevoie de aşa ceva. În cămăruţa mea de vreo 8 metri pătraţi, aveam un dulap de pânză pe schelet de lemn care cu fiecare zi devenea tot mai neîncăpător. În februarie, de ziua mea, mi-am cumpărat aparat foto digital, a fost investiţia cea mai mare pe care am făcut-o. Răsfoiam revistele publicitare în fiecare săptămâna şi tânjeam la un laptop, dar era salariul meu pe vreo 2 luni L.

Draga de Silvia la primul tort! 

Foloseam calculatorul familiei. Iniţial, a fost în dormitorul Susannei şi al lui Jesper. Aveam voie să vorbesc acasă în limita timpului liber şi a programului lor, dacă erau sau nu acasă şi dacă puteam sau nu să intru la calculator. Când plecau de-acasă, uneori, deconectau internetul, fireşte, pe NV. La un moment dat, şi-au dat seama că lucrurile nu merg bine în ceea ce priveşte dorinţa mea de comunicare şi au scos calculatorul pe hol, chiar în faţa camerei mele, între dormitorul meu şi al lor. A fost mult mai bine aşa. Cred că prin ianuarie Sussane mi-a spus într-o zi: Jesper trebuie să plece într-o delegaţie în Germania pentru câteva zile şi voi avea nevoie de ajutorul tău, să duci şi să aduci copiii de la şcoală. Sâmbătă, când mergem la cumpărături, o să conduci cât sş te înveţi cu maşina. Ăsta a fost începutul. Mi-a tremurat şi cel mai mic muşchiuleţ, am avut nişte emoţii de ziceai că n-am condus în viaţa mea. Drumurile sunt foarte înguste şi mai era şi iarnă şi zăpada de pe margine fura din lăţimea drumului. Regula de baza era că maşina mare dă prioritate maşinilor mici, aşa că eu eram mereu cea care aşteptam să treacă cei din faţă. M-am descurcat şi chiar mi-am intrat în rutină. Dupa ce s-a întors Jesper din Germania, uneori suna că întârzie şi mă ruga să merg să recoltez pruncii de la şcoli şi grădiniţă. Vinerea mergeam cu Henriette la călărie şi uite-aşa am ajuns şi şoferiţă în Danemarca. Au văzut că mă descurc şi cu asta, cu copiii nu mai aveam niciun fel de problemă, ne împăcam de minune, aşa că... ce idee îi vine Susannei? Să meargă la sora ei la Copenhaga la aniversarea vârstei de 40 de ani. Să plece vineri dimineataţă şi să se întoarcă sâmbătă. Au făcut consiliu de familie extinsă, adică şi eu, mi-au cerut acordul şi au confirmat participarea. Deci iată-mă cu 4 copii, de 2, 4, 7 si 9 ani, dădacă cu drepturi depline. Când m-au întrebat dacă accept să stau cu copiii, au spus: fireşte că te vom plăti extra!!!! Dar eu, fată fara minte, n-am întrebat ce înseamnă extra? Se apropia ziua plecării, mi-au lăsat în grijaă să le fac la cină lasagne pentru că era mâncarea preferată de toţi copiii şi n-aveam emoţii dacă mănâncă sau nu şi în rest a rămas totul în grija mea. N-ar fi rău s-o duci pe Henriette la călărie şi, când va întoarceţi, să intraţi pe la staţia peco, să le iei dulciuri, că e vineri seara, şi nu avem Haribo. Deci eu a trebuit să îi echipez pe toţi 4, să îi îmbarc în maşină, să o duc la vreo 10 km distanţă la călărie, să mă întorc cu ceilalţi 3 copii acasă, pentru că acolo ar fi fost frig şi greu de supravegheat, să mergem să o luăm pe Henriette după 2 ore, să cumpărăm dulciuri, iară cu toţi copiii după mine, că n-au vrut să stea în maşină, şi, în sfârşit, să ajungem la casa noastră. Noroc că a fost vineri, a fost Disney Show la tv şi am avut linişte cu ei vreo oră. Noaptea a fost relativ ok, în condiţiile în care cei mai micuţi au vrut să doarmă în patul părinţilor din dorinţa de a le simţi mai puţin lipsa, iar dormitorul lor era lângă cămăruţa mea. Când m-am văzut cu toţi treziţi bine dimineaţă mi s-a luat o piatră de pe inimă, de-acum totul era trecut cu bine. 
