Mi-e dor...

Mi-e dor de tine, fratello!

De dimineţile când, imediat după ce plecau ai noştri la slujbe, ne porneam spre ghena de gunoi de lângă Casa Marinarilor, cu frenezie şi... cutiuţe de chibrituri, să prindem muşte, cât mai multe muşte... Apoi, să ne luăm beţele de stuf indian (aşa-i zicea pe-atunci!) şi să mergem la obleţi şi să ne-ntrecem care prinde mai mult cu-o muscă... Era dis de dimineaţă şi se-nălţa soarele de după Munţii Dobrogei, Balta fremăta în zare şi câte un remorcher târa leneş şlepurile spre Cotul Pisicii... Lângă pontonul pentru cargouri apa nu era bântuită de undele provocate de vasele de tot soiul iar bancurile de obleţi se jucau în tot locul. Mai câştigam şi eu, uneori... Ce bucurie, apoi, să prăjim la ţanc obleţii din pungile doldora, taman când ai noştri se-ntorceau de la serviciu! Sau să mergem să ne-ncercăm norocul (după capătul cheiului, de unde pleca vaporaşul de trecut la Plaja Brăilei), printre şalupele aşezate una lângă alta, ca soldaţii, la roşioară şi bibani... (apa cea mai liniştită şi mai poluată de pe tot malul brăilean al Dunării!!), sau mai încolo, în dreptul morii Violatos, la şalău... Şi s-a-ntâmplat (o dată de pomină, cu mamaia şi mama, privindu-ne mustrător de pe chei) să prindem la greu şi să-i oferim bunicii un dar neaşteptat (de unde să cumperi şalău pentru un bolnav fără speranţă, chiar şi în Brăila??) sau... Mi-e dor de tine, frate!
Mi-e dor să te văd (nebunule!!!) urcând pe scara de incendiu a coşului aceleiaşi mori, în timp ce eu numai nu plângeam de frică, iar tu, de mărimea unei vrăbii, îmi făceai semn din vârf... Eram cu gaşca şi tu doreai să arăţi cine-i şeful... Eu - cu grija... O mai fi sau nu coşul impunător al morii pe care noi n-am văzut-o niciodată funcţionând?...

Mi-e dor de dimineaţa de groază în care, ştiind să înoţi (nu ca mine...), ai plecat încă din zori, cu finu' Şerban şi cu Titi, finuţu', la plasă, undeva spre Insula Mică... Era, într-adevăr, o şansă de neratat! Mi-ai spus că vei sosi până pe la patru-cinci, când se-ntorceau ai noştri acasă. Tu niciodată nu-ţi făceai probleme, ştiai că timpul le rezolvă, în vreun fel, pe toate!... Era vară. Şi s-a făcut şase, şi s-a făcut... Nevinovat, nu dădeam niciun răspuns clar legat de absenţa ta. Tata fierbea, mama mă întreba din ochi ce ştiu, eu clipeam nevinovat... Nu ştiam nimic... Şi-am zis, într-un târziu, că poate eşti la Nicu, vărul nostru..., şi că, probabil, te-ai încins cu el la şah şi mătuşă-mea, Olimpia, v-a hrănit şi v-a lăsat să jucaţi mai departe, chibiţaţi de unchiu' Fănică... Şi tata, după ce şi-a citit ziarele şi-a văzut că tot nu apari, m-a trimis spre casa mătuşei, să te recuperez... Am plecat, hotărât până la uşă, convins că trebuie să trag de timp (poate apari cât eu... călătoresc). Am mers în dorul lelii pe faleză, am trecut de Danubiu, privind drumul spre şcoală (era vacanţă!), am trecut de moară şi am început să urc scările spre vechiul cartier al negustorilor greci de altădată. Evident, Nicu plecase în oraş... Am întrebat de vară-mea, Mariana, primul meu mentor într-ale literelor şi am stat mult şi bine la palavre cu ea (aşa am aflat că Minulescu e poetul preferat al adolescentelor şi că Marin Sorescu e un poet formidabil, încă nerecunoscut de marele public..., mi-a şi citit vreo trei poezii... - una era chiar despre ceva legat de şah...). Şi m-am întors. Le-am spus că nu te-am găsit şi că Nicu nu era acasă... S-a făcut vreo unşpe noaptea, aşa că ne-am culcat, cu stări de spirit tensionate din motive diferite... Nu vreau să mi le-nchipui pe-ale tatei! Că pe-ale mele şi ale mamei e uşor să le bănuiesc... Ai apărut când eu (cred că şi ceilalţi!...) mă îngânam cu somnul. Erai nevinovat şi fericit ca de fiecare dată când îţi ieşea ce-ţi propuseseşi... Zâmbeai, ochii îţi râdeau de-a binelea şi duceai în mâna dreaptă o cismă pescărească doldora de peşte (era partea ta din captura de peste zi - nu prea grozavă!!). Am sărit toţi trei de prin paturi: mama, fericită că i-a venit odorul, eu - uşurat că am scăpat de-o belea cât noi de mare, tata, cumva nevoit să recunoască (neplăcut pentru el...) că n-ai pierdut timpul degeaba, n-ai golănit (finul stătea în blocul lui Progresul, imediat la baza Împăratului Traian, aşa că putea verifica uşor dacă minţi... - nu minţeai!, finul chiar avea nevoie de încă cineva la plasă...). Ai răsturnat conţinutul cismei pe masa din bucătăria-camera noastră sub privirile nostre curioase. M-am arătat entuziasmat, umblând printre peştii de toate soiurile, lăudând capturile "nobile" (multă regină, ceva mârliţă, câteva moace, chiar şi vreo doi lini...), mama s-a consolat cu gândul că are treabă în miez de noapte (noi ne-am oferit s-o ajutăm!), iar tata a mustăcit în stilu-i de neuitat şi a zis că... în fine...
Mi-e dor de tine, fratello, tare mi-e dor!...