CARUSEL cătinel...

Un pic superstițios..., mai mult decât atât - convins că, poate „Ce mai face CARUSELUL” s-a cam încărcat, deschid astăzi a treia postare dedicată aceleiași generații din revolute și frumoase vremuri, prima generație FILO din liceul nostru, o gașcă frumoasă, unită și apropiată sufletului meu! Deocamdată, CARUSELUL este în revizie..., iar „administratorul” așteaptă nelipsiții „utilizatori”... E adevărat că nimeni nu poate sta prea mult în carusel, că amețește..., dar, din când în când, nu e rău să reactualizăm „trecute vieți de doamne și domnițe”... Poftiți, vă rog! Dac-ar fi după mine, aștept mai întâi și mai întâi știri de la Ana, Mirela, Kris, Ramona, Pușu... și, evident, de la toți ceilalți! I-am numit pe restanțierii de la care chiar aștept noutăți... nou-nouțe... Vă aștept cu drag și, mai ales, cu nestins dor!

*

5 noiembrie 2012, 12:39 

Eu, una, m-am mai suit, din când în când, în carusel, și nu am amețit deloc. Chiar m-am simțit aproape de ceea ce înseamnă trecut, prezent și... cine știe... aștept ca și viitorul să devină prezent, alături de cei dragi mie... o parte sunt enumerați mai sus. Vă îmbrățișez cu nesfârșit drag și dor, așteptând și eu despletirea sufletelor și gândurilor voastre, aici, în carusel... Claudia

*

9 noiembrie 2012, 13:57
Mi-e tare greu să dau frâu liber cuvintelor şi sentimentelor ce s-au cuibărit în fiinţa şi-n adâncul sufletului meu. E toamnă, chiar târzie tare... De ce şi sufletul mi-e mai greu?... De ce şi trupu-mi parcă nu mai ascultă de zburdalnicele gânduri... gânduri spre noi începuturi, spre noi drumuri deschise şi puse la picioarele noastre de un... domn cu plete răzleţe şi la fel de zburdalnice ca şi anii noştri de atunci...
Cine-şi mai aminteşte primele zile de clasa a IX-a?..., primele impresii?... şi-apoi să le compare cu ultimele de-a XII-a?...
Eh !, ce vremuri... de odinioară parcă, greu să răscoleşti printre ele, când de fapt ele te răscolesc în toată fiinţa...
Vă pup, cu foşnet trist de toamnă şi lacrimi ude şi-mi cer iertare de tăcerea mult prea-ndelungată, Maria

*

Iniţial, n-am vrut să comentez, cum n-am făcut-o nici la reacţia Claudiei... Nu poţi să te bagi cu forţa în sufletul cuiva, poţi doar să-ţi arăţi disponibilitatea de a-l primi pe el în sufletul tău, chiar dacă scopul tău este, totuşi, egoist... Chiar... mi-am tăiat pletele, de prea lungi, nu pentru că mi-ar fi cerut-o cineva (abia atunci nu m-aş fi tuns...). Vorbeam de egoism..., voi vă reîntâlniţi aleatoriu aici, prin intermediul acestor postări succesive (o noutate într-ale blogurilor!! - inventată de mine, din dragoste!), eu, în schimb, revin la timpuri demult trecute, mă simt solidar cu voi, cu bucuriile şi tristeţile voastre, mă simt al vostru şi, fie şi virtual, util, mă simt părinte care mai are ceva de spus... "Si se calla el cantor..." Dar eu nu prea mai pot cânta...

*

O bicicletă şi caruselul: Într-un periplu al fiinţei, m-am întâlnit cu povestea frumoasă a unui om, care a lăsat în urma lui, plecând la război, o bicicletă agăţată într-un pom... Copacul a crescut, între timp, dincolo de răstimp. El a ramas colo, în rapus (cum grăiau dacii despre apus), iar bicicleta e parte coaptă din arborele cela, depre care doina zice, că nu se dezice... În cuprinsul acesta e şi metafora vie a caru-selului, despre care unii trăitori pe prispă zic că ar fi carul lui selu, un fel de mijloc de a te purta, dinspre -întru tine şi de a te reda... Dragă dirigule, tăicuţul nostru drag, îţi scriu această carte întru ascultarea file inimii matale în fiecare creştere de car a lui selu, de bicicletă, de copac. Te îmbrăţişez cu irima. Ioana
                                        *

Mai şterg uneori praful cu mâneca halatului de casă, mai dau un pic de lustru culorilor care-ncep să se estompeze, mai încerc să-mi re-, între-, străvăd copiii altor vremuri şi constat că ieri, alaltăieri, anţărţ... încep să aibă alte dimensiuni pentru mine, pentru tine, pentru noi... 

*

13 decembrie 2012, 10:28 
Doamne... ce este cu liniștea asta, acum, la mijloc de decemvrie? Mary, dragă, când mă mai sfădești puțin? Vă pup și vă îmbrățișez cu sufletul (vorba Ioanei)

*

Am consemnat, am lăcrimat în poarta casei privind în zare, dar gerul, negura, noaptea nu m-a lăsat să pătrund zarea. Eu stau şi-aştept la gura sobei! Observ că şi vizitatorii s-au rărit... O fi criza de vină!... 

*

22 decembrie 2012, 00:35
Dragul meu Dirig minunat, mamica de băieţel e la apel, mai greu acum, cu pruncutul la sân, e cam dificil de găsit timp... ... Promit că revin în forţă şi mă apuc iar de scris!!! Ana-Maria Grigore

*

Draga, draga, draga!!! Te aşteptam şi aici, după ce Dumnezeu a vrut să te pot îmbrăţişa şi live! Mă bucur tare mult că totul e bine cu tine, că băieţelul tău e de toată lauda, sănătos, voinicel şi cuminte! Să-ţi dea Măicuţa Domnului sănătate, să-i poţi creşte aşa cum ştii pe pruncuţii tăi, ca să te bucuri din plin de roade, că meriţi!