Pe la 2 dupa amiază au ajuns şi Susanne cu Jesper. Totul a fost foarte bine. Copiii au fost fericiţi, părinţii s-au simţit bine..., acum aşteptam plata. Marţea era zi de plată. Când a venit momentul plăţii, iat-o pe minunata mea Susanne că îmi întinde un evantai de bani, cât să pară mai mulţi: 800 de coroane. ???  M-am uitat intrigată la ea, doar atât??? Pentru o săptămână normală de lucru şi o zi întreagă cu toţi copiii am primit 800??? Adică stătusem cu copiii pentru 175 de coronae??? La care ea m-a întreabat: what do you mind??? Ohh, ce mind-ui eu, stai că-ţi explic!!! Aţi plecat dimineaţă la 9 şi v-aţi întors a doua zi la 14. Obligaţia mea săptămânală este de 25 de ore, 5h/zi. Deci de la 9 la 14 vineri am făcut cele 5 ore din programul de lucru normal şi mai departe, de vineri de la 14 până saâmbătă la 14 eu am fost nonstop în slujba voastră, asta înseamnă alte 24 de ore, adică încă o săptămână de plată, cel puţin, aşa gândesc eu!!!! Vai de mine, ziceai că i-am dat foc!!! Nu mai ştiu dacă a făcut vreun comentariu, dar ştiu că toată seara a butonat la calculator şi a trimis mailuri. Eu, la rândul meu, m-am adresat forului superior de au pair care, într-o oarecare măsură, ne proteja împotriva unor astfel de abuzuri. A doua zi la prânz, mă cheamă de la mine din cameră: putem avea o discuţie? Fireşte. Îmi scoate din buzunar restul de bani până la 625, cât aşteptasem eu, şi a continuat: de data asta îţi dau suma cerută, pentru că nu ne-am înţeles dinainte, dar... nu este corect, pentru că tu trebuie să faci 5 ore pe zi treabă şi în rest eşti baby sitter full time! Serios???? Dacă îmi arăţi lucrul ăsta negru pe alb în contract, eu mâine plec acasă! Fireşte că n-avea de unde să-mi arate aşa ceva şi a lăsat-o mai moale, că a văzut că-mi ştiu drepturile. Şi, totodată, am continuat: după ce ca mă plăteşti cât mă plăteşti, nici atitudinea voastră nu este cea prevăzută în contract, zilele trecute aţi fost plecaţi cu toţii de acasa şi seara am băgat la spălat costumele de baie, n-ar fi fost frumos să mă întrebaţi dacă n-aş vrea să vin şi eu la piscină? Poate că veneam, poate că nu, dar puteaţi să mă întrebaţi. În altă zi, aţi venit acasă cu steguleţe de McDonald’s, foarte frumos, aţi vrut să petreceţi timpul doar în familie, dar nu puteaţi să-mi aduceţi şi mie acasă un hamburger sau ceva de la Mc??? Crezi că e corect tratamentul pe care mi-l acorzi, în condiţiile în care eu îţi ofer tot sprijinul de care ai nevoie? N-a zis absolut nimic, a tăcut mâlc.
