60
Mereu m-am întrebat de ce tre' să am parte de o zi a mea. Mie nu-mi place ziua mea! Eu nu-mi doresc ziua mea!!! Nu mi-am dorit-o niciodată, dar asta e - ea există!... Şi mi-e destul mie disconfortul că există! Ce e scris şi pentru noi... Nu-mi place formalismul ei, nu-mi plac urările ocazionate, nu-mi plac eu, mie! Nu vreau şi nu aştept urări... Ce urări?! C-am mai făcut un pas?... Vedeţi-vă de treabă, dragele şi dragii mei!...
Şi-apoi, pe lângă asta, dragostea didactic-pedagogică ţine câte patru ani!... Apoi... uitarea... în cel mai bun caz!
Nu-mi doresc să-mi doriţi "la mulţi ani", nici voi rude, nici voi prieteni, nici voi elevi de azi şi de ieri! Destul să nu mă(vă)-njuraţi nici azi, nici mâine, niciodată!
LĂSAŢI-MĂ-N ÎNFURIATA MEA DURERE-NFUNDATĂ-N SUFLET!
M-am conformat... No coment!
RăspundețiȘtergereChiar dacă devin redundant, reamintesc: nu-mi place ziua asta și nu văd de ce ar plăcea altora: dragi, apropiați, sau simțindu-se obligați... Mai ales când e vorba de o incredibil de tristă vârstă rotundă.
ȘtergereS-o lăsăm moartă!
Așa să fie! Amen!
Ștergere„... și era vânt...
ȘtergereȘi-am început să-l strig...”
Uitarea nu e "în cel mai bun caz". Mai există şi oameni care, chiar dacă poate aşa pare, nu vă uită... şi poate că-şi amintesc zilnic de ceva ce aţi spus sau aţi făcut dumneavoastră...
RăspundețiȘtergere