marți, 17 decembrie 2013

Ia, și eu, acolo...

   Numai Bunul Dumnezeu a putut aranja astfel lucrurile, încât astăzi Onuțu să vină-n școală și eu, în așteptarea studentelor practicante de anul ăsta..., s-o întâlnesc. Știam că a fost sus, în deal, să le vorbească boboacelor și... bobocului (cum numai ea știe!) despre obiceiurile de iarnă, în mod special despre colindat. Până să intru la oră, am stat de vorbă cu D. care mi-a spus cât de reușită a fost întâlnirea cu fetele și băiatul, cât de interesați au fost și cât de convingătoare și caldă a fost copila mea de suflet. Nu m-am mirat, o mai văzusem pe această fetiță încântând copiii în Polifuncțional.
   Și am întrebat-o, aflând-o în cancelarie cu vreun sfert de oră înainte să fi sunat, dacă nu vrea să vină la ora mea de... Gramatică, să le vorbească celor cărora le sunt diriginte... cu sufletul. A vrut, Ioana!!! (Închipuiți-vă: deși tăinuisem amândoi, cu câteva seri mai-nainte, cum să procedeze la Seminar, Oana a venit prin tot buricul târgului îmbrăcată într-un splendid costum popular maramureșan, centenar. Când sufletul ți-e curat, nu mai ții cont de reacția profanilor...)
   Micuță, fragilă și cu ochii ei cei frumoși, mereu nevinovați, explica prin cancelarie cum e cu simbolurile de pe cheptar și șurț, deși sunt convins că puțină lume o asculta... Costumul era frumos și... prețios!Am grăbit-o spre clasă. Nu doream să găsim clasa agitată de întârzierea mea. Fără chef. A cerut un CDPlayer, și-a luat vreo trei cărți și un cd și am pornit spre sala atât de dragă de la etajul întâi. Clasa mă aștepta ca de obicei, cu nerăbdarea de a mai „tăinui” un pic. M-am așezat în prima bancă, lângă Cristina, nu înainte de a anunța de ce a venit domnișoara etnolog Ioana Goșman la ei în clasă. Au primit-o cu muuultă, multă curiozitate și nu s-au arătat amuzați de extraordinarul ei port. Mai degrabă, interesați, intrigați... Bănuiau că urmează ceva deosebit.
(am vrut să-l public astăzi, chiar dacă-l voi termina... mâine!)

   Şi bine-am făcut că lăsat ceva şi pentru astăzi, când lucrurile s-au mai aşezat un picuţ... Am vorbit şi cu fetele..., se pare că-s încă mici, se pare că nu le-am dăscălit suficient... Cei de-a zecea, dragii mei dragi, au receptat cu irima des-tăinuirea atât de coerentă şi de sprinţară, sufleteşte, şi de molcom-binevoitoare a Onuţului! Măcar unii dintre ei cred că se simt fraţii Oanei întru acelaşi părinte spiritual... Mă-mbăt şi eu cu speranţe! Şi-am primit, primit, primit ăst mesaj de îl transmit:
Dumneavoasta aţi făcut din mine un condei de om şi m-aţi încondeit. A fost dincolo de hotar întâlnirea de astăzi, tâlcuită, parcă, de bobul de pasăre pe care l-am ascultat întru corindă, pe prispa veşniciei dintr-un miez de sat, cum e cel al inimii noastre. Vă îmbrăţişez cu bătătura inimii. 
Tre' să mai fac o... pauză de respiraţie! Cam lungă...




  

Un comentariu:

  1. Nu puteam să nu adaug şi eu, dintr-un colţ mai îndepărtat, cât de mult mă bucur de încântarea celor două condeie... al dumneavoastră şi al Ioanei. Vă mulţumesc pentru desfătarea sufletului şi vă iubesc pe amândoi din tot sufletul meu... mereu... CC

    RăspundețiȘtergere