Şi mă opresc aici, nu de alta, dar iar e lung, iar staţi o veşnicie la diacritice, iar îmi faceţi "ciorbă de limbă" J Vă îmbrăţişez cu mare drag şi dor. Cred că veţi recunoaşte spiritul meu revolutionary în acest comentariu, dar întotdeauna am încercat să rabd până când m-am simţit cotropită şi-atunci abia răbufnesc, dar cu argumente. Aceeaşi Mişu J
                                                                                 *
Sigur că te voi certa! Nu pentru diacritice, cu astea m-am învăţat ca măgarul cu samarul!... şi citesc şi mai atent datorită lor (aşa că-i de bine...)!! Te cert pentru scăpările de la limba română - foloseşte-o mai des în scris, nu neapărat către mine!!! Încep să apară derapaje de la limba literară şi asta mă-ngrijorează. Apoi, veşnicul pt. (mă tot scuipi??... :)) ), se pare că a dispărut din scrisul tău PENTRU! :))  
Aşaaa, gata cu cearta! Mişto chestia asta cu au pair, un fel de sclavie îmbrăcată-n staniol auriu (scuză-mi cuvântul dur..., n-am avut altul, dar ideea e generoasă şi realizarea meschină...), te face să te crezi partener, membru într-o familie "civilizată" şi alte chestii d'astea frumoase... De altfel, meschinăria şi şovinismul mi se par a fi principalele trăsături ale "civilizaţilor", nu au treabă cu "dau cămaşa de pe mine"... Ţi-o iau şi când e-a ta, pe munca ta cinstită şi... ne-negociată în stilul lor. Ufff!!! TRĂIASCĂ SĂNĂTOASĂ, FERICITĂ, FRUMOASĂ ZÂNA SILVIA, CĂ A TRECUT ÎNTR-UN NOU AN!!!
Vă sărutăm cu drag! 
P.S. Să fii elevă silitoare!, să nu-mi faci firma de ruşine, că doară eşti Mişu meu!!!

  *

Episodul VII. Danemarca - “Eu şi Domnul”
Ohh, nici nu ştiu de când n-am mai scris şi n-aş vrea să credeţi că am avut vreun motiv anume, dar pur şi simplu timpul a trecut prea repede şi n-a fost îngăduitor cu foaia mea de hârtie virtuală. Dar iată-mă aici cu ultimul episod “Danemarca” pe care o să-l intitulez simplu: “Eu şi Domnul”.
Din episoadele anterioare au reieşit tensiunile care s-au instalat treptat între mine şi familia gazdă, în mare parte plecate de la bani şi atitudine. Dar tensiunile erau alimentate de starea mea de spirit care devenea din ce în ce mai neliniştită pentru că se apropia vremea unui proiect demult visat care musai trebuia să se materializeze: Întâlnirea de 10 ani de la absolvirea liceului. Am încercat să iau legătura cu câteva din fostele colege pe care speram că le va interesa acest proiect, dar, cum era şi firesc, fiecare avea alte priorităţi şi Întâlnirea mult aşteptată era pe un loc secund, dacă nu terţ. Aşa că...  trebuie să recunosc că parcă îmi căutam un motiv să pot evada, parcă aş fi vrut să plec fără să las impresia că îi abandonez, în special pe copii. Şi pentru că atunci când un lucru nu mi se potriveşte Dumnezeu îmi caută drum în altă parte, circumstanţele au condus în final la un deznodamânt fericit în ceea ce mă priveste. Prin urmare:
Va amintiţi de discuţiile despre lipsa de integrare a mea în activităţile lor extracasnice. Urmare a acestor discuţii, iată o zi de sâmbătă ce părea liniştită... Era zi liberă pentru mine, deci aveam voie să fac ceea ce îmi crea plăcere şi îmi aducea o rază de bucurie în suflet, aşa că după ce am luat micul dejun în familie, am ajutat la strânsul mesei şi totul a fost pus în ordine, m-am aşezat la calculator, care deja se afla în minunatul hol, în calea şi văzul tuturor. Să fi  fost ora 10 dimineaţa. Copiii erau toţi acasă, vremea era destul de neprietenoasă, aşa că trebuiau găsite variante de activităţi de interior. Eu nu aveam nicio responsabilitate în timpul weekendului, aşa că nu m-am simţit cu nimic obligată să mă implic în vreo activitate. Susanne a răspuns solicitării lui Henriette de a face impreună un puzzle (de vreo 1000 de piese). Copiii cei mici şi-au făcut  joc prin preajma lor. Eu îi vedeam în permanenţă pe toţi, dar eram total absentă din