*

25 decembrie 2012, 10:39 

Pupici tuturor vă transmite Moşul (mi-a zis să vă spun!!!). L-am pândit mai toată noaptea... şi-ntr-un final a sosit încărcat cu bucurii imense, cu linişte în suflet şi cu un pic (dar,  imens, totuşi) de regret că n-am ajuns şi eu cu colinda la dumneavoastră. Mă bucur totuşi că prin ele, fetele dragi sufletului meu, am fost şi eu acolo. Vă urez din tot sufletul şi din toata inima : "Sărbători frumoase, sănătoase şi luminoase !"
doar, Maria 

*

Mulţumesc din suflet, înger cu... îngeraşi! Să ştii că ai fost, cu duhul, alături de noi atât cât a ţinut... colinda (niciodată suficient de lungă în asemenea ocazii!), te-am pomenit şi te-am simţit zâmbindu-ne aşa cum numai tu ştii s-o faci! La mulţi ani şi împlinirea a tot ceea ce vă doresc eu!!! Doar atât să vă dea bunul Moş ţie şi alor tăi! doar dirigu'

*

9 ianuarie 2013, 08:45 
Vorba lui Puşu de odinioară ( din vremuri de liceu): şi totuşi, mă asurzeşte atâta linişte...
parcă totuşi ne-au îmbătrânit şi sufletele, suntem de nerecunoscut, noi???... atât de tăcuţi???... DE CE ??? Oare e chiar atât de necruţător timpul, încât nu găsim o "fărâmă" măcar pentru cei ce ne caută şi ne aşteaptă ? E păcat, e trist şi e cumplit de prea multa tăcere...
doar, Maria, la fel de vinovată şi de tăcută ca toţi ceilalţi

*

N-am puterea să-ţi răspund...

*

20 ianuarie 2013, 13:48 

Fărâmă... această întrebare, deschisă de cei care ne caută şi ne aşteaptă, e dar, dat mişcării inimii noastre... Sau ar trebui să fie. Vă rog să-mi ieraţi (ne)liniştea necuvântatoare. Grăiesc acum, cu gândul la stelele fixe, aşa cum e şi profilul acesta al Caruselului şi concluzionez: a la ne me quite pas: vederea graiului meu doarme... Ea, steaua, are raza sa ,eu am privirea mea. Şi ce întâlnire sub streaşina ei,a stelei cu graiul ochilor mei. Linie-n zbor este privirea, cu pasărea purtătoare de dor. Pasărea dirigului, purtarea învăţăturilor antonice, laolaltă cu cele ionice şi dorice. Să ne iertati frăgezimea neînţelesului aşteptării pe prispă. Odată, într-o practică de teren, un bătrân ne-a rugat, pe mine şi pe o prietenă, cu numele tot ca al meu (intrasem în hotarul înzestrărilor la puterea a doua), să-l vizităm seara, pentru a spune şi el bună noapte şi a primi un răspuns, îmbrăcat în peltea de prune, mere sau, in nuce, în nuci cu miere... Ce minune, ne aştepta cu trupul asemeni unui prapure, sub semnul sărbătorii laice, în locul unde dealul-valea, dealul-valea topeşte supărarea. Ca să putem să ne fim, să stăm Carusel-catinel, să ne sădim noi înşine în ce s-a sădit pentru noi. Vă îmbrăţişez cu irima - Ioana

*

Eşti o dulce, Ioana, o metaforă dulce de undeva de peste dealul ăsta acum atât de întunecat, că doară s-a vestit ploaie... sau poate ninsoare sau poate, şi mai rău-bacovian, lapoviţă... Încolo, rămâne cum am stabilit, iar noapte bună moşul vostru dă doar oglinzii, de-o vreme-ncoace!, că i-a ruginit şi cutia poştală şi i s-a blocat şi soneria... Cu drag dulce-amărui, AN

*

24 ianuarie 2013, 11:08 

S-au vestit şi ninsori, care ne-or troieni cu drag şi dor, aşa pe stilul cel vechi. M-au troienit amintirile şi mişcarea lor are un dinamism aparte. Sunt amintiri vieţaşe, sunt vii, la fel de vii, ca oglindirea troienirilor din tine, colo, în bucata ceea de sticlă. Cum zicea oare Chaplin? "Mă bucură întâlnirea cu oglinda, pentru că nu râde niciodată pe marginea lacrimilor mele". Mă troienesc şi lacrămile. Ce descălecare frumoasă, colo, în Valea Plângerii, colo unde te-ntâlneşti cu zăpada mieilor din tine şi o doină se cântă dulce-amar, aşa ca o gutuie, în rostul ista al împărţirilot troienite: dragul maichii, după tine, îmi pare şi rău şi bine. O poveste troienită de ani grăieşte despre Moş Diodor şi clipa în care şi-au troienit copchii lui plecarea în lume. În cuvântul de petrecere, întru trecere, o rostit, troienind aduceri aminte: să vă întoarceţi mereu la voi în icoană, să nu lăsaţi focul să se stingă ca să nu se gate lumea. Cât despre mine, pruncii mei, m-oi troieni aci, în fereastră, prin care o viaţă întreagă am privit lumea. Nădejdea în primăvara noastră, în desfacerea, cu iarba fiarelor, a cutiei cu muzichie a dirigului (altfel spus - clasica sonerie), ce suna pe la uşi şi la ferestri, suna dalba corindă şi ne aduna, colo, în largul cutiilor noastre poştale, care toate la un semn... vă îmbrăţişez cu irima - Ioana

*

E iarnă şi pentru prima oară se organizează în Braşov jocurile olimpice de tineret. Toata lumea e ocupată cu organizarea, e un eveniment care merită, până la urmă, toata atenţia noastră! Flacăra olimpică arde liniştită, păzită de doi ofiţeri în uniforme albastre şi răbdători în curtea interioară de la Primărie! Abia mi-am făcut o poză la flacără şi am şi intrat pe site să vă transmit cumva o fărâmă din sentimentul de bucurie. Sunt tare bucuroasă că am avut ocazia să iau parte la aşa ceva, să fiu si eu alături la nişte evenimente pe care le vedeam doar la televizor. Dacă doriţi s-o vedeţi sau doar să faceţi o poză la flacăra olimpică, vă anunţ că este ţinută în curtea interioară a Primăriei până duminică, zi când va fi deschiderea oficială a olimpiadei. Vă îmbrăţişez cu drag, Cristina!

