Trec anii și trecem noi, dar greu îmi e să nu-mi amintesc aproape zilnic de bunul meu prieten Costică, altfel spus, Constantin Căpățână. Blond, slăbuț, cu ochii albaștri și cu pomeții osoși, proeminenți ca ai mei..., Costică părea una dintre marile speranțe ale generației noastre. Încă de printr-a zecea era un fel de lider al nostru, și asta cumva fără ostentație (zic eu!), cu naturalețe și rămânând același tip de gașcă de mai 'nainte. Nu se dădea în lături de a fi alături de noi și la (parte din) poznele specifice vârstei (câte-o agapă, ieșiri pascale pe la Biserica Greacă, vreun mic și nevinovat chiul... și câte nu vor mai fi fost), nu fuma, nu le-avea cu alcoolul... Am rămas prieteni și după „despărțirea” dintr-a zecea.
După bac, el a plecat la armata scurtă, iar eu - la cea lungă... După ce am intrat la facultate, l-am aflat în „dulcele târg”. Bucuria a fost reciprocă, dar întâlnirile, din păcate, rare: el era undeva la Construcții, ceva cu... Drumuri și poduri, eu, la Litere. Și căminele noastre erau foarte departe unul de celălalt...: el în Tudor, eu în Târgușorul Copoului! Apoi, eu, studentul „mic”, am ajuns să-l întrec, ca an de studiu: rămânea, dădea examen din nou, la altă facultate, intra, rămânea... și tot așa. Ne întâlneam pe gardul de lângă Universitate (la „agățat” fete!) și stăteam de vorbă, era optimist și părea că-i place postura de student. Își căuta încă meseria care să-i placă... Nu-și făcea griji. L-am găsit în Iași, l-am lăsat în Iași...
Mai târziu, venind într-o vacanță acasă, mi-a fost dat să mă întâlnesc cu mama lui (Costică semăna izbitor cu mama lui!). Ieșisem de-acasă, din Obor, spre centru. Eram cu soția mea care evident că-l cunoștea pe Costică din timpul studiilor. Cutremurător, mama a izbucnit în plâns imediat ce-am întrebat-o de Costică... Nu terminase nici o facultate din cele multe pe la care se perindase... Era ceva tehnician, nu prea-și vedea de slujbă..., și nu mai era decât umbra a ceea ce fusese.
În sfârșit, ai mei m-au vestit că... a murit Costică!
Durere mare și neostoită în sufletul meu, acolo unde rămâne imaginea luminoasă, chipul optimist, ochii profund strălucitori ai unui PRIETEN!...
Cred că am prin casă o poză de la un „ceai” - o voi posta... dacă o aflu!...
:(
RăspundețiȘtergere