peisaj, nu schiţam nicio intenţie de implicare. Fiind sâmbătă, o mulţime de prieteni erau on line şi conversaţiile se ţineau lanţ. Nici nu ştiu cum a trecut timpul, ştiu doar că în jurul meu roiau copiii, că urcau şi coborau, că le bruiau pe fete în munca lor asiduă de a face puzzle-ul, dar cam atât. Dar iată că, pe la 4, cine se înfiinţează la mine?? Susanne: stop, ajunge!!!! De azi dimineaţă nici măcar nu te-ai ridicat de pe scaunul de la calculator! Cu câtva timp în urma ne cereai să te implicăm şi pe tine în activităţile noastre, iar astăzi n-ai facut altceva decât să ne ignori complet toata ziua, nu mi se pare corect! Sincer am fost şocată. Nici eu nu realizasem că, de fapt, nici la toaletă nu mersesem toată ziua, deci chiar nu mă ridicasem de pe scaun, dar asta nu însemna ca ea să fie atât de virulentă şi de categorică. Era vizibil frustrată că trebuia să răspundă solicitărilor tuturor celor 4 copii, în timp ce eu mă “dădeam” pe net. Nu m-a intimidat cu nimic, i-am răspuns politicos că dacă ar fi avut nevoie de ajutorul meu putea să mi-l ceară, pentru că eu când m-am aşezat la calculator i-am cerut să-mi spună când şi dacă are nevoie de mine. Ea însă, m-a lăsat să vadă până unde duce ignorarea( !?) mea şi a dus cam mult, vreo 6 ore, şi a durut cam tare. Dar concluzia mea  fost una şi bună: ajunge! Aşa că am luat o hotărâre şi mi-am şi exprimat-o cu prima ocazie, adică a doua zi, când am discutat amândouă despre cele întâmplate în ziua anterioară. I-am spus clar că a fost pur şi simplu o zi în care eu m-am simţit înconjurată de prieteni, fie ei şi virtuali, mi-am permis asta pentru că era o zi liberă de-a mea, iar pentru că ea nu mi-a respectat această plăcere a mea, eu am luat hotărârea că, atunci când plec în ţară cu biletul de avion pe care  mi-l cumpărasem cu câtva timp în urmă de pe cardul ei de credit, NU MĂ VOI MAI ÎNTOARCE!  N-a fost foarte şocată, mi-a replicat: ok, mai sunt 2 luni, am timp să-mi caut pe altcineva. N-a încercat să negocieze nimic, pentru că m-a văzut foarte hotărâtă. M-a rugat doar să nu le spun copiilor, pentru că vor suferi şi suferinţa se va accentua odată cu trecerea timpului. Am fost de acord. Au început pregătirile, care deja sunt cunoscute din episodul “Români şi româneşte” şi lupta cu mine însămi pentru păstrarea secretului, n-am spus nimănui din familie că vin acasă.
Timpul a trecut şi a venit şi săptămâna dinaintea plecării. Am găsit autocar care să îmi ofere escală în Germania pentru o săptămână, am fost la Copenhaga, cât să îmi folosesc biletul primit de Crăciun şi să ştiu ce am de făcut în noaptea plecării, am început să strâng bagaje şi totuşi încă aveam biletul de avion... Plătisem pe el vreo 300 de coroane daneze, jumătate din banii mei de buzunar pe-o săptămână, dar tot nu mă înduram să-i pierd. Dar nici nu îi primeam înapoi pe toţi dacă anulam biletul pentru că sunt anumiţi termeni şi condiţii. Dar, pentru că bănuţii ăia au fost munciţi cu vârf şi îndesat, Dumnezeu şi-a făcut din nou temele şi iată că primesc un email de la compania aeriană cum că zborul a fost modificat şi urma să aibă o altă oră de decolare. Pe mine chiar nu mă interesa, pentru că nu mai plecam oricum cu el, dar a fost un motiv să refuz biletul şi să cer banii integral înapoi pe el. Fireşte că n-au avut ce comenta şi au spus că îmi vor returna banii în maixim 30 de zile pe acelaşi card de pe care s-a făcut plata. I-am spus lui Susanne şi ce credeţi că mi-a răspuns: păi eu n-am cum să-ţi dau banii până nu sunt sigură că îmi vor intra mie în cont. No bine, să fii sănătoasă cu ei cu tot!!! Mi-am văzut de bagajele mele, am adunat totul în 4 valize, 3 mari şi una mică, toate cu roţi şi aşteptam nerăbdătoare plecarea. Au aflat şi copiii că voi pleca cu o săptămână înainte, au fost foarte afectaţi şi m-au încărcat emoţional dar... asta e viaţa, anumite persoane sunt