                                                                                      *

Şi poza? unde-i poza?... - zise un sedentar convins... şi care te-mbrăţişează la rândul lui.

*

Spre ruşinea mea nu ştiu cum să postez o poză, aş fi pus, căci am făcut poze în fiecare zi. Cu drag, Cristina

*

Draga mea, caută să mă prinzi într-o seară pe mess, având pozele undeva la îndemână, încolo, ne-om descurca două nevoi... Cu drag, acelaşi

 *

Un parcurs baladesc, senin, din ce în ce mai rapit, cel al lui Moldan, ciobănaş cu ceteraş, din poemul dramatic Miorita (Valeriu Anania/mitropolit Bartolomeu Anania): Mamă, n-am nimic./Sunt tot eu, întreg./Toate le-nţeleg./... I-auzi buciumaşii/Cum aruncă fâşii/De chemări, pe văi.../Noaptea e-n văpăi/Şi cerne lumini/Peste ani senini./Hai la nuntă, hai,/Pe-o gură de rai !/Nunta niciodată/N-a fost mai scăldată/În argint de nea/Decât nunta mea.../Parcă s-au deschis/Porţile spre vis.../Veacul greu, bătrânul/Îşi desface sânul,/Slăvile,cu jind/Mă privesc zâmbind,/Şi ca-ntr-un colind/Miresme s-aprind.../Parcă s-au deschis/Porţile spre vis.../Prin văzduh zălud/Cântece s-aud,/Buciume s-aud,/Clopote s-aud,/Clinchete şi şopote/Clipocite-n clopote/Aleargă s-ajungă/Dangăte pe dungă.../Hai la nuntă, hai,/Pe-o gură de rai!.../Ce mi se deschide?/Zarea se deschide,/Ah, cum se deschide,/Şi din omenesc/Mă desprind şi cresc,/Mamă, vezi cum cresc,/Fără-mpresurare,/ca un nor din mare.../Mamă, parcă plângi!/Mamă, de ce strângi/ Viscole-ntre pleoape?.../Vino mai aproape,/Măicuţă bătrână,/Cu brâul de lână!/Vezi cum mi se-arată/Nunta minunată?.../Azi pe la-nnoptat,/Tu vei fi aflat/Că m-am însurat/C-o mândră mireasă,/A lumii Crăiasă./Că la nunta mea/A căzut o stea... Mi-am adus aminte cum v-am şoptit cu gura inimii, colo la îndreptarul despre Miorita, că am priceput de ce nu se vrea "la negru zăvoi" - întrucât "colo-i umbră de noi"... Minunată îndreptare a rostirii despre fiecare dintre noi, cei care, prin aşezarea de aici, ne găsim întregi şi punem început piciorului de plai şi osului smerit şi fluierului ce-i nuntit. vă îmbrăţişez cu inima. Ioana...
PS: Am o rugăminte, dacă se poate, să ataşaţi şi imaginea pe care vi-o trimit pe mail, aşa, întru încondeiere)...

*

Nu e chiar viziunea mea aceea a marelui prelat şi importantului scriitor, după cum ar trebui să-ţi aduci aminte... Sunt, oricum, dezolat de faptul că minunea Caruselului a căzut în desuetudine. S-au dus entuziasmul, şi spiritul de grup, şi nostalgia adolescenţei, şi recăpătarea încrederii în celălalt... Oricum, câtă vreme există acest blog, există şi atestările voastre că..., că... "Şi la cea măicuţă/Să nu-i spui, drăguţă/Că la nunta mea..." Şi eu te îmbrăţişez şi te aştept să mai punem la punct şi treburi didactico-spirituale!!!

Orice rugăminte a voastră înseamnă foarte mult pentru mine!

*

*

A ta a fost uşor de îndeplinit! Cu drag, AN

*

 

Bună ziua.

Eram datoare cu nişte poze cu flacăra olimpică.

Vă doresc o zi minunată în continuare.

Cristina

 

*

Mulţumesc mult! Aşa parcă am fost şi eu acolo, lângă tine!

*

Şi iară m-am întors pe prispa casei... spăşită şi tăcută...şi vinovată de tăcere, de prea multă tăcere. Să mă iertaţi, tăicuţul meu drag, că n-am nici o scuză pentru "rătăcirea" mea, dar acu-i PRIMĂVARĂ şi zburdă sufletul pe dealuri şi văi , după ghiocei şi viorele - vestitorii primăverii. Cu lacrimi pe faţă, dar cu bucurii în suflet şi-n jurul meu, vă spun din toată fiinţa mea că mi-e tare dor de... dumneavostră, tăicuţul meu.

*

Draga mea dragă, îmi pare bine că-n suflet şi-n jur sunt bucurii, lacrimile din ochi dovedesc doar că-s autentice şi bucuria-şi cere picul de recunoştinţă, manifestată prin picăturile sărate..., dar limpezi ca... lacrima. Faţă de mine n-ai de să-ţi ceri iertare - e legea firii ca bătrânii să stea pe prispa sufletului, cu capul între amintiri şi să aştepte semnale de la cei pe care, cu toată dragostea, i-a trimis în lume. Iar, dacă semnele mai şi apar, atunci bucuria e indescriptibilă! Oricum, există speranţa!...

