Foi galbene...

Acu vreo treizeci de ani m-am hotărât să devin cronicarul lui Iorgu, un tânăr (cam) rebel, visător incurabil, pletos, revoltat și convins de forța de penetrație a stelei sale… întunecate. Ce a urmat a depășit cu mult așteptările cronicarului și pe cele ale eroului, deopotrivă, asta pentru că Iorgu a plecat departe, departe, iar eu am devenit un profesoraș harnic, cu oarecare succes (adică prof’ cu/de vocație, ce-o fi și aia…), ba chiar am reușit să debutez și să mă remarc (în echipă, evident) ca vajnic-veşnic autor… didactic, vorba bunului și dragului meu prieten, Paul. 

Iorgu s-a plimbat chiar, prin intermediul revistei Interval,  şi pe sub nasurile curioase ale câtorva cititori interesaţi şi –  se pare –  unii de-a dreptul încântaţi. Urmarea, zice-se, a plecat, prin bunăvoinţa unor prieteni, spre o revistă a românilor din America... N-am primit niciun zvon despre soarta lui Iorgu-americanu’! am cam lăsat totul baltă şi mi-am văzut, lehămetit, de viaţă, că ea este importantă, nu-i aşa?... Toate visurile s-au risipit, copiii au crescut și au plecat pe la casele lor, eu mă joc cu prezentări power-point, că, deh, trebuie să fiu în rând cu lumea și, deci, cu moda! M-aș apuca de memorialistică, dar nu-mi arde, așa cum nu-mi vine nici să scriu despre frumoasa și emoționanta meserie de dascăl, despre experiențele pline de tâlc prin care am trecut în cei… atâția ani de carieră. Las pe alții să aștearnă pe hârtie frumoase și instructive și lacrimogene istorii!  

„Eu rămân ce-am fost”, veșnic începător de proiecte (oare nu din acest motiv se numesc proiecte?) frumoase, entuziasmante și, apoi, părăsite cu ajutorul a diverse trăiri interioare (lehamite, vodcă, durere, coniac, dezamăgire... –  nu, vin nu!...). Ce să mai scrii, când totul a fost scris?? Din când în când citesc pagini îngălbenite, din când în când reînnod fire demult rupte, din când în când mai scriu câteva rânduri la lucrarea de doctorat ratat, din când în când mă gândesc la Emil și la Olea, și la Iașii studenției mele, cu Borșan și Tatulici, cu Em. Marcu și George Bădărău, din când în când mor câte puțin, puțiiin de tot, ca să nu intru în panică și să ratez, la momentul in-oportun, treaba asta foarte serioasă, că nu se moare așa, oricum, la voia hazardului! Eeee!!!

Şi-acum trec la lucru... Motivaţie: n-am kief să revăd paginile pentru capitolul Chira Chiralina, care, de fapt, e (ca şi) gata, dar îl mai pieptăn aşa, puţin... Aleg un fişieeer... de unde? din bibliotecă?... din pc?... din gânduri, trăiri, sentimente?...Ca să ne-nțelegem: ce scriu acum, scriu cu litere normale, iar ce scot din sertar, mai mult sau mai puțin fortuit, notez cu italice… E bine? Atunci ne-am înțeles! Iacătă ce găsesc undeva, potrivit pentru acest început de drum:

                                                     

 Asta-i

                                    De toate, frate, de toate,

                                    Pentru că poate-poate,

                                    Din cioburi vom scoate

                                    Lucrul numit unitate.

                                    Viața-mi vine după secundă,

                                    Moartea m-așteaptă mereu în tindă –

                                    Muri-voi de șiș sau de undă!...

                                    De toate, frate,să fie oglindă!

                                                Oglindă, mozaic și mocirlă,

                                    Alcool, iubire, privire prin grilă –

                                    Tot de toate  –

                                    Căci poate se poate!

                                    Al meu e numai al tău,

                                    Încolo e gol, încoace e hău.

                                    De toate, cu ură și soare!

                                    Vezi, frate, și așa se moare…

                                    Sapă, frate, sapă

                                    Pân-ăi da de apă!

                                    Placă, Iorgu, placă

                                    Poama ta cea acră!

                                                            (sept. 1977)

            Eeeei!, ce ne-nvață pe noi, acilea, poetul (închipuit)? Că vorba lui Heliade, săracu’, din astea s-ar putea să răsară (capod)opera! Înțeleagă cine ce-o vrea din afirmația asta languroasă/puturoasă!