doar pasageri ai ei. Autocarul cu care urma să plec era la ora 5 dimineaţa din Copenhaga. Trenurile nu circulau toată noaptea, aşa că trebuia să plec cu ultimul tren de seară, ca să fiu în Copenhaga noaptea, pentru dimineaţa următoare. Fireşte că ei nu s-au oferit să mă ducă cu maşina, era un drum de vreo 250 de km pe care întâlneau şi podul peste mare care trebuia plătit, iar eu nu mă ridicam la o astfel de valoare. Susanne a spus că o să mă ducă ea la gară, seara la 11.30. Copiii au plecat la culcare plângând, mi-au rupt sufletul. Înainte să plec de-acasă, am aprins candela. I-am spus lui Susanne că am o rugăminte: să o lase aprinsă toată noaptea, avea pe fund apă, să se stingă, în cazul în care se ardea tot uleiul dar paharul era foarte mare şi gros. Mi-a promis că o va lăsa aşa cum am rugat-o eu. Când ne-am uitat la ce ora am trenuri şi când ajung în Copenhaga, Susanne a spus: sunt un pic speriată. Eu n-am avut nici cea mai mică urmă de teamă, deşi eram una singură, cu doua mâini şi 4 valize. Am ajuns la gară, n-aveam bilet, aveam bani cash, dar... casa de bilete era închisă. Se puteau lua bilete doar de la maşina automată şi se plăteau doar cu cardul. Din fericire, Susanne avea portofelul la ea şi a plătit biletul. Cât a costat? 300 de coroane, ce credeţi că i-am spus: sunt banii care urmează să îi primeşti pe card de la biletul de avion! Dumnzeu îşi făcuse temele până la cel mai mic detaliu!
A sosit şi trenul, am urcat eu prima şi apoi mi-a dat Susanne bagajele 1-2-3-4. M-am văzut în tren. N-aveam loc rezervat pentru că maşina de bilete nu dă şi locuri, aşa că a trebuit să-mi caut un loc. Am găsit un singur loc pe o banchetă de 4. Mi-am aşezat cu chiu cu vai bagajele, sub banchete, pentru că erau extrem de grele şi nu s-a oferit nimeni să mă ajute. M-am aşezat pe locul găsit, mi-am scos CD playerul şi am început să ascult un CD cu predici de-ale Părintelui Teofil Pârâianu. La fiecare staţie intervalul dintre banchete se umplea de lume, era ultimul tren de seară. La a doua sau a treia staţie cineva a urcat cu bilet pe locul pe care stăteam eu. M-am ridicat să-i las locul şi, după ce toată lumea s-a aşezat, în acelaşi vagon, în care aveai impresia că n-ai unde s-arunci un ac, am zărit o banchetă de 4 complet liberă. M-am aşezat acolo şi am continuat să ascult CD-ul. Au urmat alte staţii, din nou aglomeraţie, din nou larmă, eu n-aveam niciun stres. La un moment dat, aud pe lângă căşti că cineva vorbeşte cu controlorul într-o engleză stricată. Ridic privirea şi vad un tip care căuta locuri libere şi încerca să mă întrebe dacă ar putea sta lângă mine. Îi răspund că da, iar el continuă către un altul: “hai bă încoace!” Nu puteţi şti ce-a fost în sufletul meu. Erau doi români. S-au aşezat lângă mine şi am început să discutăm. Mi-era teamă să-i întreb dacă merg spre aeroport, aş fi rămas singură în final, dar...minunea s-a dezvăluit, mergeau cu acelaşi autocar cu care mergeam eu. Fiecare avea câte o paporniţă, că nici geantă nu o puteam numi, aşa că problema bagajelor s-a rezolvat. Am ajuns în gara din Copenhaga. Ştiam că nu vom avea voie să staţionăm în gară, din motive de securitate, clădirea gării era închisă în perioada în care nu circulau trenuri, aşa că am fost direcţionaţi către ieşire şi cam asta a fost. În drumul nostru, o tânără, chiar o puştoaică pot spune, căuta cu disperare un cărucior de bagaje, avea nenumărate genţi şi gentuţe cu care nu reuşea să se descurce în vacarmul de pe peron. În final, un necunoscut s-a oferit să o ajute. În faţa gării era, fireşte, o platformă acoperită. Ne-am cuibărit şi noi într-o laterală, adică eu şi băieţii şi am început să zicem bancuri şi să povestim cât să treaca timpul mai repede. Era în jur de 3 noaptea, sfârşit de martie în minunata Danemarca. Nu era foarte frig, dar nici cald nu aş putea spune că era, era… tolerabil. Băieţii