*

Reuşesc să urc şi eu în carusel pentru câteva minute. Mai nou, legătura dintre noi este copila mea care vine încântată că Dirigu iar a întrebat-o de mine, la şcoală, azi, şi e foarte bucuroasă de fiecare dată când vă întâlniţi!
Scuzele sunt de prisos, dar eu m-am cam înfundat în biberoane şi scutece, însă... a venit primavara şi ieri m-am aşezat în Prund la soare, pe o băncuţă şi am tot aşteptat să înceapă ora!!!
Vă aştept să mai povestim despre vreo carte minunată găsită la vreun vechi anticariat, pe vreun raft prăfuit... Da, am căpătat şi eu această pasiune, oare de la cine??? Nimic nu se compară cu mirosul unei cărţi vechi!
Vă îmbrăţişez cu drag!
                                                                                                Ana-Maria Grigore (Baciu)

*

Subscriu și eu mirosului unei cărți vechi, căutate prin anticariate sau găsite pe rafturile vechi sau..., și mai bine, găsită prin podul unei case... Imaginația omului atinge tărâmuri neimaginate când pur și simplu închizi ochii și... miroși!!! Și mai vreau și eu o bancă la soare și începutul unei ore (și eu mai vreau chiar și scutece și biberoane - dragi mi-au fost și-mi sunt încă!)
                                                                                                      doar, Maria

*

Mda... Dragă Maria, mi-ai cam ghicit replica amar-glumeață: parfumul cărților... de la o vreme e însoțit de fire inefabile praf și de „temuții” acarieni (de care-am auzit că ar fi niște „bau-bau”), iar statul pe bancă și visarea, cum anticipai, țin de o anume stare de împlinire a femeii!... Și văd că și tu gândești nostalgic la ea! Ai zis pod? care pod?..., știi tu un pod?..., când mergem să-l explorăm?...

Încolo, capul sus și înainte!, că doară... Iar dacă vrei parfum de-ăla, știi adresa! Ia-ți familia și fă-mi o vizită, noi vă așteptăm cu drag! Numai (obicei bătrânesc...) dă-mi un telefon înainte.

                                                                                                              Cu dragoste, AN

*

Până să ajungem în podul unei case sau al unui suflet, eu zic că trebuie să coborâm treptele spre subsolul unde clădim baza. Mi-e atât de greu să pun frânturi imense de sufet în limitele cuvintelor ce nu pot reda acele stări unice şi memorabile pentru o viaţă . Duminică seara, pe la ora 21,  plecând de la muncă printre picuri de ploaie ce parcă erau anume trimişi să cureţe sufletul şi gândul, şi, printre mirosuri nesfârşite de pomi înfloriţi, mi-am îndreptat paşii spre o biserică ce tocmai a terminat de clădit subsolul (loc unde după clădirea întregii biserici se vor ţine întruniri, comemorări sau parastase). Drept răsplată şi mulţumire, credincioşii au voie să patrunda în altar (... pentru mult prea puţin timp ). A fost aşa o măreţie şi multitudine de sentimente şi stări că..., în final, cred că e bucurie imensă pentru aflarea, dar neîngăduirea unor taine nepătrunse de noi muritorii. Mă gândeam în acele momente la podul unei case... vedeţi, ca să ajungem acolo sus, trebuie să coborâm prin subsol, cine ştie ce găsim acolo..., ca să ne înălţăm, trebuie să coborâm mai întâi. Când coboram treptele mă încerca tristeţea că nu puteam împărtăşi acea bucurie cu cei dragi sufletului meu, dar prin mine, zic eu, că am purtat pe fiecare acolo, pe acel tărâm care avea doar altarul împodobit, icoane şi lemn (şi ramele icoanelor sunt din lemn simplu, doar tăiat şi lăcuit). Măreţia lui Dumnezeu se află în lucruri atât de simple, că de cele mai multe ori mulţi nu le mai văd... şi ce trist e să vezi că ceilalţi nu văd.
Părinţii mei au lucrat amândoi la Metrom, iar în copilărie, când era zi de salariu, ne chemau să-i aşteptăm la poarta uzinei, era zi mare - ne permiteam răsfăţul bunătăţilor. Acum, la acea poartă s-a ridicat această biserică cu hramul Sf. Nicolae - ocrotitorul copiilor. E înfiorător (în sensul de cutremurător) cum firea lucrurilor se aşează în timp, acel tărâm era ocrotit încă de atunci... am uitat să vă zic că în acele zile de salariu nu eram singurii copii ce stăteau la poartă şi aşteptau, mai erau mulţi copii pe lângă noi. În ultimii ani s-a cam ales praful de acea uzină, iar la poartă nu mai sunt ... copii... şi... Minune... s-a ridicat o biserică ce parcă aşteaptă din nou acei copii.... mă iertaţi, dar mi-e sufletul atât de plin bucurie şi prin aceste rânduri vălmăşite vreau doar să vă trimit acea vibraţie, pe care dumneavoastră m-aţi învăţat să o simt...şi vă mulţumesc.
doar, Maria 

*

Tot tăcere..., dar în sufletul meu e mare bucurie pentru că... HRISTOS A ÎNVIAT !!!, doar Maria

*

ADEVĂRAT C-A-NVIAT!, suflet bun și drag! A-NVIAT, CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND ȘI CELOR DIN MORMÂNTURI...

Da, tot tăcere! doar (ex??)dirigu 

*

Cu adevărat a înviat Hristos! Răsărind încondeiat lumina, peste tot omul ce vine în lume. Ioana, tot în tăcerea, din mirabila sămânță

                                                                                         *

Ssssst! Poate-ncolțește-n pumnul de grăunțe aruncate-n glie!

                                                                                         *
Adevarat că a Înviat! Îmi cer mii de scuze că nu am dat niciun semn, dar parcă zilele trec mult prea repede şi parcă nu mai am timp de nimic, sau, când am un pic de timp, îl pierd încercand să-mi reîncarc bateriile. Şi parcă tot nu sunt încărcate să reziste la zbuciumul vieţii! Azi sunt un pic mai tristă, încerc să zâmbesc, dar parcă zâmbetul, ca şi norii, se ascunde şi nu prea pot să-l ţin mult la suprafaţă. Dar viaţa merge înainte! Vreau doar să vă salut şi să mai semnez şi eu un pic în "condica de prezenţe". Vă îmbrăţişez cu mult drag, Cristina!

*

Te înţeleg; Cristina! Şi eu trăiesc această senzaţie de sufocare cauzată de ritmul infernal pe care, impunându-ni-l, viaţa ne obligă să-l urmăm. Mă bucură nespus mesajul tău şi-ţi doresc ţie şi familiei tale multă sănătate, bucurii, împliniri. Ştiam eu că tu n-ai cum să mă uiţi... Mă împăunez... ca un bătrân care stă pe stănoagă şi aşteaptă să vadă: nu se-ntoarce vreunul din fii..., şi bea tutun, spre disperarea celor care-i vor binele.

