marți, 2 aprilie 2013

Nichita Stănescu - "Râsu' plânsu' "

Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate ...

Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescenţa mea,
dublând nefiinţa acestei secunde
cu nefiinţa ei de cândva.

Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, râsu' plânsu'
ah, râsu' plânsu'
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.

Am întârziat un pic, bătrâne, dar am plâns cu ochiul, cu timpanul şi cu buricele deştului celui arătător-acuzator şi l-am citit pe târziu-mărturisitorul Cărtărescu şi l-am ascultat pe prietenul tău Pino... Cine mai e-ntre poeţi doar PRENUME (re)cunoscut de toate generaţiile de cititori ca atare?... La mulţi ani, îngere blond! Eternitatea-ţi a-mplinit doar optzeci. Şi te mai evoc c'un text: 
Frunză verde de albastru 
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte -
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
 
  

3 comentarii:

  1. Antoine,

    Te rog să-mi permiţi să transcriu un poem al lui Nichita:

    '''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

    O CONFESIUNE

    Încă nu pot să înalţ un imn liniştei
    pe care mi-o doresc şi de care mi-este foame.
    Nici o casă în care am stat
    nu m-a ţinut prea mult înlăuntrul ei.
    Aş vrea să pot să locuiesc
    în propriile mele cuvinte,
    dar îmi atîrnă greoi prin uşile lor
    trupul spre regnul animal.
    Bucuros aş da cîinilor ce este al cîinilor
    şi arţarilor ce este al arţarilor,
    dar urletul cîinilor este pentru mine închis,
    iar mirosul arţarilor oprit.
    Va trebui să mă mut mult mai sus,
    va trebui să arunc lestul, -
    dar numai gîndul că ceea ce este sus
    este aidoma cu ceea ce este jos, -
    mă tulbură şi mă face să aflu
    că orice azvîrlire nu are direcţie,
    că orice lepădare e statică.

    '''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''
    (la pag. 41, în vol. EPICA MAGNA, Editura Junimea,Iaşi, 1978).
    '''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''

    Şi astfel, din cînd în cînd, cineva se muta mai sus, chiar daca "Ceea ce este jos este şi sus.", doar pentru a locui "în propriile cuvinte".

    Vacanţă plăcută şi la buna cetire !

    Elvira Mariana Săpunaru

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine v-am gasit! Vacanta placuta!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ei, Nichita, de mine preferat...
    Foarte frumos

    RăspundețiȘtergere