fumau  şi mişunam de colo colo, cât să nu simţim frigul. Prin faţa noastră treceau cei care se plictisiseră de cluburi şi de sticlele de bere. Am văzut cea mai beată femeie din viaţă , o cărau doi bărbaţi cât să nu măture strada cu ea. Stăteam liniştiţi, pentru că locul de unde urma să plece autocarul era la vreo 500 de metri, dar era pur şi simplu o staţie de autobuz deschisă şi fără niciun pic de protecţie de vânt şi frig. Plecarea cred că era la 5.30. Pe la 5 fără un sfert au început să apară lucrătorii din gară, care intrau în tură la 5. O doamnă tare binevoitoare ne-a spus că n-avem voie să staţionăm în faţa gării, aşa că ne-am luat fain frumos bagajelele şi ne-am îndreptat spre staţia de autobuz. În drum, băieţii m-au întrebat dacă mă deranjează dacă ei intră într-un magazin nonstop să îşi cheltuie ultimele coroane daneze de prin buzunare. Fireşte că n-am avut nimic de obiectat, rămânând cu toate bagajele undeva pe trotuar, în apropierea magazinului. N-a durat 10 minute, dar a fost suficient cât să apară un grup de vreo 5 tineri, fete şi băieţi, foarte distraţi, pesemne drogaţi, care au găsit interesant să se joace cu trolerele mele. Fiecare s-a servit cu câte unul şi le plimbau împrejurul meu. Eu n-am avut nicio reacţie, am intrat în jocul lor şi le-am răspuns la întrebări: de ce sunt pe stradă, de unde sunt şi alte curiozităţi de-ale lor. Au apărut şi băieţii între timp şi ne-am repliat. A fost doar un mic incident care mi-a arătat cât de vulnerabilă aş fi fost dacă n-ar fi fost băieţii cu mine peste noapte. Am ajuns în final la locul în care urma să sosească autocarul. Un grup de conaţionali de-ai noştri fusese răpus de frig, aşa că au considerat normal să facă un foc din cartoane şi să se încălzească la fel ca acasă, în ghetouri. Pe la 5.15 un taxi se opreşte în apropiere de noi şi din el coboară fata care mai devreme căuta cu disperare un cărucior de bagaje. Îşi dă jos din portbagaj toate genţile şi apoi se îmbrăţişează cu o tânără care o însoţise în taxi. Se îndreaptă spre noi şi intră în vorbă cu noi. Era româncă, dar, din păcate, pe peron vorbise doar în engleză, iar noi n-aveam de unde să intuim cum că şi ea e româncă. Se vedea foarte stresată, ne-a povestit pe scurt cum a petrecut noaptea: a ajuns în faţa gării, n-a ştiut unde să se adăpostească până la 5, a întrebat o tânără de pe stradă, care s-a oferit s-o ajute. A plimbat-o toată noaptea cu taxiul, era prostituată. Putea să se întâmple orice cu ea, dar totul a fost ok până la urmă. Un nou exemplu de vulnerabilitate, daca n-aş fi avut însoţitori. Autocarul a avut mai bine de-o ora întârziere. Venea din Suedia. Pe la 6 şi ceva, aproape 7 a ajuns. Când ne-am îmbarcat, fireşte că şoferii n-au fost cei mai fericiţi când au văzut că am 4 bagaje, dar pentru că nu eram din categoria celor ce se încălzeau mai devreme cu cartoane şi mai aveam şi facilitatea de a face escală în Germania s-au limitat la a-mi spune doar: data viitoare vă rugăm să aveţi maxim 2 bagaje. Promit! Am primit un loc foarte bun, la etajul autocarului chiar deasupra şoferilor, astfel că nu aveam treabă cu cei din spate. Băieţii au intrat în vorbă cu fata plimbată cu taxiul care părea mai interesată decat mine de o eventuală relaţie cu unul din ei, eu le zisesem că prietenul mă aşteaptă acasă, cât să nu am parte de avansuri şi alte incidente nedorite, şi mi-au respectat statutul de persoană “promisă”. Nici măcar la micile pauze de pe drum nu mi-au mai acordat atenţie. Sincer, eu deja mă simţeam în totală siguranţă. Nu peste mult timp, urma să ajung la Helga, iar apoi acasă. Am ajuns seara târziu la Passau, de unde Claudi, soţul Helgăi m-a recoltat. Am stat seara până târziu cu Helga de poveşti şi fireşte că am râs cu lacrimi. A fost o săptămână minunată. Copiii Helgăi erau înnebuniţi după mine, seara mă rugau să le cânt de noapte bună.
