Ipostaze

     La tinerețe, viața-i frumoasă, mai ales atunci când cei doi se iubesc!... Ce-i de făcut într-un cuplu? Carieră, toate cele pe lângă casă, excursii pe ici, pe colo, mofturi satisfăcute reciproc. Deviza: „Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească!” Viaţa-i o problemă absolut individuală, e necesar să ţi-o trăieşti din plin, că doar n-ai parte de... reluare! De ce să ai grija altora, de după tine? Ajung cei dinainte! Tihnă, fericire de a fi doar doi, unul pentru altul..., dar anii trec, dragostea devine trainică prietenie, în casă e din ce în ce mai multă liniște... Plăcerile altor vremuri - deșertăciune. Nu mai bate prea multă lume la ușă..., telefonul sună tot mai rar... Ce se vede oare-nainte?... Neliniște!

     Păunescu - „Repetabila povară”. Nimic nu se compară cu fericirea de a avea copii, de a le urmări, pas cu pas, creșterea, devenirea. Ce frumos (și cu câte greutăți!!) au crescut!... Ce frumos, ce de nepus în vorbe momentul când în casă a pătruns pruncuţul, rodul dragostei lor!!! Dar momentul primului cuvânt articulat?..., dar cel al primilor paşi?..., dar... Bucurie pentru fiecare succes, suferință pentru fiecare pas greșit... Și au zburat, fiecare spre alte zări, acolo unde soarta sau oportunitățile i-au mânat. Bătrâni singuratici și... singuri, așteptând un zvon..., dorind surprize de la unul, de la altul. Ruginiți și înțelegători: cine să aibă timp, în nebunia asta, și de doi bătrâni roși de boli, roși de dor?! Să le dea Domunl sănătate, noroc și împliniri! Telefonul..., soneria...

     Adevărul e că, de la o vreme, devin sâcâitori! Muncești de-ți sar capacele, vii acasă frânt și, aici, alte probleme... De unde, Doamne, iartă-mă, timp și pentru mofturile și lamentările lor? Trebuie să dispui de nervi de oțel ca să le duci pe toate ale tale! Tinereţe şi entuziasm şi optimism, dar în câte părţi distribuite? Ei nu mai trebuie să lupte cu viaţa, e suficient să aibă doar grijă de ziua cea de mâine - mare lucru! Îi ştim unul lângă altul..., s-or ajuta unul pe altul... Ce altă treabă mai au ei?, ar trebui să-și vadă numai de liniștea vârstei lor - nu mai au alte greutăți, ca noi!... Voi suna mâine, sau, mai bine, aștept să mă sune ei... Nu!, n-am cum să ajungem să-i vedem nici azi, nici mâine, dar ajungem noi și pe la ei, că doar sunt părinții noștri, nu-i așa?! Țină-i Dumnezeu sănătoși, că se descurcă ei!... Și-apoi, nu-i aşa?, ei sunt nemuritori, că-s părinții noștri!

     Recunosc, atâta vreme cât ei trăiau, simțeam că aveam un fel de sprijin virtual, că, dacă aveam un necaz, aveam cui să ne plângem, cui să ne descărcăm..., aveam de la cine cere, fie și formal, un sfat, aveam pe cine ocrotim cu vorba și cu fapta. Aveam cui da un telefon, zilnic!, la un moment dat..., aveam la cine să mergem şi să cui să ne dezvăluim planuri şi dureri, aveam pe cine să bucurăm cu prezenţa, vorba şi nimicurile noastre. Atunci când ai părinți, ai siguranța că ești o verigă dintr-un lanț, după - realizezi că ai devenit ultimă verigă și că, după tine lanțul va continua să existe... conform plaining-ului, iar tu suferi de dreapta, de stânga și, mai ales, de suflet. Dar nu-i nimic, sunt tineri și au o viață grea!... A noastră? A trecut, și nici nu contează cum... Ei să fie sănătoși!!!
Şi totuşi, nepoţii sunt unica şansa noastră la nemurire...