Nu ştiu dacă ai văzut (ultima postare!!!), dar Maria propune o... oglindă a clasei vechi, privită însă din prezent. Pe mine m-a-ncântat ideea, dar depinde numai de voi dacă se va înfăptui!

Cu tot dragul, AN

*

Îmi voi cere la nesfârșit iertare pentru tăcerea mea și oarecum și-a celorlalți... nu reusesc să-i fac să dea un semn de viață pe toți cei ce i-am întâlnit, pe Corina Ciubucă (Ignat), cu marea ei victorie, pe nume Victor, pe Pușu - pe care l-am întâlnit întâmplător (ori sa fi fost destinul?!...) în Parcul Central, pe Alina Cișcă, pe Ioana... nici unul, nici unul.
Parcă stau și eu lângă dumneavoastră pe prispa sufletului și-i aștept să vină, dacă nu aievea, măcar cu un cuvânt...
...și-i tăcere... de ce oare...
doar eu, Maria
                                                                                *
un fel de PS:
Am uitat să vă zic... postarea cu oglinda clasei vechi, privită din prezent, din păcate, nu fu aicea pe blog, v-am trimis poze pe email, pentru că aici nu știu cum să postez poze.

*

Nici un fel de problemă, draga mea! Sau, poate, doar una de ordin sentimental: reactualizarea oglinzii clasei... Încolo, să dea Domnul să-i găsești pe toți și să nu pierzi pe cineva! Chiar! Rândul tău când vine?

Din adâncul sufletului, AN

*

Pâsh, pâsh, încet și timid, îndrăznesc să-mi întind o lăbuță spre acest minunat carusel, cu capul plecat, recunoscându-mi vina, ca un copil rătăcitor ce, în final, tot acasa se întoarce, la părintele lui drag și la frățiorii pe care nu i-a uitat niciodată.
Iertare, tătic drag!
Promit că nu voi mai lăsa tăcerea să mă învăluie și nici ignoranța să dăinuiască asupra mea. Iertare, tătic drag, că am fost egoistă și am ținut doar pentru mine bucuria de a te fi avut lângă mine și nu am împărtășit-o cu nimeni și nu am fost în stare să spun "mulțumesc". Mulțumesc pentru că mi-ai fost alături, mulțumesc că în momentele mele de rebeliune ai știut cum să-mi arăți că viața e frumoasă, mulțumesc căț i-ai găsit timpul necesar să mă asculți și să vezi în mine și altceva decât un copil rebel și neascultător. MULȚUMESC!!!
Iertare și vouă, dragilor, că nu am știut să țin legătura cu voi și să prețuiesc momentele minunate pe care le-am trăit alături de voi și am lăsat să se aștearnă praful peste ele. Dar gata!!! Praful l-am înlăturat și îmi doresc enorm de mult să vă aud, să vă văd din nou.
Vă pup cu mult drag și dor, pisicuța neagră rătăcitoare!!!
Corina (Ciubucă) Ignat

*

Extraordinar! Bine-ai venit în acest ciudat fel de casă, ciudată, dar atât de caldă și de primitoare! N-ai nici un motiv să-ți ceri vreun fel de scuze într-o lume atât de agitată, în care fiecare căutăm să ne păstrăm pe linia de plutire. Așadar, draga mea Corina, bine-ai venit în această c(l)asă virtuală, pe care imaginația Mirelei a transformat-o într-un minunat CARUSEL. Te primim cu drag și dorul nestins al reîntâlnirii.

Exagerezi..., orice părinte-și iubește copiii și face atât cât poate el pentru ei. Apoi, tu n-ai fost un copil rătăcit și rebel, ci mai degrabă unul rătăcitor, care, poate, nu-și aflase drumul și și-l mai căuta. Ai fost un copil frumos și care-mi stârnea dragostea întru a-l ajuta după slabele mele puteri...

Încă o dată, bine-ai venit! Abia aștept să povestim în acest mod ciudat, și modern, și eficient, pe care nu-l pomeneam pe vremea noastră...

Te îmbrățișez cu drag și aștept următorul mesaj,

AN

*

Deci n-a fost totuşi zadarnică speranţa mea!!!
Şi sufletul-mi tresaltă până la Dumnezeu de bucuria regăsirii şi-a reîntâlnirii cu draga mea colegă de bancă (sper în continuare că se vor alătura şi colegii de c(l)asă ).
Îţi spun şi eu, BINE AI VENIT, CORINA!
Şi sper să facem cât mai multe ture de carusel împreună. Pupici şi lui Victor!!!

*

Hmm, exagerare? Da' de unde? Cred că a venit vremea pentru o mică mărturisire, după atâţia ani de linişte. Ultimul trimestru de clasa a XII-a, emoţii de nedescris pe pretutindeni. Eu, o simplă elevă în an terminal, aparent liniştită şi oarecum la locul meu, coceam un plan de zile mari. Un plan ce la acea vreme consideram că este imperativ necesar să se întâmple cât mai curând cu putinţă. Îmi doream să nu îmi mai necăjesc părinţii, nici ei pe mine cu insistenţe nenumărate în a învăţa (căci vorba ceea , venea bac-ul), să pot pleca şi eu la petreceri cu colegii mei, mai pe scurt, să-mi fac băgăjelul şi să-mi încep drumul în viaţă pe cont propriu, liberă să iau propriile-mi decizii.
Eii, şi pe când credeam că ştiu exact ce am de făcut şi că planul meu ar rezolva toate problemele-mi existenţiale de până atunci, brusc totul se transformă în pulbere. Ora de gramatica ... superbă, adorată de mine şi aşteptată cu nerăbdare. Dar, off, dirigu' intră în clasa şi ne anunţă că vom ţine ora de literatură. Mare îmi fu supărarea şi reacţia pe măsură, reacţie ce nu a rămas neobservată de ochiul atent al scumpului meu dascăl. Aşadar, la final de oră, dirigu' îmi spune că ar avea vreo câteva vorbe să-mi comunice, în particular. Doamne, nu ştiu cum de m-au ajutat picioarele să ajung până pe coridor unde avea să se petreacă toată discuţia noastră şi câte îmi mai treceau prin cap şi cum îmi mai căutam cuvintele şi scuzele pe care intenţionam să le transmit când dirigu' avea să mă dojenească!
Şi, cum îmi frământam eu gândurile şi mâinile, vocea calmă, dar impunătoare, îmi mângâie cald urechile: "Ce se întâmplă cu tine, Corina? Ce te nelinişteşte?" Pentru câteva secunde am muţit. Greşisem şi mă aşteptam să fiu certată, dar în schimb, EL îşi făcea griji pentru mine. Eu îi adusesem o ofensă prin reacţia mea la decizia lui, iar EL mă întreba ce mă nelinişteşte. Eiii ... asta chiar că nu o mai înţelegeam. Şi, cum necum, îmi deschisei sufletelul şi vărsai toate cele ce mă necăjeau, dar cu mare grijă să nu care cumva să mă scap să-i spun de diabolicul meu plan de a pleca mişeleşte de acasă.
"Draga tatii, părinţii sunt cea mai de preţ comoară a unui om.", îl auzii spunându-mi, şi printre alte învăţăminte pe care, cu regret, nu mi le mai aduc acum aminte în amănunt. "Crezi că ai putea să te descurci mai bine fără ei?". Hmmm... asta fu prea de tot. Pentru a doua oară în acea discuţie am rămas stupefiată. Ştia că vreau să plec de acasă? De unde ştia? Nu avea cum. Nu spusesem nimănui de la şcoală ... şi tot felul de întrebări şi răspunsuri de genul.... îmi zburdau prin cap. Însa şocul nu mi se opri aici. Îmi ceru să-mi imaginez cum ar fi dacă nu aş mai fi dependentă de proprii-mi părinţi, cum m-aş întreţine, unde aş locui, ce aş face cu viaţa mea dacă aş avea libertatea totală de a decide. “Aşadar, nu îmi spune să nu plec de acasă, ci doar încearcă să-mi arate că nu avea să fie uşor”, mă gândii eu imediat. Dar asta chiar era culmea. Cam toată lumea cu care mai discutasem până atunci îmi spuneau că sunt inconştientă, iar EL nici măcar nu se împotrivea, ci doar îşi făcea griji pentru mine şi îmi cerea să nu fac un pas fără să mă gândesc la consecinţe şi până nu am un plan bine stabilit.
Eheeiii… cât de şirete şi de înţelepte îi fură vorbele, de îmi dădură peste cap tot planul meu “bine” stabilit. Am înţeles asta mult mai târziu.
Nu ştiu nici acum dacă v-aţi dat seama de intenţiile mele de atunci, dar vă asigur că şi de nu, acele cuvinte au avut efect atât atunci, cât şi mai târziu în viaţă. Conştientă fiind de firea-mi impulsivă, încerc măcar acum să cântăresc şi efectele deciziei ce urmează să o iau. Mulţumesc încă o dată, pentru această învăţătură unică şi deosebită ce mi-a fost dat să o deprind de la un adevărat părinte.
Îmi cer scuze de eventualele greşeli, însă, de câte ori îmi amintesc acel episod crucial, mă cuprinde nostalgia şi totodata retrăiesc poate şi mai puternic emoţiile acelui moment.
Vă pup şi vă port mereu în suflet şi în gând!
Corina (Ciubuca) Ignat 

*

Draga mea fată, povestea pe care ai aşternut-o cu un remarcabil talent m-a emoţionat până la a-mi stoarce lacrimi. Nu-mi cere motivaţii, că n-aş fi în stare să ţi le dau nici pentru ce s-a întâmplat atunci şi nici pentru ce simt acum, aşa că... oi spune şi eu o poveste, poate potrivită, poate nu!... (scuzele mele dacă aţi mai auzit-o, dragi lectori, dar ştiţi că eu fac pauze de... poveşti cu tâlc!...)

Un licean amorezat lulea se-apucă pe la patru jumătate d.a. să-şi facă repede tema la română (o chestie plictisitoare prin dimensiuni, de genul caracterizarea lui Ion...), pentru a putea să plece fără griji la-ntâlnirea de pe la şase (aşa era pe vremea aceea!). Nu-i ies decât vreo zece-douăsprezece rânduri, nu merge: dragostea-i mare, iar tema e anostă..., fata cu plete de culoarea castanelor coapte îl aşteaptă... Tema?... O lasă baltă şi preferă să iasă-n curtea-grădină şi să citească.

A doua zi, fatalitate! Profesoara mult iubită, venerată!, trece printre bănci şi pune pe caietele elevilor binecunoscutul V(ăzut) (vedeţi de ce dau eu rar teme de casă?...). Ajunge şi la ultima bancă de pe rândul mijloc, locul dinspre fereastră... Caietul - aşa ca ieri la patru jum'ate... Băiatul, elev într-a zecea, ruga cerul să se caşte un hău în podea care să-l înghită! Profesoara?... Un reproş din priviri şi, în locul binemeritatului doi/trei, îl pune pe rebelul îndrăgostit să răspundă oral... Caracterizarea iese foarte bine, aşa că-l pedepseşte... aspru punându-i doar nouă (pentru că nu-şi făcuse tema de casă!), mai mult, îl trimite la olimpiadă şi-i împrumută, pentru a se pregăti, cursurile sale universitare, scrise de mână, luate la orele lui George Călinescu.

Ce-a învăţat elevul nostru nu seamănă cu lecţia primită de tine: de atunci nu şi-a mai făcut niciodată temele la română, iar profesoara nu i-a mai verificat niciodată caietul de teme. Se oprea până să ajungă la banca lui. 

Asta e, Corina mea iubită! Aşa-s dascălii. Poate că uneori îi atinge aripa îngerului şi ei, hărăziţi de Duh, îi binecuvântează pe copiii daţi spre păstorire. Încă o dată: mi-ai făcut seara minunată!