Sâmbăta următoare am fost gata de drum din nou, de fapt era vineri, sâmbătă am ajuns acasă. Era sâmbăta Floriilor. Le-am spus alor mei ca la ora 3-3.30 să iasă la naţională, la Ucea, că trece un autocar prin care le-am trimis un pachet de Paşti. Păstrasem cu străşnicie secretul. I-am mai trimis  tatei mesaje de pe drum, de pe numărul de Danemarca, cât să corectez ora de sosire. Într-un final, ne apropiem, în intersecţie maşina tatei, vede în retrovizoare autocarul, se dă jos, îşi aranjează cravata, ăşi pune şapca şi aşteaptă să se oprească autocarul. Când... pe geam mă vede... era ca o veveriţă, nu ştia pe la care din uşi o să mă dau jos, s-ar fi dus la amândouă deodată. Şoferul a coborât să-mi dea bagajele: 1-2-3-4. Tata a făcut ochii mari şi m-a întrebat: nu mai pleci? Nu, tată, nu mai plec! Mama era cu restul familiei la cimitir, la mormintele bunicilor, pentru că era Sâmbăta lui Lazăr, aşa că ne-am dus şi noi. Nu mică le-a fost mirarea când m-au văzut. Fiecare avea o vagă bănuială cum că pachetul aş fi putut fi chiar eu, dar n-au vrut să-şi creeze iluzii ca să nu fie dezamăgiţi ulterior.  A fost minunat să mă întorc înainte de Paşti. Am simţit totul ca pe o regăsire şi o răsplată a nădejdii în Dumnezeu. Sunt convinsă că toata experienţa pe care am trăit-o în Danemarca a avut rolul de a-mi consolida încrederea în mine şi a-mi crea independenţă.
Mulţumesc pentru răbdarea de a urmări acest serial sau roman foileton, cum se numeau pe vremuri, şi, mai ales, mulţumesc pentru oportunitatea de a rememora cu o oarecare detaşare evenimente care mi-au marcat poate personalitatea pentru totdeauna.
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea, Mişu


*


Uff, draga mea prietenă şi copilă, am ajuns la capătul acestui serial pe care-l consider, cu toată seriozitatea, o ciornă pentru un roman de ficţiune. Sunt atâtea lucruri interesante care apar doar ca însemnări fugare!... Există o trăire atât de autentică neexploatată... Sunt personaje care se cer conturate clar şi... în devenire... Deci te voi mai bate la cap, dar nu vom mai publica textul pe blog! Ai priceput? Eeeee!... 
Cred că trebuie să deschid o nouă pagină, aşa cum ţi-am mai scris şi, pentru început, ca temă de dezbatere, va fi dosarul viitorului tău roman. Nu vom dezvălui cele ce vor intra în arhitectura lui, nu!, vom avea în vedere viziunea, întâlnirea dintre două weltanschauung-uri, visele unei tinere românce plecate în lumea largă, deşi nu-i era rău acasă... etc. etc.
Să ştii că am lăcrimat de mai multe ori, citind şi "diacriticizând" ultima epistolă! Vă sărută părinteşte pe toţi patru, acelaşi Toni
P.S. Gata! Caută 2. Mişu!!! Tu dai tonul, postarea e creată chiar acum!


 





 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu