Pentru tatăl meu, cât a trăit, examenul de absolvire a liceului, de trecere într-o etapă superioară a vieţii, s-a numit examen de maturitate şi era titlu de laudă să-l fi promovat. Cu acest examen, puteai găsi, fără probleme, un post de funcţionar, la ţară chiar de profesor suplinitor. Ei, să ai grijă cu maturitatea, că nu-i de glumă! sau Uite-l şi cu maturitatea luată!, zicea el, grijuliu sau uimit de performanţa neaşteptată a cuiva. Eu, în schimb, eram mândru că voi fi bacalaureat, că voi trece examenul de bacalaureat. Observ o primă diferenţă: în timp ce primul reprezenta doar numele examenului, al doilea - este şi adjectiv, numind calitatea celui ce-a trecut examenul (şi asta cred că mă umplea de mândrie...). Primul e format în spaţiul limbii române, al doilea, un împrumut pe axa limba franceză > limba latină. Mult mai evident aerul neologic al celui de-al doilea.
Acum judec mai altfel. Încet, încet, bacalauratul, ca performanţă a absolventului, s-a... bagatelizat: într-o vreme, exista chiar expresia laudativă: a avea liceul cu bacalaureat. Conta la o angajare, în cazul în care nu erai admis la o facultate. Cuvântul se pronunţa cu un evident respect sau cu... emfază. Ce tragedie pentru biata mama, în acea toamnă a lui '72, când pentru prima dată absolvenţii bacalaureatului n-au mai fost păsuiţi de armată! S-a trezit cu doi feciori deodată cătane!!...
Ce s-a întâmplat cu el (cu examenul şi importanţa lui socio-profesională) se vede din formele argotice băcălău şi, mai nou, bac. Nu comentez acum.
Acum, în schimb, mă gândesc că avea rostul lui sinonimul: odată luat examenul, erai matur, intrai în viaţă, erai (da, da!!) intelectual. Treabă serioasă. Astăzi, e doar o treaptă necesară spre facultăţi (sic!, că una... e cam puţin!!), un examen care se ia, pentru elevii normali (nu silitori!), fără probleme deosebite. Nici nu ştiu dacă mai are absolventul acestui examen sentimentul intrării într-o altă etapă a vieţii... Pe vremuri, el era, deşi greu, floare la ureche pe lângă examenul de intrare la facultate, acum, de multe ori e cheia intrării... undeva unde se intră fără examen... Deci e mai important!!! Dar câţi şomeri cu bacalaureat astăzi!, fapt nepomenit pe... vremuri. Deci e mai puţin important!!! Cine mai înţelege ceva din haosul ăsta?! Probabil ar fi înţeles şi reacţionat Maiorescu...
Susţinerea probelor e altă problemă privind examenul în discuţie. Mai întâi, a părut mai dificil de susţinut, având în vedere numărul de probe! (Am în vedere examenul susţinut de mine, cu "doar" trei probe orale şi două scrise, nu pe cel dat de cei cu patru cinci ani mai mari care au avut parte de vreo şapte probe orale şi încă trei scrise...) N-a fost să fie, pentru că, pe de o parte, materia studiată şi cerută pentru examen, cel puţin acolo unde mă pricep, s-a rarefiat spectaculos (nu acceptabil, nu vizibil...), pe de altă parte, a apărut o formă ciudată de oral, numită... Competenţe. De comunicare în limba maternă şi-ntr-o limbă de circulaţie internaţională. De utilizare a calculatorului. Frumos, dar fără finalitate, de vreme ce performanţele elevilor sunt toate de... trecere. Ştii, nu ştii - mai departe!!
Să nu uităm, apoi, progresul uluitor al mijloacelor de fraudare a examenelor..., atracţia candidaţilor pentru... cuceririle tehnicii, absenţa motivaţiei pentru o bună parte a absolvenţilor... Plecarea la muncă în străinătate, angajarea la firma vreunui părinte şi câte altele... sunt mai atractive decât învăţământul superior. Să nu uităm că au început şi oamenii să creadă vorba înţeleaptă a vreunui vremelnic lider naţional: Şcoala românească produce tâmpiţi...
Ca o ironie, voi observa că primul dintre termeni este un derivat, dar, prin radical, i se conferă serioazitate conceptului, în timp ce al doilea, specializat, are un aer doctoral, preţios şi pretenţios. Maturitatea era o poartă spre viaţă, certifica trecerea individului în categoria oamenilor serioşi, cumva independenţi, capabili să-şi ia soarta-n mâinile proprii. Matur, tânărul începea să se gândească serios la ce aşteaptă de la viaţă şi la ce poate el să-i ofere acesteia. Bacalaureat înseamnă oportunitate, ocazie de a mai face un pas spre accederea în plan social (profesionalul trecând, în general şi din păcate, pe plan secundar), de a ajunge un om de succes (ce-nseamnă asta azi??), după obţinerea a încă vreo două diplome bune de pus în C.V. (oricum, nu datorită lor vei avea succes în viaţă! - părinții, rudele, partidul valorează mai mult decât diplomele!).
Veţi observa, cu un dram de bunăvoinţă, cum iar fonetica îmi sare în ajutor. Multe vocale în ambele cuvinte, dar primul utilizează armonios patru din cele cinci vocale fundamentale, aşa că triumfalul a se atenuează în succesiunea de silabe atât datorită consoanelor, cât şi prin alternarea vocalelor. Pronunţaţi silabele şi veţi observa sugestia (dacă vreţi...)! Situarea vocalei optimiste prin deschidere şi sonoritate e în final dă speranţă în viitor, anunţă, zic eu, o temeinică pregătire pentru lupta cu viaţa... Optimism. Al doilea cuvânt este bombastic, fonetic vorbind, tocmai datorită aglomerării vocalei a. Orice încercare de atenuare de către consoane a strigătului emfatic, este anihilată de reapariţia, de-a dreptul supărătoare, a vocalei ce reprezintă tradiţional optimismul, lumina, curăţia... Dar aşa-i: ce-i prea mult strică. Tentativa timidă a lui u de mai atenua ceva din trâmbiţare eşuează prin gălăgioasa diftongare ea.
Cum spuneam şi altă dată, vorbitorii au un simţ infailibil al limbii. Bac e, paradoxal, mai sobru decât forma literară a vorbei, iar bacaloriatul celor socotiţi "neatenţi" la exprimare denotă tocmai încercarea instinctivă, repet, de a opri aglomerarea de a. A treia formă, popular-argotică, este depăşită (arhaică) în vremea noastră şi este oglinda unui anume grobianism... lingvistic şi nu intră în discuţia de faţă. Doar atât: a devine gângavul ă (în repetiție devine astfel!).
Cu toate astea, s-auzim numai de bine și baftă cititorilor absolvenți de liceu!! Să fieeee!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu