Trezit de dimineaţă! Locuinţa e destul de spaţioasă, dar improprie vieţii de familie. Fostă clădire a reprezentanţei Marii Britanii pe Dunăre, a fost naţionalizată şi transformată în locuinţe, cam trei-patru de nivel. (Criză mare de locuinţe în oraş, abia pe Galaţi s-au construit ceva blocuri, de la Carol spre Podu' Brăiliţii.) A lor, undeva la etajul al doilea, tre' să fi fost o sală cam de zece, doisprezece metri pe vreo opt, nouă - uriaşă pentru o familie, utilizabilă totuşi, dacă i se aplică un paravan din placaj (ce-i ăla rigips?..., nu s-a inventat încă!) umplut cu ceva câlţi şi prevăzut în partea superioară cu nişte ochiuri de geam, ca să treacă lumina zilei şi în odaia din spate. Geamurile alea-s glisante, aşadar... tentante! În mod obişnuit, uşa dintre camere e închisă când părinţii nu-s acasă! Spaţiu generos, cu plafon înaaalt, abia când se urcă pe dulapul de bucătărie, să se arunce după mingea aruncată năprasnic spre poartă (canapeaua dublă pe care dorm ei doi!), pot să-l atingă, ridicându-se pe vârful degetelor.
Duminică dimineaţă! Singura ocazie pentru părinţi de a fi împreună, de a umbla după cumpărături, până la Piaţa Mare, în hale. Dimineaţa de duminică e doar a lor (a băieţilor, pe de-o parte, şi a părinţilor, pe de alta) şi profită de ea! Cum aud cheia răsucindu-se în broasca uşii de la intrare, cei doi sar ca arşi din pat şi, glonţ la fereastră (părinţii au lăsat - uitat - uşa dintre camere deschisă...). Dunărea abia se vede. Ceaţă cenuşie, opacă, lăptoasă. Şi totuşi..., parcă se disting mici umbre deplasându-se spre malul celălalt, spare Baltă...
- A-ngheţat Dunărea! exclamă entuziasmat cel mare. Hai să vedem...
Şi, cu un ghiont frăţesc şi... bine plasat, îşi mobilizează fratele mai mic şi mai puţin chemat de aventură. Nu le mai trebuie micul dejun, sunt într-o cursă contra-conometru, nu-i timp de pierdut. Baia comună, de palier, e liberă, vecinii mai lenevesc probabil! Scapă de coadă la unica sursă de baie de pe etaj! Duminică dimineaţă! Nici la ei nu e uşor, nenea Simion şi Antoşca pleacă lunea în zori şi se-ntorc sâmbăta seara, târziu în noapte. Sunt pescari, viaţă grea! Toată ziua în lotcă! Uneori, nici nu vin sâmbăta! Rămân fetele şi tanti Anisia. Fetele-s colege de şcoală cu băieţii. Aniuta e chiar în clasă cu cel mare... Lilica se dă pe derdeluşul de la Grădina Mare pe ghiozdan, întocmai ca băieţii...Aprigă şi frumoasă fată!
Parcul haiduciilor şi-al bilelor aruncate la groapă e de basm. Promoroaca a transformat într-o broderie imensă totul, crengile copacilor, felinarele, spătarele băncilor, câte nu-s acoperite de troiene. Cine stă s-admire!... Ce ei sunt fetiţe!? Şi-l traversează grăbiţi, preocupaţi...
Printre stive se ajunge imediat la Dunăre. Stivele din lemn de stejar - paradisul jocurilor de vară, labirint mereu schimbător, după cum vin şi pleacă vapoarele uriaşe care le-ncarcă! E o adevărată artă aranjatul stivelor! Ordine şi eficienţă maximă la depozitare şi la-ncărcare! A trecut vremea grânelor, cu trecutul sacului de către hamalul cel puternic ca un taur şi cu suflet de copil (sau astea, cerealele, s-or fi încărcând în Docuri, unde accesul lor e interzis?), acuma lemnele-s la putere! Printre lemne, din loc în loc, zăpada s-a troienit până dincolo de genunchi, spre brâu chiar! Nu le e frică, n-are de cine! Vara mai sunt paznici, dar acum... Ei nu ştiu de ce, dar nimeni niciodată nu fură din lemnele tăiate stas, decojite şi marcate fiecare, la capete, cu câte un benghi verde-albăstrui - nici vara, nici iarna!
Ajung pe chei: sat fără câini! Linişte şi pace, pustiu în toată regula! Au dispărut pontoanele, cu pasarelele lor zdravene, să suporte un tractor cu două remorci pline cu lemne! Au dispărut bărcile orăşenilor, legate de pontoane. În schimb, ceea ce ar trebui să fie Dunărea, mă rog, malul Dunării, este o aglomerare informă de sloiuri eşuate, grăbite să se strecoare unul pe lângă celălalt, surprinse de suflarea de gheaţă a gerului nocturn şi rămase într-un... dinamism îngheţat, înţepenit.
Stau o părere pe chei, privirile se-ntâlnesc? Ăl mare-ntreabă, încurajator, din priviri, dar aşteaptă, totuşi. Dacă prâslea nu vrea, nu vrea! şi s-or întoarce... Dar nu-i păcat de necunoscutul ăsta care se cere explorat?!... Uită-te, nu se vede nici la zece paşi... Şi-apoi, chiar pe lângă ei trec doi oameni, bărbat şi femeie, în toată firea, cu o sanie luuungă, numai bună de cărat, nu de derdeluş! Da! Aşa e! Nu se poate rata şansa asta! Cine ştie dacă se vor mai întâlni cu ea. Vor merge în urma celor doi... Oooo! dar iată încă un grup de cinci-şase persoane care, fără să stea pe gânduri, ca ei, păşesc gălăgioase şi hotărâte pe învălmăşeala aceea de sloiuri încremenite. Cel mic, plin de importanţa provocată de luarea deciziei, dă, la rându-i, un ghiont şi... la drum! [S-auzim de bine, altfel, prea se-ntinde povestea, va fi şi episodul trei...]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu