miercuri, 23 mai 2012

Și eu...

     M-au impresionat foarte mult Iulica și Nico și o recunosc fără să preget. Emoția rândurilor pe care au găsit de cuviință să mi le trimită pentru aceste pagini de jurnal al clasei (postările imediat precedente!) e atât de evidentă încât a trezit nostalgii... Mă intrigă reținerea fetelor care nu-și găsesc... Nu-și găsesc.
     Și m-a străfulgerat... M-a străfulgerat gândul că și eu terminam, acum (să scriu, să nu scriu...) patruzeci de ani liceul. Exact ca elevii mei de azi retrăiesc clipele de final, cu profesorii care-i mai ascultau doar pe necăjiți, cu noi cuprinși de o frenezie neașteptată, care în nici într-un caz nu se numea bucurie, cu soarele care lumina triumfător orașul și Dunărea bătând ușor în verde...
     Bătrâna și respectabila noastră profesoară de latină încheia medii, iar noi ne plictiseam... în surdină. Lake a fost cu ideea, iar eu, Marius și Adrian am aprobat-o cu entuziasm: să ieșim frumușel din clasă și să mergem pe faleză (urma pauza mare, iar până la Dunăre erau doar vreo... două minute de mers), la o țigară (eu și Lake), la ieșit din rutina „Bastiliei”, ceilalți doi. Acolo, surpriză, Iani, Costică, Marcel, cu un an mai mici, erau deja pe bănci și nu pentru a fuma... Lake a-ncercat și apa, era deja bună de baie, deși puțin cam rece (nădragii uzi din cauza slipului nu mai contau: era eroul acelei zile...). N-a fost nevoie ca fetele să ne acopere, bătrâna noastră dăscăliță nu ne simțise lipsa. Ce vitejie!... Numai pentru Lake nu era: el nu făcea latină, ci greacă, la Școala 5 (grecească), așa că stătea în clasă de dragul nostru, când stătea... Și atunci, savurând o înghețată, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu abdomenul meu... Urma, peste câteva zile operația...
     Eram patru băieți în clasă (dintr-a zecea), cărora ni s-a adăugat în ultima clasă Stănel. Din 36 de elevi. Din patru clase, doar una era de uman... Așa că ponderea era... cum era! Dar destul cu generalitățile. Să trec și eu la evocări, precum... alumnele mele.
     Cea mai apropiată, cea mai dragă mie era, de departe, Geta, o fată romanțioasă, modestă în ambiții, visând să se mărite cu un misterios Gusti, timișorean de care se-ndrăgostise iremediabil. Își scriau frenetic, chiar și două scrisori pe săptămână. Eu eram prietenul și confidentul (curios, într-o clasă de fete...), așa că dădeam sfaturi, încurajam, visam împreună cu Geta, o șatenă înaltă, cu ochi adumbriți și niște superbe plete în zulufi. O vreme, prin aprilie, mai, mi-a scris zilnic într-un carnet pe care l-am descoperit mai ieri.
     Nina, blonda cu ochii de un albastru incredibil, era o prietenă de nădejde, una din cochetele clasei și salvatoarea mea la rusă, unde eram lemn, stâncă, bolovan... (după patru ani de franceză, mă trezisem în anul cinci la rusă!!): eu stăteam în spatele Ninei și, cu ochii mei de vultur, citeam, la oral, sau scriam, la teze și extemporale - în limitele bunului simț, că altfel se prindea Bubulina și era prăpăd... Lake din cauza ei repetase a zecea... La latină, lucrurile se schimbau: eu eram vioara-ntâi și-i șopteam fără probleme Ninei... La gramatică, literatura o rezolva ea, că se pricepea la copiat, eu - cu ochiometrul...
     Doukelis Eustratios = Lake, cel care mi-a deschis apetitul pentru muzica bună, Cornel Chiriac și „Europa Liberă”. Rămâne de neșters episodul în care, mințind-o pe buna profesoară de istorie că a murit mama unui prieten și mergem să cumpărăm o coroană, am tulit-o la „Grecu” (așa-i spuneau în școală, deși erau și alți greci...), pe Regala, să ascultăm Emerson, Lake și Palmer („Picturi dintr-o expoziție”). Fără cetățenie, visa la Polul Nord și la Australia. A ajuns în Elveția, unde avea un unchi bogat. Când voiam să-l supăr, îl întrebam cum de are diminutivul Lake din atât de prozaicul Istrate...
     Lili, cealaltă lipoveancă, la fel de caldă, de prietenoasă, ca și Nina. Ne-am întâlnit în „dulcele târg”, ea studentă în an terminal, eu... boboc cu armata făcută de-a-ntregul... Era cuminte, nu participa la nebuniile noastre decât cu spiritul! De gașcă, n-ar fi trădat niciodată. Împrumuta teme, pentru că le făcea sistematic... și bine!
     Apoi, grecoaicele - atât de bune prietene și colege, alături de noi și la prostii și la treburi serioase, niciodată în afara marelui grup care era, de fapt, întreaga clasă! Marika, sfătoasă, mucalită, destul de reținută când puneam la cale câte una mai groasă. Irina (?) Nicolaidis (sigur!!), una dintre sobrele clasei, o fată silitoare, dar care era strâns legată de colectiv, ne rezolva sau ne împrumuta, după caz, temele la mate, fizică... unde eram lemn. O iubeam un pic, era o brunetă focoasă, cu un păr negru sărmos, bine ondulat și, deseori, mergeam împreună spre casă... Un pic grăsuță, după gustul meu... Oricum, eram lulea... după Adriana, dintr-a unșpea! Tibanara sau Tasula (Anastasia Timbanaris), un băiețoi în toată regula, nu se dădea în lături de la nicio nebunie pusă la cale de mine și Lake. Formidabilă fată!
     Apoi, Mary și Lenuța, handbalistele noastre, fete pline de viață cu care încingeam câte-o partidă de fotbal când era vremea mai câinoasă. Nu se omorau cu cartea, dar erau de bază când era vorba de coeziunea clasei. Frumos și haios era că Mary, portărița echipei școlii, era mărunțică, fragilă, delicată ca o viespe, iar Lenuța era cam cât mine de înaltă, iar la gabarit... Nu!, nu era grasă - bine făcută, atletică! Erau nedespărțite! De la Mary am pe undeva niște foarte reușite desene...
     N-o pot uita pe Lucica, premianta clasei, născută să fie prima din clasă, pe care o șicanam atunci când buna noastră profesoară de română cerea să ne exprimăm opiniile despre lucrarea citită la lecție... Și eu, cel care dintr-a noua nu mai scriam la română,îi făceam praf bunătate de lucrare bine lucrată și documentată... Era retrasă și ușor ranchiunoasă... Nu în exces! Nici măcar ea nu ne turna...
     Gabi Ene, Mari Turcu... Irina, cea delicată ca un porţelan...
     Vedeți, fetelor! de la banchet, la care am lipsit - v-am spus de ce -, n-am mai reușit să mă întâlnesc decât cu Nina și Lili la Iași (le vedeam zilnic, pe când o așteptam pe Luciana..., tot cuminţi, tot prea cuminţi). Eram prieteni..., dar anii de studiu care ne despărțeau contau. Totuşi, cu drag m-aș duce și mâine la Brăila, dacă cineva m-ar anunța că generația 1972 de la „Nicolae Iorga” se întâlnește să sărbătorească...
    Ochii-mi sunt seci, Nico!
P.S. Cu fumatul... nu socializam, din păcate, decât la "ceaiuri" (aşa le zicea parangheliilor pe vremea aceea). La liceu, fumam în toalete, fiecare, într-a lui/ei. La toaleta... interbelică, din curte, poziţionarea era super, nu ne putea prinde nici cel mai vigilent profesor... Era undeva, în curte, şi ne-ar fi anunţat imediat cei care veneau şi... plecau! Şi între WC şi gardul de beton era un coridor de vreo juma' de metru prin care ne strecuram, dacă proful venea pe cale... oficială. Mi-aduc aminte că între toalete era un zid având undeva sus de tot, la vreo doi metri şi, o fereastră cu geamul spart. Era... de avarie: pe-acolo zburau, dintr-o parte într-alta, chibriturile (mai rar, ţigările) atunci când cineva era în pană şi n-avea de la cine împrumuta... În cele din corpul nou, fiecare se descurca pe cont propriu (nu voi uita cum am încăput vreo opt - zece inşi într-o cabină, atunci când domnul M., culmea! dirigul meu, prof. de fizică, a intrat în toaleta băieţilor. Evident că uşa nu se putea clinti, noi tăceam mâlc, aşa că a plecat, într-un târziu..., fără spor. Şi pentru că tot veni vorba, o eliminare de trei - cinci zile echivala cel puţin cu două - trei corigenţe, dacă nu cu repetenţia, pentru că profii aveau obligaţia de a-i asculta pe necăjiţi, de-a fir a păr, din tot ce predaseră în perioada respectivă. Iar timpul respectiv se "petrecea" la cantină, la curăţat legume şi spălat veselă sub atenta supraveghere a şefei bucătar. Ce vremuri!!!

2 comentarii:

  1. Domnule Anton, îmi place mult blog-ul dumnevoastră. Mai puteţi scrie, vă rog, din timpul liceului. Eu sunt elevă la colegiul Naţional Brâncoveanu din Braşov şi îmi place mult să vă citesc. 10x

    RăspundețiȘtergere
  2. Cinstit vorbind, unui mesaj atât de flagrant elevat redactat nici măcar eu nu-i pot răspunde. Perplexitatea m-a luat sub aripa-i protectoare!

    RăspundețiȘtergere