Cu toată dragostea, AN

*

Maria, draga mea coleguţă, iartă-mi întârzierea. Să nu-ţi pierzi niciodată speranţa. Sunt convinsă că până la urmă ne vom aduna cu toţii aici, căci, aşa cum spuneam şi mai devreme, orice fiu rătăcitor se întoarce la cei dragi. Pupici şi îngeraşilor tăi. Sper că ţi-a trecut sperietura de atunci din parc şi picioruşul Ioanei e bine.
Bine v-am regăsit, aici, ac(l)asă, pe voi şi pe tăticul nostru drag!!
Corina (Ciubuca) Ignat

*

Hihihihihi… Se pare că fiecare copil îşi are îngeraşul său, întrupat în chipuri de nebănuit, ce ochii nu reuşesc să-l remarce, ci doar sufletul tresare la atingerea-i diafană. Cât despre învăţămintele ce le deprinde micuţul, părerea mea este că sunt efecte ale momentului pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, după caz. Într-un final, liceanulî ndragostit, la rândul său, sfârşeşte prin a iubi chiar şi acele teme anoste şi le călăuzeşte paşii altor copii îndrăgostiţi şi le-o transpune cu atâta drag şi patos, încât micuţii să nu resimtă acele trăiri ce le-a avut el odinioară.
Povestioara dvs. mi-a amintit un alt episod amuzant acum, însă plin de trăiri şi învăţăminte, dacă le pot spune aşa, atunci. Personajele: eu şi Claudia Căpăţână (pup dulce fata, mi-e un dor nebun de ea) – în rolurile de învăţăcei; Ioana şi Maria – în rolurile de buni samariteni ce încercau cu disperare să ne crape capetele, mie şi Claudiei, doar doar om înţelege ceva; şi dl. Dica – în rolul de profesor de logică la acel moment şi totodată şi vinovatul acestei întâmplări (că doar nu noi eram în culpă că nu învăţasem… hihihi).
Ultimul trimestru al clasei a IX-a, zi frumoasă, însorită de vară, doar sufletele noastre – al meu şi al Claudiei - pline de nori. La finalul acelei zile avea să dăm piept cu profesorul nostru de logică, dl. Dica. Ştiam clar că în acea zi avea să mi se decidă soarta pentru acea vară, căci în catalog, în rubrica destinată întortocheatei materii – logica - aveam un minunat “5” şi un spectaculos “4”. Nu îmi amintesc dacă şi Claudia era în aceeaşi situaţie sau doar avea nevoie de a treia notă. Cert este că acea zi era chinuitoare pentru amândouă. Subiectul chinurilor noastre: premise şi concluzii. Atât Ioana, cu vocea-i suavă şi dulce şi cuvinte frumos alese, cât şi Maria, ulterior, cu creionul şi hârtia în mână, încercau cu disperare să ne facă să înţelegem ceva, însă noi le priveam cu ochii mari şi goi. Începu ora, dl. Dica decise să ne dea un mic extemporal, căci erau cam mulţi colegi fără note. Surprinzător, creionul începu să-mi curgă destul de uşor pe hârtia aceea albă şi goală rău, iniţial. Ora următoare, dl. Dica decide că nu va trece în catalog notele din extemporale deoarece nu era foarte mulţumit de ele. Aşadar, urma să ne asculte. Prima, Claudia, draga de ea, cu obrajii în flăcări, tremura din toate încheieturile. Felicitări!!! Nota “9” (dacă îmi amintesc bine). Următoarea, subsemnata. Doamne!!! Şi acum îmi amintesc subiectele. Ceva teorie şi două probleme cu premise şi concluzii care mă puneau într-o reală încurcătură. Prima problemă a decurs bine (Premisa 1: Oamenii sunt muritori; Premisa 2: Socrate este om; Concluzia: Socrate este muritor. – Cooorreectt!!) . A doua suna astfel: Premisa 1: Pisicile sunt animale.; Premisa 2: Azorel este animal.; Concluzia: ?? Ehee, cu jumatate de gură, pe principiul celei de dinainte, enunţa-i concluzia: Azorel este pisică. Toată clasa, dar şi dl. Dica au izbucnit în râs. Cu greu a încercat dumnealui să-mi explice că din punct de vedere logic, concluzia mea era corectă, însă existau anumite erori formale de conţinut, însă eu chiar nu mai înţelegeam nimic. Surpriza: nota “8”. Pheewww!!! Am scăpat!!! Nici acum nu ştiu care ar fi fost concluzia corectă.
Zilele următoare, întâmplarea face să mă nimeresc cu dl. Dica în autobuz, venind spre şcoală. Printre alte discuţii, a ţinut să-mi atragă atenţia asupra faptului că a insistat să ne asculte din “premise şi concluzii”, tocmai pentru că observase că în extemporal ne descurcasem destul de bine, atât eu, cât şi Claudita.
Ce am învăţat eu din asta? Că nu-i drăcşorul atât de negru pe cât pare şi că până la urmă tot ne trece, chiar dacă mai întâi ne face să ne tropăie inimioarele într-un dans nebun de emoţii şi teamă.
Asta aşa… doar ca să nu creadă cineva că am învăţat doar lucruri bune şi că de atunci am devenit o sfântă.
Vă pup şi vă îmbrăţişez cu drag! Corina

*

Ptiuuu, stuchi-te-ar mâţele, că frumos mai povesteşti! Întâmplarea-i într-adevăr amuzantă şi, bănuiesc (adică, după spusa ta, sunt sigur...) că efectul n-a fost tocmai cel scontat de profesor. Liceanul cu pricina a prins latura spirituală a lecţiei şi a aplicat experimentul deja citat până la capătul liceului... Deci el s-a jucat cu focul până la capăt, ca şi tine. Noroc că dăscăliţa a fost mai înţeleaptă ca el...

Eu, în locul tău, mi-aş fi luat un mâţ şi l-aş botezat Azorel! Hihihihi...

Am ajuns, după cum poţi vedea în pozele de la a patra postare a întâlnirii de 40+1 ani să fiu la fel de apropiat sufleteşte de draga mea profesoară, care, după atâtea generaţii care i-au trecut prin mână, nu m-a uitat. Nici n-ar avea cum, ar spune drăcuşorul...

Şi eu te sărut cu aceeaşi dragoste de nespus! AN

*

Adevăr grăiți. Nici n-ar avea cum să uite, iar aici nu fac neapărat referire la năzbâtiile acelor vremuri, ci tocmai la un om deosebit pe care îl privește acum cu mândrie și o bucurie imensă, căci parțial a contribuit și ea la ceea ce a devenit liceanul. Este una din poze în care dulcea profesoară se uită către liceanul ei, iar el o ține tandru de mână și parca li se umezesc ochii de emoțiile reîntâlnirii. Superb tablou!!! Daca ar putea vorbi acea imagine ar cutremura și pietrele.
Câțiva ani mai târziu, m-am pricopsit cu un mâț de la copilașii mei - negru, cu niște ochi de un galben turbat. L-am botezat Zorel, însă puțini știau de unde vine numele bietului pisoi. Ș-apoi nici nu eram departe de adevăr căci mușca Zorel al meu și mieuna atât de ciudat, încât nici nu ziceai că nu latră. Hihii... mândră am fost atunci de concluzia-mi de altă dată.
Vă îmbrățișez cu drag și sper să vedem cât mai multe tablouri precum cel mai sus menționat!
Cu drag, Corina.

*

Eheeeiii... dar cât de apăsătoare este liniștea aceasta din carusel!!! Unde au fugit copilașii din el? Hmmm... chiar și omulețul vesel ce ne așteaptă cu drag la urcarea în minunata jucărioară a dispărut?

*

Heee!... chestia cu „omulețul” e amuzantă! Sper că nu-s eu acela..., deși poate, odată cu vârsta, am mai scăzut un pic... În ultima perioadă, adică mai mult de o lună, am avut o activitate asiduă de care, sincer, sincer, nu mă prea vedeam în stare. Și asta atât pe pc, cât și în viața reală: două revederi (de 40 și de 20 de ani!!), o excursie de trei zile, un sfârșit de an școlar, două rânduri de examene... - ajung?

Apoi, postări pe blogul ăsta, înființarea a două bloguri noi, unul, al generației mele (am mutat acolo toate fotografiile și filmele - că nu mai sunt filmulețe!...) - „Nicolae Iorga” - 1 iunie 2013 - 40+1 -, altul, Anluminură

Cred că ajunge... pentru a te convinge că n-am prea dispărut!

Cu drag și dor, AN

*

De ce, oare, este atât de multă linişte pe această postare, pe care o deschid de fiecare dată cu mult drag şi dor de tot ceea ce reprezintă caruselul şi cei care urcă, din când în când, în el? Îl îmbrăţişez cu inima şi cu toate gândurile mele bune, pe "omuleţul vesel", care nu oboseşte să ne tot aştepte... CC

*

Omuleț??? Vesel?!...

*

Ei, n-am vrut să vă supăr... am reluat doar sintagma folosită de altcineva, mai înainte... poate nu cea mai potrivită... Tot cu același mult drag, CC

*

Nici vorbă de vreo supărare, draga mea! Cel mult, mirare, multă mirare uşor veselită...

*

Ce se întâmplă, dragul nostru dirig? De ce nu mai scrieți nimic? Ne este dor de condeiul dumneavoastră!! Cu mult drag, CC

*

N-aş putea pentru mai ca să-ţi explic... (sic!) Probabil sunt prea multe imponderabile la mijloc! Pe de o parte, am avut o vară care n-a fost vară..., pe de alta, m-am implicat mult în proiectul 40+1 şi s-a fâsâit, pe de alta am schimbat clasa cu totul (adică am iar a IX-a)... etc. Şi, fire simţitoare, nu m-a mai tras aţa spre scris... Tu de ce n-ai pus mâna pe condei, să mă... dinamizezi?!  Iar Maria şomează şi mă bagă şi pe mine-n şomaj... :)  

*

Mary şomează, simt şi eu efectele inactivităţii ei... Poate până de Revelion o să ajungă şi pe latura opusă a clasei, cu descrierea vieţii cotidiene a colegilor noştri dragi, dar nu aş băga mâna în foc... Eu nu şomez... sunt în concediu de odihnă şi mi-l petrec scriind o monografie, a comunei mele. De mult îmi doresc să termin ceea ce am început din anii facultăţii, adică această lucrare dragă sufletului meu. Aşa că, pentru a definitiva lucrarea mea, va trebui să mă reîntorc pe plaiurile mele natale, săptămâna viitoare. Poate ne vom revedea... dacă nu sunteţi prea ocupat. CC

*

Felicitări pentru efortul tău nobil pentru comunitate şi pentru sufleţelul tău! E bine că n-ai uitat de proiect şi ţii să-l vezi încheiat. Cred că va ieşi ceva cu totul şi cu totul deosebit, având în vedere deschiderea ta spre tot ce-nseamnă o monografie! Abia aştept s-o văd tipărită!!!

Da, şi eu aştept să ne revedem într-o seară, sau într-o dimineaţă, dacă-i în weekend! Încolo, numai de bine!... AN
P.S. Aş cam deschide altă postare... asta s-a cam depărtat de punctul iniţial şi o găsesc alergând mult pe lista cu postări... Voi ce ziceţi?

*

Scuze... venit-am în Brașov, dar nu am putut rămâne și în weekend. M-am revăzut doar cu Păli... Lots of hugs, CC

*

N-am cuvinte...

*

Mă bucur să aud că lumea e bine... Care lume????!!!!! Nu mai ştii! Unii au luat-o razna, alţii au luat-o drept, fiecare pe drumul său dar mereu revenind la start, măcar să tragă un ochi să vadă dacă totul e la locul său. Aşa cum şi valul revine iar şi iar la malul său, aşa revin şi eu să vă mai citesc şi să aflu noutati! Vă îmbrăţişez cu mult dor! Aş vrea să reuşim să facem o oră de dirigenţie CÂNDVA, CUMVA, cu mulţi PREZENŢI la strigarea catalogului!! Ce ziceţi voi?
Ana-Maria Grigore (Baciu)

*

Chiar, voi ce ziceţi?

*

 Şi eu, şi eu... CC

*

Eu..., ca dirigu'..., fac lista: deci am doi înscrişi la eventuala oră de dirigenţie!

*

 Hristos a înviat!!!!! Vă îmbrățișez cu mult dor și promit să vin până la școală înainte de vacanța!!

*